În
autobiografia sa, Velimir Hlebnikov, cel care avea să devină un geniu al
literaturii avangardei mondiale, scria că s-a născut în stepa mongolă. A apărut
pe lume la 28 octombrie (9
noiembrie stil nou) 1885 în tabăra Hanskaia stavka (Reşedinţa hanului), parte
componentă a localităţii (ulusului) Derbentul Mic, judeţul Cernoiarsk, gubernia
Astrahan, în stepa populată de calmuci nomazi care profesau lamaismul, unde se
răsfiră braţele Volgăi ce se varsă în Marea Caspică. Numit şi supra-poet, geniu
de o uluitoare amploare şi modernitate a gândirii, cu o viziune perspicace,
înrudită cu cea a profeţilor.
Acolo, în stepa cu iurtele de cândva, se află şi
monumentul lui Velimir Hlebnikov. În plin cosmos, în plină metaforă, în poezie
interstelară.
(Cunună comună)
Desluşit, văd Racul, Capricornul
Şi orice zodie îmi pare-o scoică
În care perla este chiar cea
Ce mie unuia îmi cam lipseşte.
În foşnet fredonat mărşăluieşte, parcă,
Un ritmic sunet, ca şi cum un „C(e)”
Care-mi dă impresia că, iată,
Cu valul – marea, fruntea – cu-ngândurarea
Ar fi-n rudenie. Pe calea laptelui
Ici-colo, vin femei. Drăguţ cotidian
Banal umple-nnoptarea-n care
Chiar şi mormântul ar putea iubi...
Şi vinul înserării
Şi femei de seară – împreună
Se-mpletesc în singura cunună
Fratele mezin al căreia sunt eu.
1908
(Îmi zic că lumea)
Din desagă
Pe duşumea se-mprăştie boarfele. Îmi zic
Că lumea nu-i decât
Un zâmbet strâmb,
Cald încă pe
Buzele spânzuratului.
1908
Din Crimeea
(al
inimii ritm în liber înscris)
Turci fără turcoaice,
Mici trucuri de inşi mereu sclivisiţi –
chiştoace
Împrăştiate pe ţărm,
Până departe.
Eu îmi ocrotesc
Peştişorii
În palmele
Împreunate.
Zâmbetele
Nu şi le pot reţine blonzii
Osmani1.
Uneori fac ghiduşii – li-i a joc.
Dintre degete, las şi eu un chiştoc...
În acest golf marea piroteşte de-a
binelea.
Adorm marinarii
În a năvoadelor răsfirare.
Cerul
În stânga... În chipul femeii
Aţi putea depista umbra seninului?
Pescarii nu sunt în stare:
Înclinându-se, ei plasează plase.
Muncitorul întreabă: „De unde să ştiu?”
Ca un ciurlan se rostogoleşte un căţelan.
Şi, aplecându-mă să ridic o pietricea,
Simt că trebuie să întind mâna mai ceva.
Sub îndrumarea mamei sale
Duduiţa deprinde să arunce piatra în
bulboane.
Prin plutitoare azururi, prin senin
Mireasmă de măslin
Menită, cândva, de-un oarecare zeu
Să fie floarea lui Odiseu.
Şi, până încolţesc, zâmbind, boabele
glumelor,
Din mânuţe
De cocuţe
Se prelinge, vălurat, o ploiţă peste
raţele ce se îndepărtează.
Marea cu supramăsură
Vântură aurul de amiază.
Ah! în atare răstimpuri noi cam suntem
credincioşi,
Cu toţii tineri părându-ne.
Şi prindem a crede că nu e nimic imposibil
de imaginat,
Că exact în aceste clipe
Marea se plimbă printre noi,
Înveşmântată în albastrimi inexpresive.
Ziua-i ca o tulpină de arbore retezat,
prelingându-şi seva
Printr-o închipuire de vad.
Plaja e vatră încinsă.
Drumul şerpuieşte prin nisipiş.
În cuprinsul văzului – un căţelandru,
pietriş.
Exclamaţii: „Mămică, măicuţă!”
Cineva flutură din mânuţă.
Vipia mă toropeşte.
Sleieşte şi marea.
Strălucesc funduleţele unor micuţe şipuri
de votcă...
Pasărea
Se tot roteşte
În zbor lin. Rotocoale-n senin...
Ah, amice-fârtat!
M-am cam săturat nisipurile să le străbat!
Iar copilaşul
Ridicându-şi spre soare faţa
Strigă: „Ţaţa!”
Şi acest scrâşnet de nisip sub picioare!
Tristă umoare.
O, acest nor prins în năvodul
clipitelor!
Şi ţipătul vulturilor, nevăzuţilor!
De aici, se vede departe-n orizontul
apelor.
Pe unde cu ochi imaterial trecură norii,
Eu caligrafiez „V” şi „D”.
Iniţialele cui? Nu sunt ale mele.
Ale mele sunt: „V” şi „I”.
Pe un stei ce răzbate din apă
Şopârla
Alunecă
Precum o umbră –
Înduioşată fire
De gingaşă năpârlire.
De aici marea se pare
Învolburată de palme bătătorite clătite-n
sineală.
Ziua-ziulica! din nou dinainte-mi apare
Ca un copleş bondoc,
Frământându-se pe loc
Cu mâinile în buzunare.
Dar vârtejul duce cântul departe
Şi clare sunt pâclele montane.
Linişte deplină. Nimeni nu spune nimic.
Bălaiele chipuri ale osmanilor s-au
dizolvat
În pâlpâirea apusului încenuşat.
O, acest asfinţit limpede!
Purpura sa revărsată pe versant!
Şi jertfele sale triste –
Eu şi culorile unei dimineţi decedate.
Peste aceste câmpuri,
În care timpurile boabele şi le-au
semănat,
Privesc turnuri înalte,
Neîngenuncheate!
Unde-a fost meleagul zeilor şi
Sudica patrie a fecioarelor pământene,
Acolo se vând brânzeturi în dughene.
Pe unde trecuse zeul – necontrafăcut, ci
adevărat,
Acolo stau stivuite lăzi goale.
Şi adresându-mă norilor,
Şi scoţându-mi pălăria,
Şi lăsând puţin piciorul în urmă,
Gânguresc – cu ei între noi nu ne
cunoaştem –
Cu limba peltică, nesigură, de copil:
„Dacă umila mea presupunere are temei
Că auriile prăjituri pe care le gustaţi,
În timp ce, râzând, băsneaţi despre
dragoste,
Nu sunt decât o podoabă firească a
familiei ’mneavoastră,
Nu cred ca domniile voastre să nu mă
fi anunţat
Că vă plac prăjiturile
Şi cucuvaia pitică
Şi dacă la materia „limba rusă”
Aţi trecut sau ba conjugarea verbului „a
iubi”. Dar prunele?”
Vântul, semănându-şi cântul,
Se zburătăci spre zările-i natale.
Eu doar mă înnemuresc2.
Numai atât.
„Şi, în afară de asta, învăţătorul vă mai
pune nota doi?”
Vechea amintire înţeapă.
Şi dantelele sunt triste.
Şi
tristeţea de cândva
Îşi insinuează visu-n slova „Rusi”3...
„V-ar plăcea să arătaţi limba?”
1908, sf. de an
__________________
1. Remarca lui V.
Hlebnikov: „Nu de puţine ori, se întâlnesc turci blonzi”.
2. În original: bessmertnoveiu, de la bessmetrie
– nemurire, unul din derivatele „verbocreate” de poet.
3. Forma arhaică a substantivului Rusia.
(Stol negru peste Moscova)
1
Mai ţin minte oraşul, privat de
legende-minuni,
Al cărui freamăt atât de plăcut ne mângâie
auzul,
Răzbătând hăt din vraja unei limbi
scandinave.
Vă cheamă păstorul, dorind să vă vadă;
Cu tril de fluier sătesc vă îndeamnă (e
mult răsfăţ
În rusticele şi ruseştile nume), pe când
Cirezile cu ugerele lăptoase,
Temător-precaut, trec râul prin nămolosul
vad.
Toate astea ni le-a transmis în nume, în
destin
Un popor străin.
Păstorul cu-al său fluier din scoarţă de
mesteacăn
Deja a amuţit după declinul altui timp şi
altui drum.
Unde răsunau ale copiilor minunate
trâmbiţe,
Zările-s acoperite de negre caiere de fum.
Unde-n ape se oglindeau tremurat ale
cirezilor osoase picioare,
Peste râu se-ntinde-a unui pod de fier
jumate-ncoronare.
Dezbin şi eşafod – azi ca şi ieri – în
oraşul ce-i copil încă de grădiniţă.
În el prietenia e jar stins, pulbere şi
negru scrum.
Cândva, arcaşul cu capul în pământ păşea
mut
Spre butucul călăului. Au nu pentru el
izbucni în bocet
Tânăra înghiţită de gloată?
Puterile de cândva s-au sleit,
Însă oraşul cheamă întruna la muncă,
tumult.
De altfel, totul e chiar mai groaznic şi
simplu:
Din fructele trupurilor celor răpuşi
cândva
Crângul, pădurea nu au a se-nălţa. Deja
Execuţiile-au fost tăinuite în curţi
adânci – aici
De spectator să-i fie naiva copilărie.
Când gălăgioasa gloată se desfată,
Mereu căzniţii vremilor îi am în faţă.
Precum acum: pe cerul senin un nor apare –
Ţin minte, boiere Kucika, nedreapta-ţi
decapitare.
2
Oraşul meu iubit, tu ai ceva
De
bătrână obosită care
S-a
aşezat pe coşu-i de răchită,
Cu
gândul să mesească. Mai apoi,
Îşi scutură broboada care nu e
Una simplă: păsări ca de smoală
Zboară-n stol continuu, împânzind
Bolta dintr-o zare-n altă zare.
1909
(Ca liliacul nopţii, răstignit)
Am trecut înot adâncul golf Sudak.
Apoi încălecai un inorog sălbatic.
Şi am strigat:
Fraţilor, de azi încolo,
Rusia
nu există. Precum Polonia, şi ea
a fost fărâmiţată,
hăcuită.
Şi oamenii s-au îngrozit.
Le-am spus că inima oricărui rus din
timpurile noastre
Atârnă ca şi liliacul nopţii, răstignit.
Şi oamenii amarnic s-au căit.
Le-am spus:
O, hohotiţi, hohotitorilor!
O, râdeţi,
râzătorilor! O, sughiţaţi
în râs gâlgâitor!
Am zis: Jos cu Habsburgii! Închingaţi
Hohenzollernii!
Scriam cu o pană de vultur. Mătăsoasă,
moarat-aurie,
Ea se-ncolăcea în jurul unei tije barosane.
În opinci şi rubaşcă sinilie,
Pornii de-a lungul ţărmului unui lac
minunat.
Eu însumi arătam destul de mândru.
Aveam un vechi buzdugan de-aramă,
ghintuit,
Şi-un fluier din trestii îngemănate, şi-un
corn sonor.
Chiar am şi-o poză-n care pe palmă ţin un
craniu.
În montana urbe am văzut şerpi mari,
dragoni acvatici.
Peste Ural în Marea Nordului am
transbordat caspice ape.
Şi am mai spus: Eternă e a Kazbekului
zăpadă, dar
mie
mi-e mai drag brocardul răcoros
al munţilor
Ural îngânduraţi de toamnă.
Pe greabănul muntos găsii spiţe de roţi şi
argintii, înalte cochilii
Cât al faraonului car triumfal.
1909-1910
Traducere de Leo BUTNARU.
DIN
VOLUMUL
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu