Nr. 10 / 2016
Paginile 74 şi 78
1
Prima mea carte. La pagina 74
metafore dintr-o noapte leningrădeană
în care lumina lunii urca din Neva spre frunţile noastre
de tineri poeţi discret-insurgenţi. Era de parcă
luminozitatea uşor obscură a zilei trecute se evapora spre boltă
prelinsă vertical pe lângă tâmplele noastre. Era asemenea
unui amestec aburi-lumină ce mă ducea cu gândul
la clasele primare, când avusesem de didactică lectură
capitolul despre circulaţia apei în natură
de data aceea pe malurile de granit ale nordicului fluviu
circulaţia fiind triplată – de lumină lină şi, bineînţeles, – de poezie.
(Zău
sună bine: circulaţia poeziei în natură…)
În Grădina de Iarnă
în prag de primăvară
ardeau mii de lămpi, ca şi cum statuile cu nuduri expuse
în boreala climă maşteră
şi-ar fi serbat dezolate ziua de naştere. Noi
parcă am fi intrat în timpul lor vechi şi intim
având curiozitatea deschisă asemenea unui geam (ca şi până aici
citez cât de cât exact din prima mea carte
pagina 74) la care sta cineva (poate chiar conaţionalul nostru
Dimitrie Cantemir ce vieţuise şi murise pe aici)
privind în lume, spre punctele-i cardinale toate,
în unul din care peste câteva ore avea să se închege
să se plămădească răsăritul; când, pe lângă frunţile noastre
aburii luminii ar fi continuat să urce din Neva
până la tripla circulaţie în natură – inclusiv a poeziei
(Zău, sună bine: Circulaţia poeziei în natură)
ce avea să se întâlnească cu o zi nouă
pare-se de 28 februarie
sau poate 1 martie
la oră rotundă ce s-ar fi smuls din orologii
lipindu-se ca un afiş avangardist
ca un anunţ sonor
de soarele roşu – chiar aşa se încheie poemul
din prima mea carte
pagina 74. După care
iarna rusească apare peste alte patru pagini
într-un text dedicat poetului şi arhitectului Andrei Voznesenski. Tot aşa
probabil, într-o iarnă spre primăvară, când
ultimele viforniţe mai înşurubează spre cer
trâmbe de zăpadă. Eu unul considerându-mă deja cumva… specialist
în iarnă-primăvară leningrădeană. Timp oarecum mai blând
viforul nu e chiar atât de năprasnic (chiar de mai
rupe câte o frânghie cu tot cu drapelele albiturile întinse pe ea –
drapelele
existenţei; unele – scutece!), în vreme ce îmbrăţişările sale sunt
asemănătoare
cu ale poeţilor-prieteni
trosnindu-ţi uşor oasele la încheieturi.
2
…era un început de primăvară în Leningrad
cu iarna încă în putere, mătăhăloasă
cu ochi de ursoaică polară. Colegul meu rus,
june poet şi el
îmi spunea
că, de cum se desprimăvărează de-a binelea, Neva
prinde a privi, precum cândva, Anna Ahmatova – migdalat
oarecum euro-asiat.
În ceea ce aveam de zis între noi
ne încuraja şi câte vreun avangardist sau altul,
dar înaintea tuturor – Hlebnikov
cândva geniu al libertăţii poeziei
deci şi al libertăţii cuvântului
pe atunci însă (anii şaptezeci) ca şi interzis.
Apoi coboram, celest, spre sud, la Chişinău debarcând din avion
ca de la etaj
mai având încă ochii doldora de fragmente caleidoscopice
ca un mini-Ermitaj. Toate alea
parcă încurajându-mă să prind curaj
O, Sankt-Petersburg,
hommage!
1974 // 15.V.2016
Afrodita-Poezia
Uneori, poezia devine atât de adâncă
încât se întunecă înfiorător
şi pare că ar ascunde-o periculoasă stâncă
pentru eventualul înotător.
Şi a mia oară îţi vine
să părăseşti această stare neprietenoasă
repetând tânguios ca un copil: „Gata
nu mă mai joc, plec acasă!”
Apoi, ajuns iar în singurătate
parcă aştepţi, parcă jinduieşti, parcă îţi pare rău
într-o iarnă albă din care se-ntrupează Poezia ca
din spuma laptelui pus la foc de Dumnezeu.
Demult, în satul meu de baştină.
Casă părintească. Pe
prispă de ţară – pagină de revistă literară.
Măşcată – rubrica P…ZIE. – Litera „O”
fiind acoperită de una din seminţele de dovleac
puse la uscat
pe aria literaturii…
Bucuroşii de ei
Gaudeamus
igitur!
Metafore, alegorii, fabule, imaginaţii
uneori
extravagante
prin toate poemele vagante ale vaganţilor
şi
sedentarilor post-latinişti
ne încercaţi de amnezie
ce cântă precum predecesorii lor,
într-o doară sau pe bune
bucuria de a trăi,
de a-şi
vărsa sufletul în veselă liturghie…
Din ce neam să se tragă aceşti nefiresc de bucuroşi
(postmoderniştii îi consideră pur şi simplu oţioşi),
chiar când Ecleziastul trâmbiţează transmilenar:
„Atenţie!”
după care
reaminteşte că totul e vânătoare de vânt,
deşertăciune a deşertăciunilor – aici
şi pe lumea cealaltă
în fine – prin toate rotunjimile sau
diformităţile, anomaliile sferelor?
Ce seminţie o fi să-i ţie?… Pentru că de ei
nu am auzit să fi amintit
diacul cetitor în zo(o)diacul ceresc
cu fabulele, alegoriile pământenilor…
O fi, bucuroşii de ei, din Zodiacul Himerelor?...
Paraşutare în Rezervaţie
Desantul a aterizat fără probleme
însă cu ceva surprize:
în
câteva paraşute dezumflate
se zbăteau iepuri
laolaltă cu vulpea ce alerga să-i vâneze
fazani speriaţi, cârâitori
un uliu cărăbănit hăt din cer sub cupola
albăstrie (camuflaj pe fundalul celest)
iar cel mai hazliu fu cazul cu unul
din tontălăii paznici ai Rezervaţiei Naturale
nimerit-încâlcit între parâmele mai marelui
peste paraşutişti.
(E drept
paznicul era puţin băut... Posibil
şi mai marele care
de sus până jos
ar fi putut trage câteva fumuri de cana-
bis bis bis...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu