Iosif BRODSKI în revista „VERSO”

Iosif BRODSKI (1940–1996)

Născut în Leningrad. În anul 1958, ziarul „Vecernii Leningrad” („Leningradul de Seară”), publică foiletonul „Un trântor de la periferia literaturii”, după care începe o perioadă de urmărire a poetului. În februarie 1964, Iosif Brodski este arestat. În urma unui proces aranjat, este  trimis la o expertiză medicală, apoi internat la psihiatrie. În iunie 1964, este condamnat „pentru parazitism social”, deportat temporar în regiunea Arhanghelsk. În 1972 emigrează în Austria, în același an stabilindu-se în SUA. A predat la universități americane și britanice. În anul 1977 i se acordă cetățenie americană. În anul următor este operat pe cord deschis.

În 1987 a fost distins cu Premiul Nobel, iar în 1991 i s-a acordat titlul de poet laureat al SUA.

Inițial, este înmormântat în cimitirul de pe lângă biserica Sfânta Treime din New York, apoi, în iunie 1997, reînhumat la cimitirul San Michele din Veneția.

În traducerea lui Leo BUTNARU

În august, îndrăgostiți

În august, îndrăgostiții,

în august, îndrăgostiții vin cu flori,

nevăzutele scări de gală îi ademenesc,

în august, îndrăgostiții în bluze roșii, cu buzele întredeschise

apar fugitiv pe la intersecții, dispar în ulicioare,

pe străzi grăbesc, gonesc.

În august, îndrăgostiții

în văzduhul serii își schițează

liniile roș-albe ale bluzelor și buchetelor de flori,

geamurile deschise printre intrările-n casele scărilor luminează,

iar ei tot vin, aleargă chemați de-un glas iluzoriu

ce dă fiori.

Iată și amurgul vieții, iată seara străbate orașul,

colorează copacii, aprinde felinare, lăcuiește limuzine,

în stradele înguste dăngănesc grăbit turle de catedrale, –

întoarce-te-n casă, ieși la balcon, ia paltonul pe tine.

Vezi, îndrăgostiții, în august, coboară-n fugă cu buchete mari,

albastrele prelingeri ale reclamelor lunecă nesfârșit de pe acoperișuri,

ca de pe grui,

și tu privești jos, în stradă, nicicând nu te schimba cu locul,

nicicând cu nimeni, – asta tu ție însuți ți-o spui.

Iată flori, multe flori, și apartamente cu noi iubiri nerăbdătoare,

cu fragede trupuri tinere intrând, urcând pentru noi runde,

reluate în alte zile, în alte săptămâni,

dăruindu-se cu țipete, gemete noi și nou sânge,

dăruindu-se, și lăsând să le cadă florile din mâini.

O seară nou cobește peste noua viață că nimeni nu va mai reveni,

că nimeni nu va mai trece de la balconul său spre balconul tău, nimeni,

nici azi și nici în de-a pururi ziua cea de mâine,

și nu va ajunge, nu va ajunge să-ți fie mai apropiat,

decât el însuși de sine, decât de florile sale, decât el însuși de sine.

1961  

*      *      *

              Pentru G. P.

Din nou locuim în preajma golfului

și peste noi plutesc caravane de nori

și bubuie un Vezuviu contemporan

și praful se aciuează prin ulicioare

geamurile cărora zângănesc ușor.

Cândva, cenușa ne va acoperi și pe noi.

Atât de mult voiam în sărmana asta oră

Să ajung în suburbie cu tramvaiul,

să intru în casa ta,

iar peste sute de ani vor veni

arheologii să dezgroape orașul nostru,

și aș vrea ca ei să mă găsească

rămas pe veci îmbrățișat de tine,

acoperit cu alte ninsori de cenușă.

XI.1962

Spaima

Seara, intri în casa scărilor și

sunetul pașilor tăi te îngrozește

atât de mult, încât spaima

întunericul omenește-l însuflețește.

De-ai fi altul, altfel la înfățișare

și, stăpânindu-și tremurul fricos,

acel altfel decât tine scările astea le-ar urca,

tu neamânat cuțitul l-ai fi scos.

Însă aici ești doar tu. Și când cu greu

vei ajunge la ușă, cu gest necruțător

o vei izbi de ușor, iar din bubuitul ei

va erupe țipătul tău trădător.

1970

Torsul

Dacă ți se va întâmpla să rătăcești prin iarba de piatră,

care-n marmură arată mai expresiv decât în realitate,

sau de vei observa vreun faun, dedat, ca de obicei, brudiu,

giugiulelilor cu vreo nimfă, în bronz ambii părând de departe

mai fericiți decât în vis, tu, amice, poți lăsa toiagul din mâini,  –

deja te afli în Imperiu.

Aerul, flacăra, apa, faunii, naiadele, leii, pe aici sau altundeva,

luați din natură sau din cap, din fantezie, cum se spune, –

toate născocite de Dumnezeu și continuate, sfidând oboseala,

de creierul omului; toate, pe care-n piatră și metal au putut să le-adune.

Acesta e sfârșitul lucrurilor, capăt de drum – oglinda

pentru a putea intra.

Intră și te postează într-o nișă liberă și, deschizând larg ochii,

privește cum trec veacurile, dispărând după colț undeva,

și cum din vintre cresc lichenii molcuți și verzii,

cum praful vremilor, ce se-așterne pe umeri, parcă ar fi

bronzare prin epoci. Însă cineva va frânge-un braț și de pe umeri

capul, căzând greu, se va rostogoli...

Și o să rămână doar torsul – sumă de mușchi, anonimă.

Peste o mie de ani șoricelul din gaura-i din nișă, cu gheară

frântă, va înfrunta totuși granitul, într-o seară senină

ieșind, chițcăind, și trecând drumul cu păși mărunți și ușori,

pentru a nu mai reveni în gaura sa nici în miez de noapte,

nici la crăpat de zori.

1972

Către Evgheni*

Eu am fost în Mexic, am urcat piramidele.

Astfel de impecabile grămezi geometrice uriașe

stau împrăștiate ici și colo pe istmul Tehuantepec.

S-ar crede că ele au fost zidite de inși mesageri din cosmos,

de pe Calea Robilor, deoarece, de regulă, astfel de treburi

sunt făptuite chiar de robi.

Deci istmul e împresurat cu ciuperci de piatră.

Zeișori de argilă, ce se lasă mistificați cu o

neobișnuită lejeritate, trezesc multiple presupuneri dubioase.

Basreliefurile cu diverse scenete, completate cu trupuri de șarpe

încolăcite în alfabetul unei limbi nedescifrate

care nu cunoștea și prepoziția „sau”. Cei de cândva

ce ar povesti, dacă ar reîncepe să vorbească?

Cam nimic. În cel mai bun caz, ar spune despre biruințe

asupra neamurilor vecine, despre capete sparte.

Despre faptul că sângele omenesc, scurs de Zeul Soarelui

în blid, la o adică fortifică mușchii; că jertfirea vesperală

a opt flăcăi în mustul tinereții și puterii

prevestește răsăritul mai sigur, decât deșteptătorul.

Și totuși, mai bine sifilisul, mai bine plugul unicornilor lui Cortes,

decât o astfel de jertfă.

Dacă vi-i dat să hrăniți cu ochii voștri corbii, e mai bine

că ucigașul e chiar ucigaș, și nu astronom. În genere,

fără spanioli nu e sigur că ei ar fi să afle cât de cât lămurit

ce li s-a întâmplat, totuși.

Dragul meu Evgheni, e plicticos să trăiești. Oriunde ai călători,

pretutindeni cruzimea și prostia vor exclama: „Bun venit,

iată-ne și pe noi!”  Pe astea și pe ei mi-i lene să-i bag în stihuri.

Cum spune poetul, „pentru toate stihiile...”

Dar a fost să văd departe din mlaștinile natale în care stăteam!

Mai pot adăuga de la mine: spre toate zările, latitudinile.

1975

____________________

*Implicit, trimitere la Evgheni Oneghin, personaj din romanul omonim în versui al lui Pușkin.

*     *     *

E toamnă și uliul numără bobocii; căpițe în ceață,

frigându-ți degetele, mărunțișul zângănește în buzunar;

râurile de nord, valul cărora îngheață la gura de vărsare,

își amintesc izvoarele din provincii de sud și parcă iar

pe-o clipă se încălzesc. Zilele sunt scurte, lăsat de trenciuri,

bocanci umflați de apă și tremur ca varga de la napii fierți,

care se cam revoltă în burtă; vântul puternic flutură

prapurii armiilor de frunze. E timpul să vă dezlănțuiți, când

zilele seamănă-ntre ele ca Ivanii-gemeni pe rusesc pământ,

iar sânii sunt frământați tot mai avid de obraznica-nfrigurare a

degetelor. Cu cât mai multe degete, cu atât mai puțin veșmânt.

1978

Centaurii

I

Jumătate frumoasă, jumătate sofa, mai simplu spus Sof(i)a,

serile, bântuind străzi, geamurile cărora-s și fețe, cam strâmbe,

cu țăcănitul a șase pantofi (cam așa arată catastrofa, urgia, –

ceva în rezultatul căreia nimeni nu poate să se schimbe),

ea grăbește la randevu. Dragostea constă din tul, sau așa ceva,

din plete, sânge, arcuri, valț, fericire, și naștere, se pare.

Două treimi ar fi bărbat, o treime automobil – zis Mulea –

ce te întâmpină cu turații nebune în gol-rostogol, după care

te-ademenește la teatru. În fiece coapsă încă din scutece

stă atracția mușchilor spre mobilă, spre multele ornamente

a mahonului, spre dulapuri al căror aspect lucios induce,

la rândul său, spre foto-poziția en face, urmată eminamente

de preluarea amprentelor digitale. Ademenește la teatru, unde

se ascund într-un ungher ferit, bun de-nghesuit, de giugiulit,

în pauză savurând drama marionetelor blânde sau furibunde,

asemeni lor fiind și noi, de fapt, în era în care am viețuit.

II

Ei vin în goană din viitor și, urlând „zadarnic!”, îndată

se reîntorc în el; voi le auziți ritmul step, pas cu pas de-a înainta.

Pe ramuri se așază păsări mai mari decât spațiul, pe ele – nici tu pană,

nici tu puf, ci doar – naiba să le ia, naiba să le ia.

Mare orizontală, colorată de apusul intens.

Seara de iarnă, obosind de albăstrime-i prin corespondență,

se joacă, precum atomul în ajunul dezagregării sale

și altele din astea, a jocului esență

constând în lănțișorul de ceas. Trupul chibritului ars,

o statuetă nudă, teren pustiu de dans, fără lume

sunt nespus de reale, foarte stereoscopice, deoarece ele

nu mai au în ce se preface; ceva cu alt nume.

Doar lucrurile plate, ca: apa și peștele, contopindu-se

cu timpul, ar fi în stare să vă ofere un ihtiozaur. În fine,

pentru profilul apărut în rezultatul exploziei

nu există ziua de mâine.

III

Melanj de trecut și viitor, reflectat în piatră, plan mare.

Tors mușchiulos, atletic, și zvâcnitoare crupă de trăpaș.

Sau simple forme gramaticale „am fost” și „voi fi”, clare,

continuate în prezent. A prezenta astea ca pe un mișmaș

de amănunte plicticoase. Plus noi, pe scaune, la o parte.

Sau contopindu-se cu cele cu care cândva se iubeau

în așternuturi orizontale. Sau în automobile închiriate,

însă esența constă în captivitatea perspectivei, sau

în a liniilor robie. Ori, simplu, în creier. De spus astea

cât se poate de răspicat. Gândul la moarte – a uneia

frecvente, necruțătoare, profetice. De a-i repeta

chiar acestei vieți și vieții ce etern va continua

și în care, ca ouăle într-un cuibar, toți ne-asemuim

între noi, fiind îngrozitori pentru cloșca-himeră

ce tot reia mereu cu mijloacele epocii în care trăim

melanjul cu șase aripi din credință și stratosferă.

IV

Localitate de culoarea cizmei, de cea a obielei umede.

E absolut neimportant ce veac sau ce an e, sau ar fi să cadă.

La apus, mugesc, când revin din câmpuri, muu-tancurile:

o cireadă de vite mari cornute – de inorogi cireadă.

Toate trec unele în altele cu ajutorul cuvântului „deodată” –

mai rar pe timp de război, decât pe timp de pace. Paloșul,

căruia i sa făcut dor de trup, pe când era prefăcut în fier de plug,

alunecă din mână ca săpunul, poznașul.

De sunt fără lesă, nu poți deosebi stăpânii de câini. În carte

litera a doua seamănă ca din aceeași matrice cu prima luată;

lângă cinematografe se înghesuie adolescenții ca

sticlele de vodcă-cap alb* pline cu spermă înghețată.

Doar mulțimea de brațe ale arborilor asigură

răzbunarea veteranului pentru brațul pierdut, ochiul orb,

pentru negrul dreptunghi al tranșeei plin cu apă ruginită, în care

ar fi putut cădea o stea, salvându-se de telescop.

1988

_______________

*În rusește: белоголовка (belogolovka), ce se traduce: căpșor alb –  nume generic dat vodcii sau sticlei de vodcă.