Am încheiat de citit/ascultat (da, e ceea ce se numeşte
audiobook; ceva mai puţin de 400 de minute) proza lui Murakami „Autoportretul
scriitorului ca alergător de cursă lungă” (2007), tradusă în ruseşte cu
titlul: „Despre ce vorbesc (povestesc) eu, când vorbesc (povestesc) despre
alergări” („О чем я говорю, когда говорю о беге”). Deloc entuziasmat, mişcat.
Aproape indiferent faţă de ce am citit.
În tinereţe, citeam enorm, poezie, proză, eseu.
Bineînţeles, cu gândul de a învăţa de la alţii ceva din secretele scrisului ca
profesie. Azi mă gândesc că nu ar mai exista mulţi scriitori de la care aş dori
să deprind ceva. Cu atât mai mult, printre ei nu e şi Haruki Murakami. În
lectura unor cărţi e pur şi simplu ceea ce ruşii numesc interes sportiv. Nu cred că e mare scofală în a fi la curent cu
diverse noutăţi literare, lansate pe biblio-pieţele lumii. Cititul nu trebuie
dus în snobism. De aia – înapoi la bibliotecă! La temeinica bibliotecă a
capodoperelor scrise pretutindeni în lume. Apoi, ca să dau o comparaţie,
bineînţeles că-mi produce o mai mare activizare a conştiinţei cititul şi
recititul liricii elene antice, a grecilor de după, a poeziei latinilor, de
care sunt re-ademenit azi, decât proza rară a lui Murakami. (Mă refer la
excelenta antologie din celebra colecţie „Bibliotecă vsemirnoi literatură”,
care apărea în URSS. E volumul 4, cuprinzând: lirica elină pretimpurie, Homer,
poeţii din sec. VII-IV î.e.n., poeţii elenismului, de până în sec. 1 î.e.n.,
poeţii epocii romano-bizantine, etc., etc. Impresionant!)
Asta însă nu însemnă că n-o să mai încerc să
citesc şi altceva din acest japonez, deja candidat-veteran la Premiul Nobel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu