Boris POPLAVSKI (1903 – 1935)
(Din revista ARGEŞ, Nr. 1, 2012)
S-a născut la Moscova într-o familie de
descendenţi nobiliari polono-lituaneano-ucraineni. Tatăl său, absolvent al
Conservatorului de Muzică, a fost
discipolul lui P. Ciaikovski.
În 1918, părinţii
divorţează, împreună cu tatăl viitorul scriitor stabilindu-se la Harkov, apoi la Ialta. Unul din
primele poeme ale lui B. Poplavski (Odă la moartea împăratului) ţine
anume de această perioadă. Debutul în presă şi-l face în 1920, la Rostov-pe-Don. Este şi
anul în care ia drumul emigraţiei – Constantinopol, Berlin şi, în fine, Paris.
În 1928, re-debutează, deja în exil (revista „Voinţa Rusiei”), iar în 1931
publică unica sa carte antumă, „Drapele”. Peste un timp, este apreciat drept
cel mai important poet tânăr al emigraţiei ruse (V. Nabokov).
Se formează sub auspiciile
poeziei franceze (în special, Rimbaud) şi, implicit, ale futurismului rus,
graţie faptului că, la Berlin,
îi cunoscuse pe V. Şklovski, B. Pasternak şi V. Maiakovski. La Paris are relaţii cordiale
cu I. Zdanevici, fervent transraţionalist (care, de altfel, a şi păstrat cea
mai mare parte a manuscriselor lui B. Poplavski, după enigmatica moarte a
acestuia; se presupune – din cauza unei supradoze de narcotice). Este şi
autorul romanelor „Apollon al fără-de-chipurilor”, „Din cer acasă” (cu un
accentuat caracter autobiografic). Postum, îi sunt editate cărţile „Ora de
zăpadă” (1936), „În coroană de ceară” (1938), „Dirijabilul unei direcţii
necunoscute” (1965). Captivantul său Jurnal a fost păstrat de un alt
scriitor al exilului rus, N. Tatişcev, şi publicat în 1996.
* * *
Fugiţi – ca timpul goneşte timpul
Din braţe de aur flutură ceasul
Sinucigaşul cu sânge îşi scrie poemul
Zâmbind priveşte spre ceas
Totul e albastru-albastru şi pur
Lipsit de învinuiri dar inaccesibil lacrimilor
Aici în lanţuri sunt ţinute visurile pentru ca vrând-nevrând
Să se aplece sub roţile de fier ale orologiului
Însă există o poruncă
Hotărâre nesupusă sorocului
Astfel de privaţiuni
Încât chiar eternitatea erupe în ele
Şi dânsele nu au nevoie de memorie
Arzând universul
Şi-atunci noi plângem
Şoptind
Un nume anume
* * *
Fierul cântecelor obosite
Zângănea în adâncul apusului
El cânta din străfundurile naturii
Dar sunetul întârzia până la moarte
Şi totul părea de neschimbat
Pământul caselor vuia cu odăile
Negrele tapete tăceau
Tăceau şi lavoarele
Apa-n pereţi striga până la apus
Printre reclame şi becuri galben-pale
Braţul se rupea din noua-nveşmântare
Precum în biserică perdelele înjumătăţite
Moartea se arunca în propria sa îmbrăţişare
 |
| Caiet Boris Poplavski |
* * *
În cutiile maşinilor rumegau carne de fier
Lămpiţele se aprindeau pe cadrane
Trenurile se-ndreptau în subsoluri
Şi orchestrele cântau în înalte faruri de oţel
Braţele construiau molcum în văzduh
Se roteau ochii de sticlă
Fredonând ceva abia auzit dirijabile pluteau spre stele
Şi tubul telescopului privea în sala submarină
În maşina de aburcat
Fetiţa prinse un fluture negru
Dăruindu-l călugărului bolnav înveşmântat în galben
Pe baraj se aprindeau felinarele balului de primăvară
Iar sub ele în îmbrăţişarea caracatiţei dormitau schelete
Indolent în lumea răsăritului se înclinau balanţele
Aşteptând eriniile urmărind indicatorul alb
Şi în turnul de piatră bătea ceasul de pe urmă
* * *
Din mâinile fierbinţi ale muzicantului bolnav
Melodia se revărsa rece prin geam
Acolo din docuri plecau corăbiile
Şi jalnice scuare erau potopite de lună
El se înclină peste luminile străzii
Pe acoperiş văzând clar statuia
Ce privea de pe cornişa neagră
Cum se aprindeau stelele de cinema
Şi aburoasa spălătorie respira încet
Cu vieţi nimicite
Iar în subsoluri sub tălpile băncilor
Sihastrul citi o cart murdară
Acolo se adânceau ciudate fântâni rotunde
Spre plutirea stelelor spre norii în preschimbare
Şi răsunau voci liniştite
Şi totul ce era în depărtare ferecat în lanţuri
Dintr-o dată amuţi pe o clipă-două
Şi zâmbi mijindu-şi ochii
* * *
Noi am uitat dimineaţa
A îmbătrânit statuia din pavilion
Gheaţa reflecta gălbui sclipiri
În faţa casei noastre ce se prăbuşise
Din înălţimile universului
În tristeţea razelor supra-lumeşti
În lazaret seara câta la pian
În alba sală se prindeau lămpile
Cum se-ntâmpla şi-n vechile timpuri
Femei cu şaluri tricotate
Un soldăţel mort şi-a arătat cruciuliţa la geam
Anna Karenina cânta tânjind la gară
Să fi fost aşa
Sau să fi visat
Nu ştiu
De mă trezesc – uita-voi
* * *
În Africa vuiau locomotivele
În cerul negru
Printre stranii nisipişuri galbene
Chiar la intrarea în cavouri
În care-s atâtea săli şi holuri
Iar ferestrele dau spre cer
Iar jos pământul nu se vede
Locomotivele plecau ridicându-se la cer
În depărtare şerpuia fulgurant văzduhul mlaştinilor
Noi trăiam acolo
Construiam un mic turn
Nopţile el creştea
Până la cerul binelui şi răului
Ne trezeam cu uimirile din ajun
Şi deja în firea noastră stele luminau
Şi în geamuri – anii trecuţi
Şi pe albele pietre în tăcerea de jar a somnului
Trecea Madona într-un alb halat
Ducând pe palme
O cântătoare sferă de sticlă
* * *
Tihnit era-n Sahara tăcerii
Pretutindeni stăteau aruncate aripi moarte
Îndepărtatele castele albe
Îşi opriră clopotele
În subsolurile cavourilor domnea tăcerea şi spaima durerii
Dar jos dinspre orizonturi
Din mlaştini se rupea un râu alb care
Până la acel moment
Nu văzuse lumea lumina
Tot mai jos şi mai jos de uriaşele statui
Se târau umbrele
În azur aerostatele
Se ridicau tot mai sus tot mai sus
Dintr-o dată ceva căzu
Râul erupse
Umbra lui Herostat foşnea nu mai mult decât un şoricel
Soarele nu răsări
Doar o voce spuse:
Aţi avut dreptate
Însă deja nimic nu mai poate ajuta –
Nu va putea ajunge aici
Înclinaţi-vă în ierburile negre
Dormiţi, muriţi
Astfel e mai uşor să aşteptaţi
* * *
Această rătăcire a sunetelor
În vis ni se arătă, însă noi zâmbeam
Deasupra noastră cântau sihaştrii
Scuturându-şi lanţurile
Însă noi eram în aşternutul alb ca omătul
Rece pentru vecie
Pe afundul oceanului zburau păsări uriaşe
Visurile dalbilor fulgi coborau până-n beznele noastre
Ninseră feţele noastre calme
Sunetele aripilor doborâte
Obosite ca însăşi moartea
Cu greu se reîntorceau în ceruri
Şi se aşterneau pe marginile raiului
Ele nu mai doreau
Nu mai doreau deja nici să trăiască nici să răsune
* * *
Erau pleoapele feţelor de fier
Aplecate peste pagini pustii
Sunetele se lăsau la pământ
Lipindu-se cu obrajii de gheaţă
În subsoluri departe-departe
Zburau sunete stranii
Mâini slabe
Împingeau grele uşi de fier
Încet în lumile subterane
Umblă cel ce cunoscu spaima
Din sală în sală din beznă în beznă
Atrăgând stelele moarte
Spre adânc
De jur-împrejur doar cerul
Coborând trecu-străbătu
Întorcându-se în casa aeriană
Şi iertând ferocele chinuri
Vezi:
http://www.centrul-cultural- pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=4673&Itemid=104
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu