E de-a dreptul ridicol și, cuiva, îi
poate trezi milă teribilismele unui Zoil de Drochia. Autorașul unei cărțulii de
stihuiri pirpirii (la ea a rămas de vreo 20 și ceva de ani! Ba chiar, mai an, a... reeditat cărțulia inexistentă!) își asumă aerul de
mentor (de, recidive ale îndeletnicirii sale, cândva, de învățător provincial),
dând sfaturi în dreapta, în stânga, ba chiar jur-împrejur. El, neconcludentul
pe toate planurile. El, modelul amatorului, neprofesionistului, încremenit în
proiectul invidiei și urii omului angoasat de ratarea sa. Dar sperând să fie,
totuși, recunoscut, aplaudat, însăilând texte aproape agresive.
Neprofesionalizat nici la cei 60 de ani și ceva împliniți, Mircea V. Ciobanu a
rămas la condiția urechistului, care aude el ce aude, citește el ce citește,
însă nu înțelege mai nimic sau pricepe ceva anapoda, de unde improvizațiile,
discordanța exemplele pe care le ea întru analiză „critică” și stupizenia
argumentărilor sale hazlii, alandala, pe care le poate născoci sărăcuța lui
fantezie.
Mă tem că în ceea ce face și cum face
Ciobanu, în condimentările vitriolate nefondate ale textelor sale mocnește
invidia celui care, chinuit, cu chiu cu vai, debutează la 40 de ani. Și nici
azi, probabil, nefiind sigur, dacă trebuia să debuteze. La această vârstă,
majoritatea scriitorilor au deja împlinită o considerabilă parte din operă, de
unde invidiosului și ranchiunosului MVC i se pare că aceștia, inclusiv
subsemnatul, scriu mult. Însă cum poate aprecia cum se scrie, cât trebuie să
scrie un scriitor sadea cel care el însuși, oricât s-a tot sforțat, nu a prea
ajuns scriitor? Da, și Tudor Arghezi a debutat la peste 40 de ani, iar dacă MVC
i-ar fi fost „coleg” de debut și epocă, probabil l-ar tot fi admonestat pe
Arghezi că scrie mult, foarte mult, extraordinar de mult, pentru că, să ne
amintim, de sub pana scriitorului au ieșit, în opere complete, cam 70 de
tomuri. Dar ce „chelfăneală” le-ar fi tras lui Sadoveanu sau Cioculescu, că
scriu, dom`le, prea mult”. El, MVC, acest suflet care, până la 40 de ani, era
un anonim onest, cumsecade, dar care, din păcate, după 40, a ajuns un
scriitoraș ratat, un pseudocritic incompetent, însă ranchiunos până la dezmăț
logoreic bolborosit alandala, tărăgănat, parcă, precum a vreunui păstor de reni
care, în felul acesta, spune ceva lumii, înghețului din taiga.
Admonestându-i pe alții că scriu
mult, Ciobanu nu-și pune problema că poate aceștia îi sunt net superiori ca
har, talent, dotație, vocație; că dispun de energii creatoare incomparabile cu
piscuitul său de puișor care a debutat la patru decenii de viață sub-cerească;
că au însușit temeinic arta ca profesie și profesia ca modus vivendi.
Așadar, propulsat de partid la
învățământ, s-a gândit să urce și el în trăsura literaturii, însă aceasta se
depărtase cam multișor de învățătorul de ieri și acesta prinse a alerga din
urmă, strigând: „Băi, opriți, să vin și eu!” Însă, nefiind luat în seamă, s-a
pus pe improvizații versificatorii, în care a eșuat lamentabil, apoi a trecut
la pseudocritică anti-literară, arogantă, hulitoare, jignitoare, jinduind să
treacă drept viteaz nevoie mare, aplaudat de 2-3 ciraci ai săi, cu care, de
altfel, se gratulează reciproc, înălțându-se în tăriile epitetelor
encomiastice, sforăitoare.
Spațiile de obrăznicire ale lui MVC
sunt prinse în triunghiul rea-voință – nihilism și ignoranță.
Ciobanu e mereu grăbit, nu
chibzuiește când bagă în calculator ceea ce scrie. De când e „critic”, nu a
încercat să scape de discursul său anost , ce i-a cam rămas cvasi-sovietic, pe
alocuri aducând a cuvântare de președinte de colhoz care, la indicația
partidului (azi sunt multe partide...), ar nărăvi să spună ceva despre
literatură. Iar când încearcă să minimalizeze
meritele, valoarea creației autorilor valoroși, Ciobanu crede, probabil,
că astfel el însuși devine important nevoie mare. Grăbit cum e, nu are timp
nici chef să se dumirească, dacă are har elementar (pentru că de vocație nu
poate fi vorba) pentru tentativele sale de a de da cu părerea despre ceea ce îl
depășește categoric. Grăbit și ambițios cum e, nu se lasă în ruptul capului
de... artă, obsedat de naiva și vana iluzie că, prin insistență, ambiție și
nițică viclenie, ar putea da grafomanie de... valoare.
Așadar, avântat contracronometru să
se ajungă pe sine, iluzoriul. Și-a spus că trebuie să fie remarcat cu orice
preț, iar pentru aceasta e cazul să o facă pe teribilul, pe durul. Numai așa se
va auzi de el, se va vorbi. Fie și de rău, dar să se vorbească, precum în cazul
unui personaj din Cehov. A ajuns să creadă că se poate trage de brăcinar cu
Grigurcu, Ion Pop, Arcadie Suceveanu, pe care îi citează și îi interpretează în
modul de a da de înțeles că dânșii, personalitățile, nu au dreptate ci aceasta
e de partea lui, Ciobanu.
Unii tineri sau trecuți de vârsta
juneții purced a scrie doar când nu mai pot rezista „magnetismului fără de greș
al maximei ispite“ (M. Șora), însă MVC pare
a fi din rândul filistinilor care acționează, azi, tastatura
ordinatorului doar pentru a-și suprima anumite frustrări, din cauza unor
lucruri și posibilități pe care nu le-a avut la timp și pentru a-și satisface o
ambiție animată de automatismul reflexului pseudo-intelectual (păi, știu și eu
carte, de ce n-aș face literatură?). Pe ambițioșii din această categorie nu-i
interesează că, în arta scrisului, dificultatea și necesitatea obligatorie
constă în depășirea nivelului exterior și aspectului mecanicist ale acțiunii,
pentru a realiza organicitatea fenomenului ca atare. Chit că dânșii nutresc și
discreta speranță că, până la urmă, insistența și... impertinența ar putea să
forțeze delicatul sipet al muzelor.
Pentru că până aproape de 40 de ani
MVC nu a cunoscut un mediu literar, precum avuseseră norocul să-l cunoască și
chiar să contribuie la diversificarea și consolidarea lui colegii mei din anii
șaptezeci, prezenți activ în mai multe cenacluri literare – la Universitate, la
„Tinerimea Moldovei”, Casa orășenească a tineretului, la Biblioteca Națională
etc. Colegii prezenți și la diverse manifestări de la Uniunea Scriitorilor, la
discuțiile manuscriselor tinerilor în secțiile specializate ale acesteia. Acolo
ei învățau o stare de literatură, învățau lucruri necesare pentru formarea lor
ca tineri scriitori. Aceștia erau cunoscuți în redacțiile revistelor editate de
US, în care unii au și debutat.
MVC nu avu norocul să cunoască astfel
de etape formative, nu a avut posibilitatea să frecventeze – precum spunea
Sainte-Beuve – societatea și ceea ce se cheamă lumea, spre a trage învățăminte
pentru literatură. Drochianul s-a alăturat, mult mai târziu, scriitorilor,
având un handicap considerabil, pe care nu l-a depășit nici la mulți viață
împliniți, seci, nespornici ca literatură, creație. Pe când studia el la
Universitate, acolo scăzuse mult nivelul spiritual-intelectual. Nu prea erau
studenți care s-ar fi putut presupune că ar ajunge personalități ale scrisului
artistic, poeți, prozatori. Studenți pe care generația 70 i-a avut cu
prisosință. Acei șaptezeciști, unii dintre care aveau să devină scriitori,
personalități în plină statură, în anii lor de studenție deja erau cunoscuți în
redacții, la secțiile de promovare a tinerilor de la Uniunea Scriitorilor. Cu
toate severitățile cenzurii comuniste, reușeau să publice. Ciobanu nu a avut un
atare parcurs. Student în mulțimea gri, apoi expediat în provincie, profesor
anonim, rupt de posibile sfere de inițiere literară, artistică. Abia după ce
partidul îl cheamă pe baricadele activității politice, începe și el să se
atingă de ceva ce ar semăna a atmosferă literară, undeva la Bălți. Dar era, se
vede, târziu. Sau târziu de tot. Căci, pe când cei din generația lui
(biologică) aveau deja acumulată o experiență solită în creație, în literatură,
MVC abia experimenta neîndemânatic în potrivirea primelor texte destul de
șubrede și neconvingătoare, precum se poate deduce din prima și unica lui
cărțulie de stihuri. De unde și scâncita invidie a autorașului rămas de trăsura
literaturii.
Și iată-ne în față cu un Zoil de
calibru Drochia, cu un terorist bizar în ale literaturii.... Ce să-i faci,
orice i-ai spune, orice ai încerca să-i dovedești, nu va prinde. El e un
întârziat până la defazare.
P.S. Da, MVC, unele redacții din Chișinău nu au cutezat să publice considerațiile despre aberațiile tale. Le-a acceptat „România literară”, pe care tu o hulești și, poate, bine a făcut că ți-a declinat colaborarea. Iată răspunsul unnui redactor care mi-a explicat de ce nu poate publica textul subsemnatului, în schimb având o opinie f. explicită despre aberațiile lui MVC:
CRITICUL ALIONA GRATI
DESPRE PREVIZIBILUL ZOIL MVC
Scriitorii
din Republica Moldova se împart, fără vreo abatere, în două categorii net
opuse: în scriitori care îi plac lui Mircea V. Ciobanu și în scriitori care
nu-i plac lui Mircea V. Ciobanu. E aproape ca în bancul cu baciul care are în
stâna sa oi albe și oi negre, cu diferența că cele albe îi sunt dragi, iar cele
negre nu-i plac baciului, nu-i plac și basta! Aşa-i
sensibilitatea stăpânului, acesta e canonul criticului şi n-ai ce face!
Cunoașterea faptului te eliberează însă de un efort în plus. Dacă ai altă
treabă, nu te obosi să-i citești recomandările, cronicile, prezentările de
carte, or, vorba ceea: spune-mi despre ce autor va scrie Mircea V. Ciobanu și
eu îți voi spune ce anume va scrie. Previzibilitatea caracterizează inexorabil
această critică.
Pentru
scriitorii agreabili propriilor sale umori, criticul-previzibil are, în mod
constant, doar calificative la superlativ, enunțate fie pe o tonalitate solemnă
și gravă, într-un limbaj betonat-monumental, întâlnit și în compunerile
școlarilor aprinşi de entuziasm: „poetă de prim-plan în literatura română
contemporană”, „poet remarcabil”, „carte excepțională… cu poeme antologice”,
„volum absolut remarcabil”, „surpriză a anului”, „scriitorul absolut”, „o voce
distinctă”, „scriitor total”, „din categoria rarisimelor” etc., fie pe una
afectuos-paternă, ca în familie: „naturalețe acaparatoare”, „emoționant și
talentat”, „performanțe artistice năucitoare”, „s-a şi produs minunea”, „poetă
de o sensibilitate și o inteligență aparte”, „poetă care își anulează în
fiecare zi succesele anterioare, pentru a-și construi, tot mai sigur,
următoarele cărți, talentul nativ suprapunându-se pe o inteligență distinctă”
etc. Comentariul operei norocosului este însoţit de un aparat analitic „de
elită”, măsurătorul nefiind de oriunde, ci neapărat din spaţiul unor teorii de
anvergură mondială, astfel încât, spre exemplu, alesul se poate pomeni
posesorul unui, nici mai mult, nici mai puţin, „discurs care tinde spre
barthesianul «gradul zero al scriiturii»”. Criticul-previzibil poate emite
judecăți tari de tipul „o critică de formație enciclopedică” pe marginea unui
eseu de nicio sută de pagini al unei debutante și poate ironiza pe seama
gradului academic de doctor habilitat în filologie și a titlului de profesor
universitar al unui critic consacrat doar pentru că acesta nu prezintă pentru
el interes în economia afilierilor de grup.
*
…prezentările
în scris ale criticului-previzibil sunt banale discursuri pe ton colocvial,
uzitând de speculaţii goale şi sterile, descrieri de umplutură, fragmente de
poezie sau fastidioase repovestiri ale subiectului…
*
Sub
stindardul afişat al luptei inclemente cu impostura, el povățuiește ca un
legislator, cicălește cu vocaţie de patron, avertizează cu infatuare,
dezinformează cu voluptate, ironizează jucăuş şi ia în bășcălie simulând inocenţa.
Nimic nu-l mulţumeşte pe criticul-previzibil în textele bieţilor
prescrişi/proscrişi. Dacă autorul cărţii prezentate zice de laie, criticul de
la Bălţi afirmă încruntat că-i bălaie, însă acolo unde e vorba de vreo bălaie,
neapărat e nevoie, după el, să fie o laie ş.a.m.d. În cazurile în care
scriitorii expulzaţi de el din viaţa literară îi ignoră gesturile şi nu-i
respectă scara „de evaluare”, continuând să-și caute de scris, debitul verbal
al admonestărilor atinge cote olimpice. Și atunci o lavă de acuzaţii
încrâncenate se revarsă în albia unor texte kilometrice, amintind sforăitoarele
denunţuri proletcultiste.
Discursurile
îi sunt structurate ca să demoralizeze, să-şi trimită adversarul în mod sigur
şi ireversibil în knockout. Pentru a sabota lectura
nenorocitei cărţi, pe care se apucă să o linșeze cu zel, se dedă la construirea
unor butade şi speculaţii de tot felul, ciupește sintagme şi îmbinări de
cuvinte, scoţându-le din context și adaptându-le la schemele deconstrucţiei
sale forţate. Probozeşte, mătăhăiește cu bâta şi dă cu barda. Cireaşa de pe
tort a oricărei cronici de acest fel este momentul în care criticul-previzibil
încearcă să-și convingă victima că ofensiva sa are o finalitate nobilă, că,
vezi bine, e în beneficiul ei. Aceasta este sfătuită să se manifeste în alte
domenii, unde e mai bună şi are deja exerciţiu.
*
Nu de puține
ori, criticul-previzibil se erijează în postură de pedagog, emițând îndrumări
didactice în materie de artă poetică și naratologică. Aici însă calcă strâmb,
pentru că se apucă să țină lecții chiar și unde știe tema doar din auzite. Mai
grav este că o face în cărţi menite să orienteze elevii, studenţii şi
profesorii. Atunci când o idee străină i se pare bună, el o bagă repejor în
demonstraţiile sale, mai ales dacă numele autorului citat îi poate înnobila
imaginea. Pe alocuri, se confruntă şi cu unele incomodităţi, când, de
pildă, un nume pe care trebuie să-l treacă la bibliografie, nu i se potriveşte
din motiv că face parte din lista sa neagră. Dar chiar și peste acest „detaliu”
trece cu destulă nonşalanţă. Cum? Simplu: atribuind ideile autorului aflat în
dizgrațiile sale, altui, din lista favoriților.
Incoerenţele
şi confuziile abundă în textele sale. Prezența lor în eseuri nu e omucidere de
vreme ce eseul poate fi considerat o formă de literatură. Mă rog, e în voia
creatorului să arunce praf în ochi așa cum îi dictează imaginația. Susținem, la
o adică, și ideea că un comentariu la un text de literatură este la rândul lui
literatură și totuși ce să înțelegem noi din expresii (cu privire, culmea, la
autori agreaţi) ca: „Mie, unuia, mi se par deopotrivă palpabile două
secvențe foarte diferite ca făcătură:” (și aici urmează
„versurile-făcătură” a două poete); „sublimându-și nostalgiile în realități
grotești”; „Scriitura (cea ficțională), modernă, este într-un
fel o continuare a lucidității gândului și a frazei exersate
publicistic”; „… duce la paroxism erotismul domestic”, „Relația
naratorului cu cerul se relevă în șirul poemelor incluse”; sau
una de tot haioasă „Căpșunele cheamă din memorie (din memoria
culturală, de astă dată) și o altă întâmplare.” Bineînțeles,
deziluziile sunt necesare! Te forțează demonic să vânezi peste tot metehne! Însă
Nietzsche ne avertiza: „Când te uiți îndelung în abis, abisul se uită și el la
tine!”.
Marota
criticului-previzibil este estetismul operei literare, înțeles ca indiciu al
„nonreferențialului”, al ruperii de realitate, de contingent și de
istorie. Pentru a-și justifica poziția, el își născocește dușmani exact ca în
poveștile războinice ale copilăriei noastre cu ruși și nemți. De partea
cealaltă a baricadei stau, de obicei, exegeţii care aplică metodologii
ştiinţifice la analiza textului literar și pe care el îi numește în mod cu
totul bizar „tradiționaliști”. Deasupra lor, criticul-previzibil se va înălţă
pe sine victorios, nimbat cu calităţi de artist ultra(post)modern. Trebuie doar
să mai facă un efort, să mai demoleze vreun critic de la nesuferita academie,
de la insuportabilele universităţi unde el iată că nu este invitat în capul
mesei. Şi atunci, vezi bine, el, criticul-previzibil, îşi va manifesta în
deplină libertate, departe de gălăgia plurivocităţii, axiologia excesivă.
Vocaţia excentricităţilor retorice, crede el, îi vor asigura titlul de maestru
necondiționat, de „boier al minţii”, desprins de imediat, de pătimirile
oamenilor din acest spațiu. Ei, cititorii, îşi vor uita traumele aplicate lor
de istorie şi vor accede neapărat la acea zonă inefabilă a „emoţionantului”,
vor fi neapărat acaparaţi de „naturaleţea” literaturii concetăţenilor lor
literaţi, fiind interesaţi chiar şi de acel stil al „gradului zero” pe care îl
asigură doar scriitorii criticului-previzibil, albi și serafici, creatori
fericiţi de „origami” poetici.
*
Cam aşa
înţelege criticul-previzibil actul valorizator al criticii: mitizând cu
frenezie figurile pe care le serveşte cu veleităţi de mentor şi curăţând de
„oile negre” istoria literaturii sale previzibil monologică. Nici
comparația cu demersurile avangardist-deconstructiviste ale lui Ionesco
din Nu, Eugen
Negrici din Iluziile literaturii române sau
Alex Ștefănescu din Ceva
care seamănă cu literatura, la care se vrea raportat
criticul-previzibil, nu ține, întrucât aceștia nu execută după principiul de
nonamiciție și din dorință de a avea privilegii în „pogonul” strâmt al vieții
literare. Mai vrea cineva să îl citească? Nu are decât să o facă. Eu nu îl voi
citi, din simplu motiv că este previzibil, iar previzibilitatea este mama bună
a plictisului.