DINTR-UN JURNAL YES-EU PARIZIAN
23 aprilie
Cimitirul Montparnasse
Nu am un plan, din care să aflu unde e situată intrarea principală în cimitir, astfel că, de cum ies din subterana staţiei de metrou – Porte des Amandiers, o iau spre prima poartă care mi se arată ochilor. Chiar la câţiva paşi făcuţi în spaţiul umbrelor, pe stânga, văd cripta familiei Aurel Feteanu, medic veterinar, şi a soţiei sale, născuţi, respective, în 1927, 1929, decedaţi – 1969, 1989. Astfel că vizita o încep nu cu o somitate, ci cu o simplă familie de români, ce are deja în intimitatea mea oarece însemnătate. Trec pe lângă mormântul sculptorului Lucien Gilbert, merg în lungul zidului dinspre bulevardul Ménilmontant, pentru ca la un moment dat să mi se arate ochilor intrarea principală, unde pot obţine planul cimitirului. Astfel că – avanti, domnule Dante! (care, În Divina comedie, vă adresaţi lui Vergilius: tu duca, tu segnore e tu maestro).
Din plan reţin că, chiar la câţiva paşi de intrarea principală, pe dreapta, sunt înmormântaţi Jean Paul Sartre şi Simone de Beauvoir (pe mormânt – un fel de ofrande simbolice, bileţele cu cuvinte de consideraţie şi recunoştinţă). În faţa pietrei de mormânt a acestor doi mari scriitori mă gândesc şi la Celan, şi la Gherasim Luca. Motivul: mi-am amintit de fraza lui Sartre că deosebirea dintre om şi animal constă în faptul că omul se poate sinucide.
La capătul aleii, luând-o pe stânga, ajung la casa de veci a autorului Florilor răului, Charles Baudelaire… – construcţie tombală sobră, de asemenea cu bileţele, pietricele, dar şi cu un... dop de plută de la vreo sticlă de vin, probabil ca aluzie empatică pentru boemă şi absint.
De unde purced să-i întâlnesc pe ai noştri. Ajung la mormântul lui Eugen Ionescu şi al soţiei sale Rodica. Fără îndoială, pe aici trec zilnic foarte mulţi admiratori, dar care nu au ştiut, probabil, ce să scrie pe bileţele (absurdităţi?..), nu au lăsat pietricele etc. Sau explicaţia poate fi şi următoarea: periodic, mormintele celor mari sunt debarasate de flori, obiecte etc.
De la Ionescu – la casa de veci a lui Emil Cioran. (Casa de pe lumea cealaltă, unde, posibil, Cioran deja şi-a îndeplinit visul – de pe lumea aceasta – de a fi hagiograful unor vagabonzi celebri.) Pietrele lor tombale nu se află prea departe una de alta, şi nici de cea a lui Constantin Brâncuşi. [Peste patru decenii de la decesul mamei sale, înmormântată la Hobiţa, marele sculptor se confesa, că (sunt) „neîmpăcat sufleteşte, ştiind că trupul meu va putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă: mama mea”.] Pe mormintele lui Cioran şi Brâncuşi – semne de afecţiune: bileţele, panglici, bilete de metrou; la primul – şi o ulcea cu pământ care, presupun, o fi fost adus(ă) din România, poate chiar de la Răşinarii săi de baştină (din care, scria filosoful, „nu mă mai interesează decât uliţa copilăriei”). Iată şi o bancnotă de un leu românesc, prinsă sub argila ulcelei, să n-o ia, eventual, vântul. Pun şi eu, alături, una de un leu... moldovenesc.
În Cimitirul Montparnasse se află şi celebrul... Le baiser de la mort, una dintre cele mai faimoase, aici, sculpturi tombale pe care, în anul 1910, Constantin Brâncuşi a executat-o pentru mormântul tinerei rusoaice Tatiana Rachewskaïa (Raşevskaia). De cum am dat cu ochii de acest nume, în memoria mea a tresărit ceva! De unde, de unde îl cunosc?!... Sigur, de la Ilya Ehrenburg, din extraordinarele sale volume de memorialistică Oameni, ani, viaţă (Liudi, godî, jizn’). Acolo, demult, în studenţie, întâlnisem numele tinerei şi nefericitei rusoaice.
După masă, la ICR, aveam să navighez prin internetul rusesc şi, după un timp, chiar să găsesc referinţa lui Ehrenburg. Iat-o: „Pe Tania Raşevskaia o cunoşteam încă la Moscova, ea fiind sora colegului meu de şcoală Vasia; a stat în puşcărie, a plecat la Paris, s-a înscris la facultatea de medicină, s-a căsătorit cu un român frumos, iar pe urmă s-a otrăvit. (Alte surse susţin că dragostea ei pentru medicul român ar fi fost una nefericită, nereciprocă. – L.B.) La înmormântare a sosit mama ei din Moscova; au înduplecat un popă, tuturor înmânându-le lumânări, iar diaconul cânta: „Şi-i iartă-i ei toate greşalele cele de voie şi cele fără de voie...”
Căsătorită cu un român! Oare nu de aici şi lucrarea lui Brâncuşi la mormântul tinerei rusoaice ce şi-a pus capăt zilelor?... (Ehrenburg menţionează că, la acea vreme, printre ruşii ce se stabiliseră la Paris şi nu se puteau adapta aici, sinuciderea era ceva obişnuit.)
Astfel redă lucrurile Ehrenburg. Iar la eminentul exeget al operei brâncuşiene Barbu Brezianu găsim următoarele: în 1910, „la rugămintea doctorului Marbé, ridică monumentul Sărutul, pentru mormântul sinucigaşei, incizând cu litere chirilice inscripţia: „Taniuşka Rachevskaia, născută la 6 aprilie 1887, adormită la 22 noiembrie 1910 /îndrăgită, cea mai iubită/ pe care s-o privesc nu mă mai satur”. Comanditarul monumentului, medicul român Solomon Basile Marbé (Marbais), prieten fidel al lui Brâncuşi, fusese anume cel de care se îndrăgostise studenta Taniuşa… Curios, trist, ba chiar dramatic este faptul că, dacă, iniţial, familia Raşevki (în transcripţie românească) nu acceptase viziunea brâncuşiană pentru locul de veci al fiicei sale, peste decenii, iată, urmaşii respectivului neam, uimiţi de faima Sculptorului, susţin că, după actele cercetate în arhiva pariziană, Sărutul din cimitirul Montparnasse cade sub incidenţa unui obiect ce poate fi revendicat! (Da, eventual, dislocat, strămutat şi – Doamne, fereşte! – scos la licitaţie…)
Dar, deocamdată, la Montparnasse, Sărutul simbolizează, deja de 100 de ani, dragostea eternă, însuşi Brâncuşi mărturisind, în 1956, nu cu mult înaintea definitivei sale treceri pământeşti: „Am vrut de fapt să fac un lucru care să pomenească nu despre o singură pereche, dar despre toate perechile de oameni ce s-au iubit şi s-au perindat pe pământ, înainte de a-l fi părăsit”.
Vecinul imediat al lui Brâncuşi este uriaşul editor Henri Flammarion.
Câţiva paşi spre vest de mormântul lui Eugen Ionescu, se află locul de veci al captivantului prozator Julio Cortázar (care, în romanul Şotron, scria despre „ghemul Paris”, cu materia lui infinită care se înfăşoară pe ea însăşi), ceva mai încolo – al lui Samuel Beckett... Nu vi se pare mult grăitoare (în profunda linişte a cimitirului) această apropiere de Dincolo dintre corifeii teatrului (absurdului), Ionescu şi Beckett?... Să vă spun o mică întâmplare, „de contaminare”, care mi-a venit mie în minte, în imaginaţie, acum câţiva ani, şi pe care am retrăit-o, în acest aprilie, la Paris, pe când intram iar în Catedrala Notre-Dame. În mintea, în imaginaţia mea, astfel se petrecuseră lucrurile:
„În anul 1938, cercetând lista celor nu doar sosiţi, ci şi stabiliţi la Paris, Samuel Beckett îşi reţinu privirea asupra numelui lui Eugen Ionescu, iar Eugen Ionescu îngădui mai mult cu lumina ochilor peste numele lui Samuel Beckett, ambii mirându-se, la început, de atare coincidenţă, zicându-şi în sinea lor că ea nu părea deloc întâmplătoare şi ar putea să aibă anumite urmări de oarecare ordin, artistic, dar şi biografic. Pozitive, mai puţin îmbucurătoare, urmările? Nu aveau cum şti. Beckett remarcase că Ionescu e cu trei ani mai tânăr decât el, şi nici atenţiei lui Ionescu nu putea să-i scape apropierea dintre cei doi ani de naştere, al irlandezului – 1906, şi 1909 – al său. Semnifică, totuşi, ceva sau ba o atare preajmă cronologică? Nu aveau cum şti.
Dar, peste ani, chiar peste câteva decenii (trei-patru decenii trecute de la acel 1938) în faţa catedralei Notre-Dame de Paris se întâlniră un laureat al Premiului Nobel cu un membru al Academiei franceze, alias – Samuel Beckett cu Eugen Ionescu, unul pe picior să iasă din catedrală, celălalt – pe picior să intre acolo. Istoria nu a mai reţinut care şi în ce poziţie era, adică – pe picior de ieşire sau de intrare, şi unul şi celălalt cu bastonul în mâna întins spre intrare-ieşire.
Fiecare îşi spuse în sinea sa: „Iată că nu este deloc absurd să se întâlnească faţă în faţă doi protagonişti ai (teatrului) absurdului”, după care Eugen Ionescu făcu un pas în dreapta, ca să-i ofere loc maestrului Samuel Beckett care, la rândul său, concomitent, făcu un pas în stânga, ca să-i ofere trecere maestrului Eugen Ionescu, astfel că ambii se pomeniră şi mai faţă în faţă, gata să se ciocnească sau să se îmbrăţişeze, cel puţin – să-şi pună unul celuilalt mâna pe umăr sau, simplu, – să-şi strângă mâinile. Însă Eugen Ionescu schimbă pasul, de data aceasta făcându-l în stânga, ceea ce i se întâmplă, ca maşinal, şi lui Beckett, care făcu pasul în dreapta. Pe feţele ambilor scriitori, ce se pomeniseră atât de – cum să zic? – vizavi se perindă câte o umbră de jenă sau, poate, fâstâceală. Apoi unul făcu pasul cum îl făcu, spre a-l ocoli pe celălalt coleg, acesta, la rândul său, vru să treacă, ocolit, pe lângă cel din faţa sa, astfel că Beckett şi Ionescu mai să se lovească nas în nas! Parcă năuciţi de coincidenţa manevrelor pe care le întreprindeau unul şi celălalt, maeştrii absurdului se opriră, după care unul dintre ei spuse: „Haideţi să convenim: de data aceasta eu voi lua-o în stânga, iar dumneata – în dreapta”. Aşa şi făcură. Însă fiecare de pe poziţia sa, astfel că – buh! – Beckett şi cu Ionescu se ciocniră frunte-n frunte!
– Ha, ha! făcu, binevoitor, autorul „Rinocerilor”. Ne-am lovit, totuşi.
– Mda, făcu autorul lui „Godot”, nu doar că ne-am lovit, ci chiar ne-am şi contaminat.
– Mai demult, zise românul.
După care, făcând, în sfârşit, fiecare pasul salvator, se despărţiră, gândindu-se dacă au glumit sau au spus adevărul”.
Mai e la Montparnasse şi un alt român celebru, sculptorul Ion Vlad, nu departe de Brâncuşi. Pleacă din România în 1965, stabilindu-se în Franţa. Peste doi ani, i s-au comandat 5 sculpturi pentru Espace Pierre Cardin din Paris, după alţi doi ani devine profesor titular de sculptură şi desen la Centrul American din metropola franceză; din 1975 – profesor de sculptură şi desen la Universitatea Sorbona. Printre lucrările mai importante ale lui Ion Vlad se numără o decoraţie murală, de 100 mp, realizată pentru Musique, Diffusion Francaise, Bois-Colombes, şi două sculpturi în bronz şi ciment pentru Spitalul Saint Joseph din Stockton, San Francisco (California). Sculptorul a lăsat şi portretele, „sumare”, de-a dreptul originale, în piatră, ale lui Eugen Ionescu şi Mircea Eliade. Iar capodopera sa este considerată statuia lui Eminescu din preajma Universităţii Sorbona, edificată prin contribuţia a doi români din Spania (Ascension Maorta şi Aurel Răuţă), când se împlinea centenarul naşterii poetului.
Pe când eram în căutarea mormântului lui César Vallejo, mă gândeam că locul respectiv ar purta o distinctă patină a timpului, pentru că poetul peruvian s-a stins în anul 1938. Însă presupunerile mele nu au avut nicio şansă în faţa pietrei de mormânt din granit verzui, pusă parcă ieri, 22 aprilie 2010. De ce zic – ieri? Pentru că ieri a fost zi de joi, iar într-un poem Valliejo scrisese: Muri-voi la Paris/ într-o zi cu ploaie multă.../ probabil într-o joi, ca azi... Sumbra sa premoniţie s-a adeverit întru totul, chiar cum spune versul plin: ...într-o joi, ca azi, de toamnă. Am iubit şi iubesc în continuare creaţia acestui herald al metaforelor grele, ţin minte că, în juneţile mele, îl citeam într-o cazarmă de pe malul râului Bug, la Nikolaev (cam pe unde se petrece acţiunea din romanul lui Zaharia Stancu Şatra), volumul intitulându-se „Ciornâie geral’dî” (Heralzii negri), de un dramatism cutremurător. Şi iată-mă la Montparnasse, în faţa granitului verzui, pe care e scris, simplu: „César Vallejo – qui souhaita reposer dans ce cimitière”. Însă, iniţial, din diverse motive, dorinţa sa nu a fost respectată, în 1938 fiind înmormântat în cimitirul Montrouge, după care, în 1970, transferat la Montparnasse (de unde explicaţia de ce lipsea… patina timpului). Şi o frază dint-un bileţel lăsat de cineva pe piatra verzuie: „M-am născut într-o zi când Dumnezeu era bolnav” (Nací un día que Dios estuvo enfermo), – vers cu care începe şi se încheie ultimul poem din „Heralzii negri”, iar în partea de jos a dalei – enigmaticul epitaf pe care l-a lăsat soţia sa, Georgette: „J’ ai tant neigé pour que tu dormes”.
Este unul dintre marii scriitori pe care nu doar l-am citit, ci, cred, l-am şi… meditat, contemplat, esenţializat, cumva, în conştiinţa şi sensibilitatea mea, zicându-mi că instinctul indistinct al sumbrei inspiraţii îi spusese sibilinicului poet ziua fatală – într-o joi ploioasă la Paris. („Adio, Champs Élysées, adio, ciudate raite pe stradela Luna; şi naşterea mea pleacă, şi moartea – împreună”.) Deja damnat, profetic, în sincopatul dus-întors al respiraţiei gâfâitoare în naveta ei infinitezimală dintre viaţă şi neant, Don Quijote-César ca oricare ins slab de înger cerca să-şi imagineze joia lui de ieri, răpusă de uitarea cruntei beţii de viaţă, pentru ca Suprema Voinţă permiţându-i, prin proprie voinţă, de om, să mai îndure hazardul câtorva zvâcniri sau simple gesturi sub botniţa statuilor (patina verde şi excrementele hulubilor), astfel sfidând în parafrază fraternul „de te-ndeamnă de te cheamă” la Paris cu larma pietrificată-a monştrilor notre-dame-zi sub orbirea cărora-n eterne zaruri creierul e numărul şi numele de-anagramă al ecoului de ere suprapuse (ere-eire-rere-iere-ecre-creier...), anti-metabolic şi, concomitent, anabolic pentru un herald care în clipa morţii îşi câştigă demn înfrângerea prezisă... – în această atmosferă de lirică neagră a modernismului cu cromatica ei de cimitir. Din numele Asociaţiei internaţionale a scriitorilor pentru apărarea culturii, la înmormântarea lui Vallejo a vorbit Louis Aragon. (Nu am îndrăznit să-i spun marelui Vallejo că un poetastru basarabean i-a plagiat, i-a jefuit Heralzii negri...)
Dau de mormântul marelui campion mondial Aleksandr Aliohin – pe o tablă de şah, scris: „Gloria Franţei şi a Rusiei”.
Pe multe pietre tombale este indicat că acolo odihnesc soţii cu soţiile. Adică, după ce au convieţuit, au conmurit... Necruţătoare legea firii, vorba lui Topârceanu.
Alte monumente pe morminte vegheate de îngeri ne-atletici sau chiar apostolic scheletici.
La un moment dat, mă aşez pe o bancă, să-mi mai ostoiesc oboseala. Şi, cum stau mângâiat de lumina soarelui blând, parcă în uitare de sine, la început vag, apoi, prin efort de memorie, îmi amintesc că aici, în Montparnasee, au fost transferate dintr-un alt cimitir, din apropierea Parisului, osemintele mitropolitului Visarion Puiu. Însă nu sunt deloc sigur că aş putea să aflu unde, ca să pornesc spre piatra de mormânt a aceluia care, spre sfârşitul anilor 20, începutul anilor 30, a fost director al Seminarului teologic din Chişinău şi Exarh al mănăstirilor din Basarabia. După aceasta, devine episcop al Hotinului, episcopia avându-şi reşedinţa în Bălţi, oraş în care, cu strădania nemijlocită a înaltului păstor, a fost ctitorită catedrala, inaugurată prin 1935, pare-se, în prezenţa Regelui Carol al II-lea. În perioada războiului de Reîntregire, Visarion Puiu a îndeplinit funcţia de şef al Misiunii Bisericeşti Ortodoxe Române în Transnistria. Prevăzător, după 1945 părăseşte ţara în care, odată cu invazia sovietică, este condamnat, în contumacie, la moarte şi excomunicat de Sinodul Bisericii Ortodoxe, reabilitat abia prin 1990.
Aici, în panteonul Montparnasse (cimitir fabulos, atât de… primitor…), cugetul simţindu-ţi-l ca pe Ţara de Sus a Sufletului, spre vale, spre intrare curgând sentimentele – aceste sălcii plângătoare, tot ale Sufletului…
Aici sub-pământul marilor nume e, concomitent, şi adâncul sub-cerului, adică în legătură cu firmamentul rămânând.
În fine, sub zidurile cimitirului – egalitate deplină. Inclusiv cea a eremiţilor ce şi-au trăit cu pasiune viaţa fără pasiuni, dar şi cea a poeţilor – Baudelaire, Vallejo, atâtor altora – care şi-au dus viaţa plină de pasiuni. Sub zidurile cimitirului, unde cuvântul moarte are un sens popular înfricoşător şi un alt sens filosofic, neutru până la indiferenţă.
Şi o rugă la ieşirea din cimitir: Visul nostru cel de toate nopţile împlineşte-ni-l, Doamne, în vreo zi oarecare, cât mai departe de moarte, cât mai aproape de soare…
------:::::::::::::::::::::::::::------
