CAZUL MIRCEA V. CIOBANU

Dându-și seama că nu poate fi remarcat în versificațiile și narațiunile sale amatoricești, de altfel ca și în dramaturgie, Mircea V. Ciobanu s-a dat serios, dar frivol, în pseudocritica literară. (Zice, chiar despre sine însuși, într-o versificație destul de anostă: „după ce redactorul care te-a făcut poet te-a demis şi/ te-a împins în zona cinică a criticii”. Chiar așa: a fost împins în critică...) Dar, împins cum a fost, iată că o face non-stop pe vajnicul, categoricul. Mă rog, tipice mofturi de provincial care o mai dă și prin politică. Voi continua această idee în alte intervenții polemice, precum am mai făcut-o și alte dăți.

Aici, însă, mă opresc doar la un procedeu al neonestității și cinismului de om al periferiilor profesionale în ce privește trunchierea adevărului, nespunerea lui deplină, după care lasă totul baltă, de parcă și-ar considera misiunea (satis)făcută.

Astfel, în numărul din iulie al revistei „Viața Românească”, malițiosul său text alandala, condimentat cu diverse aproximații de veleitarmator, despre volumul „Numele tău” (1968) al lui Grigore Vieru, Ciobanu și-l încheie astfel:

„În principiu, cartea rezistă şi azi, este poezie acolo. Doar că, alături de ediţiile congenerilor din România, nu e un volum de raftul întâi. La 1968 Nichita Stănescu avea deja editate O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp, 11 elegii, Oul şi sfera, iar Marin Sorescu îşi editase nu doar parodiile din Singur între poeţi, ci şi alte volume, inclusiv Moartea Ceasului sau Tinereţea lui Don Quijote. Dar (dincolo de senzaţia – firească – de relectură a unor texte supralicitate, obosite, devalorizate, atinse de patina timpului) ea mai poate produce revelaţii”.

Domn critic… critic Mircea V. Ciobanu, fii corect și onest până la capăt și pune în balanță unul din capitolelel fundamentale din creația poetică a acestui autor, cea pentru copii, care a avut un rol de căpătâi în creșterea generațiilor de grădiniță și de clase primare din acea vreme, și nu numai. Pentru că, pe când colegii săi din dreapta Prutului aveau ceea ce spui că aveau, Grigore Vieru editase pentru neamul său ce-și creștea copii: „Alarma” (1957), „Muzicuțe” (1958), „Făt-Frumos curcubeul”, „Buna ziua, fulgilor !” (ambele 1963), „Versuri pentru cititori de toate vârstele” (1965, cu o prefață de Ion Druță), „Poezii de seama vostră” (1967). Ele au făcut epocă, au crescut oarecum mai români copii din acele vremuri. Ar fi fost cazul să știi astea, Mircea V. Ciobanu, ca vice-ministru la educație ce ai fost. Nu te grăbi, mai chibzuiește când încerci să scrii ceea ce dorești, irezistibil, să scrii.

Încearcă să scapi de un discurs ce ți-a cam rămas cvasi-sovietic, pe alocuri aducând a cuvântare de președinte de colhoz care, la indicația partidului (azi sunt multe partide...), ar nărăvi să spună ceva despre literatură.

Ai mai aflat-o și de la alți colegi: încercând să minimalizezi meritele, creația autorilor valoroși, nu ai cum deveni tu mai important. Întâi de toate, dumirește-te dacă ai har pentru tentativele de a te da cu părerea despre ceea ce, deocamdată, te depășește categoric.  

Un răpuns la intervenția lui MVC pe Facebook:

Mircea Ciobanu, cine te crezi tu, de îmi ceri cu atâta aplomb să-ți dau una, alta? În primul rând, eu cam am spus ce cred despre tine – că nu cred în tine și, argumentele de acum 4 ani, din „Rămânia literară” Nr. 36/ 2015, stau în picioare, dat fiind că nu ai mai intervenit să te explici, să le contrazici. În al doilea rând, mi-ar fi jenă să cobor la nivelul tău, a celui care abia de ești la glezna multor personalități care mi-au prefațat cărțile (nu mai spun cât de elogios) sau au scris despre ele. Îți dau câteva nume: Constantin Ciopraga, Fănuş Neagu, Cezar Ivănescu, Dumitru Radu Popescu, Ion Gherman, Alex. Ştefănescu, Ioanid Romanescu, Em.Galaicu-Păun, Liviu Papuc, Vasile Gârneţ, Gheorghe Istrate, Vitalie Ciobanu, Dan Stanca, Iulian Ciocan, Vasile Romanciuc, Nicolae Panaite, Ion Vatamanu, Gheorghe Vodă, Gheorghe Grigurcu, Lucian Alexiu, Serafim Saka, Nicolae Prelipceanu, Arcadie Suceveanu, Gellu Dorian, Lucian Vasiliu, Mircea A. Diaconu, Adi Cusin, Barbu Cioculescu, Nicolae Leahu, Ioan Mânăscurtă, Octavian Soviany, Dan Mănucă, Liviu Antonesei, Ştefan Borbély, Mihail Gălăţanu, Ioan Groşan, Dumitru Augustin Doman, Serghei Biriukov, Răzvan Voncu, Chiril Covalgi, Virgil Mihaiu, Ovidiu Pecican, Sorin Antohi, Al. Cistelecan, Al Cistelican, Adrian Alui Gheroghe, Nichita Danilov, Toma George Maiorescu, Radu D. Popa, Daniel Cristea-Enache, Christian Schenk, Ion Pop, Ioan Holban, Ioan Lascu, Igor Pomeranțev etc., etc.... Nu îți dau și numele multor autori, care au scris despre poezia mea în Franța, Rusia, Germania, Serbia, Ucraina, Letonia, Lituania, Georgia, Armenia, Olanda etc., etc.

Cunoști aceste nume? Ți-ai găsi loc printre ele? Tu, cel care îmi ceri să-ți dau poemul, povestirea. Eu le-am dat deja, deloc puține. Cei care pricep au remarcat și, spre exemplu, au scris: „Leo Butnaru i-a dedicat (Hypatiei) un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu... Şi de la Hypatia înainte, câte alte poeme excelente cuprinde această carte! ” (Cezar Ivănescu, din prefața la antologia mea „În caz de pericol”, 2004). Sau ce a scris Chiril Kovalgi, în prefața unei cărți de-ale mele publicate la Moscova: „Leo Butnaru! Dânsul a intrat în acest nou secol în deplină muniţie literară, intenţionând să se desfăşoare în el cu fermitate. Numele său este rostit cu consideraţie cel puţin în trei capitale – Chişinău, Bucureşti, Moscova. Poet, traducător, exeget în ştiinţa literaturii, eseist… Dar, înainte de toate, poet, de unde începe şi continuă expansiunea sa, prin aceasta determinându-i-se toate succesele în domeniul relaţiilor literare. Talentat şi inteligent, avid, nedomolit. Poezia sa e modernă cu desăvârşire, e toată într-un format al contemporaneităţii – se pare că ar fi trebuit să fie afină căutărilor semenilor şi confraţilor săi. Dar nu! Leo Butnaru e categoric individual (personalizat). În poemele sale se îmbină organic şi fericit ceea ce s-ar părea că reprezintă calităţi incompatibile – gândirea metaforică, receptarea emoţional-plastică a lumii şi ironia şfichiuitoare, uneori dură până la sarcasm. Ba zborul inspiraţiei, ba înţepătura ingenioasă. Leo Butnaru e, concomitent, şi clasic, şi avangardist. Mai simplu spus, e un talent sui generis (кругом талантлив). El iubeşte nu doar propria prezenţă în literatură, ci însăşi literatura – cu uitare de sine şi deplin. Citindu-l, fiţi gata să întâlniţi turnuri neaşteptate, descoperiri imprevizibile, ludic acaparant şi probleme foarte serioase. Are un intelect sensibil şi o conştiinţă vulnerabilă”.

Crede-mă, există zeci și zeci de alte astfel de aprecieri ale personalităților, cărora numele tău abia de le-ar ajunge la bombeu. Nu insista în defazările tale duse până la aberații. Calmează-te și poate faci și tu ceva ca lumea în scrisul românesc. Cel puțin încearcă. Altfel. Serios. Inteligent. Nu cum ai făcut-o până acum.

P.S.
 Încă ceva: zici că nu era vorba de poezia pentru copii. Tu, Mircea Ciobanu, care te consideri exeget, probail, trebuie să știi: până în 1968, Gr. Vieru a fost important tocmai prin poezia pentru copii. Prin ppezie, nu prin... antipoezie, care să i se scoată din cont. Poezie pentru copii, care, din câte se știe, nu a fost mai puțin efcientă și populară în stânga Prutului, decât poezia pentru maturi a lui Stănescu sau Sorescu, în dreapta Prutului. Precizare ține de obiectivitatea istoriei literare și nu se referă la mofrutile și la afirmațiile tale în doi peri, chiar neserioase.