Nu o dată, am fost întrebat dacă, în fapt, cosmogramele pe care le public în revista Contrafort ar fi, în mod special, o esenţializare sau poate nişte simplisime glosări pe teme de filosofie. Probabil, interlocutorii mei au fost oarecum seduşi (dar nu induşi în eroare, sper!) de rădăcina esenţă sau esenţial din care ar (fi putut) deriva alt substantiv: esenţializare, fără a-şi pune problema de ce, la o adică, noţiunea de esenţializare nu este înregistrată nici în DEX-ul editat în 1975, nici în cel apărut în 1998. În ambele volume, sunt explicate, în formulă identică, doar s.f. esenţă, şi adj. esenţial, în ediţia secundă fiind introdus şi s.f. esenţialitate.
Dar, stop! găsim, totuşi, esenţializare(a) undeva la mijloc, între 1975 şi 1998, în Dicţionarul de sinonime al limbii române, apărut în anul 1982, care înregistrează şi verbul (a) esenţializa şi adjectivul esenţializat.
Numai că şi de data aceasta cei curioşi ar avea motivul să se arate nedumeriţi, pentru că explicaţiile noţiunilor în cauză nu sunt cele pe care, în mod firesc şi... deductiv, le presupuneau dânşii, ci unele... estetizante, deoarece termenii au, respectiv, următoarele sinonimii: stilizare, a stiliza, stilizat.
Ei bine, sub aspect de stilizare doar, nu şi de esenţializare, – eu poate că aş fi putut face ceva, fie şi din motivul că nu toţi filosofii, în special cei de la Chişinău, stau prea bine cu... stilizarea frazei, să zicem. Poate că, pentru a spune, cu jumătate de gură, un „da” abia auzit, m-aş fi lăsat ispitit de-a accepta esenţializarea ca stilizare în baza unei constatări făcute de Nikolai Berdiaev în eseul „Sensul creaţiei”: „Istoricii filosofiei simt că obiectul lor se aseamănă mai mult cu istoria literaturii decât cu istoria ştiinţei, ei transformă acest obiect într-o istorie a dezvoltării spirituale a umanităţii, îl leagă de istoria generală a culturii”.
Numai că, într-o anumită măsură, trebuie să fac, totuşi, abstracţie de estetică şi literatură, pentru a nu mă preface că nu înţeleg ce aveau în vedere convorbitorii mei, când se interesau de esenţializare (pe teme de filosofie). Aşa e: dânşii ajungeau la esenţializare pornind de la esenţă („Ceea ce exprimă principalul şi stabilul din obiecte şi din fenomene” etc.) şi esenţial („Care constituie partea cea mai importantă a unei probleme... de prim ordin, fundamental, principial”). Bineînţeles, ar fi aici oarecare diferenţă între esenţializare ca... stilizare (ceva de suprafaţă, nu?) şi esenţializare drept ceea ce aveau în vedere interlocutorii, gândindu-se la (ce mai spune DEX-ul referitor la esenţă) „ceea ce poate fi cunoscut numai trecând de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorul gândirii”. Iată aici, din atare punct de apreciere, ar fi trebuit să recunosc că, pentru un literat, e destul de greu şi mai totdeauna peste puterile sale să esenţializeze pe baza operei lui... (transcrieţi la liberă alegere numele a zeci şi zeci de mari filosofi din istoria civilizaţiilor...). Aşadar, în ceea ce mă priveşte, în nepretenţioasele cosmograme nu avansez atât probleme analitice, cât propun anumite sugestii de metafizică şi oarecare consideraţii eseistice, în care e prezent, cred, şi un suflu poetic al argumentaţiei.
În ceea ce priveşte, însă, filosofia propriu-zisă, ca ştiinţă, în estimările ei teoretice s-a insinuat deja destul scepticism, motiv din care, după cum observa Anton Dumitriu, în secolele de la urmă „filosofia s-a transformat cel mai adesea într-o speculaţie abstractă, posibilă oricui, fără o precizare de obiect, constând din consideraţii particulare, astfel că personajele de roman „fac filosofie” în jurul oricărui gen de probleme”. Să exemplificăm: un personaj al lui Celine din „Moartea pe credit” spune, monologând: „N-am să mă apuc eu acum să număr stelele! 1, 2, 3, 4! Nu cred că-mi este chiar totul permis! Că am dreptul să limitez! Să corectez! Să cos la loc!... Cine-mi dă acest drept? Cumva infinitul? Viaţa lucrurilor? Nu-i firesc, băiatule!... Eu mă simt bine în Univers! Îl las aşa cum l-am găsit! Nu eu am să-l rectific! Nu!... Universul e la el acasă! Eu îl înţeleg! El mă înţelege! E lângă mine, când îl chem! Dacă nu am nevoie de el, îi dau pace!... O chestiune de cosmogonie! Nu dau eu ordine!... Nici tu! Nu există ordine!”
Pornind de la ideea că, de la un timp încolo, filosofia nu se mai bazează pe vreun sistem bine articulat, închegat cap-coadă, ci ea, cândva divina filosofie, n-a ajuns decât o philosophia garrula, adică a lui „a vorbi”, reiese că şi respectivul personaj din „Moartea pe credit” filosofează în felul său şi poate că în conformitate cu esenţa latinei noţiuni garrula care înseamnă – pardon! – flecară, vorbăreaţă. Anton Dumitriu mai spune: „Disciplina (filosofia) însăşi a devenit o speculaţie interesată să poată părea originală, măcar prin interpretările ei expresive, ceea ce i-a dat dreptul lui Bertrand Russell să califice filosofia drept o ţară a nimănui. Noi am spune o ţară a tuturor, unde fiecare îşi îngăduie să spună ceva”. Pentru că el (...nimănuiul...) admite, de fapt, pe oricine în iluzoriile şi ademenitoarele tărâmuri ale philosophia garrula sau, oarecum mai sobru vorbind/ scriind (spre a ne îndepărta de relativ descalificantul adjectiv care-n traducere românească înseamnă flecară, vorbăreaţă) – îl ademeneşte pe acel oricine spre ispititoarele necuprinsuri ale filosofiei lui dico-dixi-tum-ěre care presupune şi următoarea pluralitate semantică: a zice, a zice da, a spune, a arăta, a afirma, a susţine, a asigura că este aşa, a povesti, a anunţa, a... preveni... a da cuiva nume etc. (!!) Atâtea verbe, propuneri, presupuneri, îndemnuri de a face – de ce nu? – filosofie! Filosofie care, indiscutabil, revendică un efort de viziune, ca metamorfozare şi esenţializare (!) prin moşire ideatică (de la Socrate... vorbire!), a nestinsei curiozităţi umane hălăduind la contingenţa celor două planuri, ale relativului şi eternului. Filosofia ca formă de expansiune a curiozităţii, a cunoştinţei noastre în condiţia ei de idee-gândire întrebând şi întrebându-se a infinita oară despre misterul existenţei universale, despre Timp şi Spaţiu. Fireşte, aceste interogaţii şi eventualele, mereu parţialele răspunsuri pe care le presupun nu-ţi garantează nicidecum o stare de beatitudine (de care vorbea Sf. Augustin), însă conturează ceva mai clar imaginea acelui adam elyon (om suprem) înţeleasă ca întreg şi parte a Atotîntregului.
Multe cuvinte de lauda au fost spuse si scrise, despre arta traducerii. Inca in secolul al saisprezecelea, marele poet francez Joachin Du Bellay a teoretizat asupra acestei arte ingrate si prost platite. Insa, traducerea are si contestatari. Italienii au un proverb: “Il traduttore e sempre un traditore” /Traducatorul intotdeauna este un tradator/, iar francezii spun, ca traducerea e ca femeia: “daca e frumoasa, e infidela, daca este fidela, nu e frumoasa...”
