Primesc de la Ruse , din Bulgaria, un minunat eseu al prietenului Ognean Stamboliev, ataşat cu atâta sdragoste de literatura română, de scriitorii ei. Găzduiesc cu plăcere acest text care, sunt sigur, va interesa cititorii.
L.B.
RUDENIE PRIN ALEGERE
de Ognean STAMBOLIEV
Sunt unele persoane, care inca mai insista, ca traducerea este copilul vitreg al literaturii, ca este o arta ingrata, secundara. Multe sunt definitiile pentru traducere si traducatori. La mijlocul secolului al nouasprezecelea Balzac i-a numit “caii de posta, care se schimba de la o statie la alta”. O suta de ani dupa el, poetul, beletristul si traducatorul mexican Octavio Paz a definit traducerea ca “moneda de aur in schimbul spiritual intre popoare”. Imaginati-va ca nu ar fi existat acesti “cai” sau aceasta “moneda de aur” cat de saraci spiritual am fi fost...
Multe cuvinte de lauda au fost spuse si scrise, despre arta traducerii. Inca in secolul al saisprezecelea, marele poet francez Joachin Du Bellay a teoretizat asupra acestei arte ingrate si prost platite. Insa, traducerea are si contestatari. Italienii au un proverb: “Il traduttore e sempre un traditore” /Traducatorul intotdeauna este un tradator/, iar francezii spun, ca traducerea e ca femeia: “daca e frumoasa, e infidela, daca este fidela, nu e frumoasa...”
Da, traducerea este un lucru dificil. Aici voi cita inca o fraza interesanta, cu care poate nu vom fi de acord, dar in care exista si o parte de adevar. Romanticul german Friedrich Schlegel scria intr-un articol al sau, urmatoarele: „Traducerea artistica este o lupta mortala in doi. In lupta aceasta este invins sau cel, care traduce, sau acela, care este tradus!”
E adevarat, ca multe cuvinte de lauda s-au scris si despre noi, traducatorii. În ultimul timp am avut fericirea sa traduc si sa intocmesc o antologie cu titlul “Lacrimi si sfinti” cu texte ale marelui ganditor si filosof roman-francez, unul dintre ultimii umanisti ai epocii noastre, romanul din Sibiu, Emil Cioran. M-am simtit magulit, citind si traducand urmatoarele cuvinte: “Traducatorii pe care i-am intalnit in viata mea, aproape todeauna îi intreceau pe scriitori. Ei erau mai instruiti, mai culti, mult mai buni si mai demni decat multi dintre acestia...”
Cred insa, ca lauda cea mai mare, la care ar putea visa un traducator, este negarea totala a celor realizate de el: nu ar fi trebut nici macar sa se observe, ca s-a facut o traducere...
Este adevarat, atunci cand citesti un autor intr-o limba straina si iti place, resimti dorinta, aproape irezistibila, sa-l traduci. Este de inteles, pentru ca una din placerile lecturii, precum si a muzicii, este sa o impartasesti cu prietenii si cu cei care au felul tau de gandire. Cunosc unii oameni, care au invatat o limba straina si au intrat in mod serios in unele culturi straine, numai pentru a comunica in limba lor cu autorii sai preferati. Iar mai tarziu, cu mare bucurie si satisfactie au impartasit descoperirile sale, care au devenit pasiunea lor. Imi revine in memorie marele nostru traducator, regretatul Krastan Diankov, pe care l-am invitat, nu o data, la serile literare la Ruse. Intr-un interviu el spunea, ca a invatat limba engleza, pentru ca in anii lui de liceu, la noi – din motive politice – se punea accentul mai mult pe limba germana, iar el dorea sa intre in lumea marii literaturi americane din secolul al XX- lea, si sa o faca cunoscuta in primul rand prietenilor si celor care aveau aceleasi idei ca si el. Acesta a fost imboldul de baza in cazul lui.
As dori sa va spun, ca si cu mine – in urma cu mai mult de 30 de ani, s-a intamplat aproape acelasi lucru. Prin intermediul unei mici carticele, cu traduceri in limba rusa, am intrat in lumea poeziei romane, considerata una dintre cele mai bune din Europa, intre altele, putin cunoscuta la noi, pana in anii 70. Subapreciata, pentru ca este dintr-o tara vecina, si nu sa zicem, din indepartata sau exotica Portugalia. De aceea m-am hotarat sa ma concentrez asupra acestei bogate si frumoase limbi, si sa ma consacrez versurilor lui Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Lucian Blaga, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Leo Butnaru, Matei Visniec.... Ca sa-i fac cunoscuti la noi.
RUDENIA PRIN ALEGERE ESTE DE FAPT SI „O IDENTIFICARE”
Noi, traducatorii, identificam o limba, o literatura, in acelasi mod in care identificam o localitate, unde ne ducem de prima data, pentru ca ne dam seama, intr-o clipa simtim, ca locul acesta invoca ceva, ce exista profund in sinea noastra si ca noi apartinem acestui loc, asa cum putem apartine nu meleagului natal, oricat de apropiat ne-ar fi el, ci pamantului, culturii, care trezeste in noi un freamat adanc, si tocmai prin el descoperim cea mai intima armonie cu noi insine. Unii o numesc “problema de identitate”. Se pare, asa este. Eu personal, ma simt in Romania, si mai ales, in minunatul Bucuresti, micul Paris al Europei de Est, ca acasa. Si atunci cand vin aici, in ultimul timp – mai rar, intotdeauna simt nevoia sa exclam: “Acesta este orasul meu drag!” Desi iubesc Bulgaria si provin duntr-un neam vechi, renascentist, regret ca nu m-am nascut aici. Sau poate ca am fost aici, intr-o alta viata. Cine stie....
Dragostea mea pentru literatura romana, si in special pentru poezia romana, se datoreaza, in primul rand, melodiei deosebite a limbii, a limbii romane, o limba bogata, variata si armonioasa, pe care am cunoscut-o cu ajutorul limbii italiene si a minunatului Radio Bucuresti, Programul doi, acum Radio Cultural, unul din programele cele mai distinse si culte din Europa. De fapt, datorez totul acestui radio, si acum as dori sa-mi exprim marea stima si recunostinta celor, care il fac....
DE FAPT, CE INSEAMNA ASTA – SA TRADUCI POEZIE?
Noi spunem: arta actorului, a pictorului, a cantaretului, a poetului…. Consider, ca este pe deplin la locul sau sa spunem si „arta traducatorului”. Pentru ca traducerea este o arta. Mai ales, traducerea literaturii artistice. Cu atat mai mult, traducerea poeziei. Nici pe departe, nu as dori sa subapreciez traducerea prozei sau a dramaturgiei. Si ele sunt o arta. Dar, traducerea poeziei se dovedeste a fi lucrul cel mai dificil de care se poate lovi un traducator. Pentru ca pe cand in proza, totusi, mai exista posibilitatea de a transpune cuvintele, sau frazele intraductibile, prin descriere, fara ca din asta sa aiba de suferit prea mult intreaga lucrare, care consta din mai multe episoade si straturi, acest lucru este foarte greu, aproape imposibil, in lirica. Intr-o poezie compusa din cateva strofe nu este posibil sa te indepartezi de text si sa nu alterezi integritatea si miezul operei traduse. Iata de ce multi considera ca poezia, in special cea lirica, practic este intraductibila. Motivul acestor opinii ne este demonstrat de unele opusuri poetice, intradevar intraductibile. Versuri de un colorit national sau local, care este greu de transpus pe un taram strain, sau opere compuse in special pe principiul sugestiei muzicale sau sintactice. Si mai ales, cand melodia cuvintelor folosite nu corespunde melodiei cuvintelor din limba in care se face traducerea. Atunci intreaga sugestie cade si traducerea nu reuseste.
Traducerea are menirea de a reda muzica originalului, sau mai exact, acea muzica a originalului, pentru care limba noastra dispune de atatea posibilitati. Ritmul in poezie, asa cum stim, consta din fraze care se repeta sau fraze contrapuse prin intonatie. Si daca traducatorul nu ia in vedere toate acestea, si daca nu le reda in limba bulgara, atunci si traducerea va deveni seaca, din cauza lipsei de ritm, care reprezinta pulsul poezie si circulatia sanguina a prozei. Insa nici traducetrea prozei nu este un lucru usor. Ivan Bunin spunea: „Sa descoperi sunetul.” Ceea ce inseamna sa descopedri ritmul prozei si sunetul ei de baza. Proza de asemenea are aceeasi melodie interna ca si poezia si muzica. Simtul pentru ritmul prozei este un simt organic si poate fi atins numai atunci cand ai un simt fin pentru limba ta natala.
Dezvoltand aceste idei, as dori sa mai exprim inca o opinie interesanta despre traducerea poeziei. Ea apartine poetului francez Paul Valery, care in principiu nu accepta traducerea poeziei: „ Versurile, atunci cand sunt traduse, inceteaza a fi opera celui care le-a scris. Pentru ca exista o psihologie a cuvintelor. In fiecare limba exista o anume intonatie, caracteristica sunetelor sale. Poeziile mele sunt traduse in mai multe limbi din lume, chiar si in chineza! Dar eu nu le mai recunosc. Rainer Maria Rilke le-a tradus in germana: pot spune ca lucrarea lui este foarte buna. Dar asta este, subliniez, numai o noua versiune a versurilor mele, astea nu mai sunt poeziile mele...” In aceasta ordine de idei, as spune ca traducerea poeziei de fapt este un fel de transpunere pentru un anume instrument muzical a unei piese muzicale, care a fost compusa de autor pentru un alt instrument, un fel de transpunere de piesa scrisa pentru vioara si pian, in piesa pentru violoncel si pian....
Fiecare vers reusit da senzatia ca este unic, ca o ursita, din care izvoraste ceva ce sta mai presus de poet. Numai atunci evidentul se destainue in fata cititorului si fiecare desluseste sentimentele care pana la cel moment l-au framantat inconstient. În realitate, de multe ori, traducerea este mai dificila decat creatia unei opere originale. Faptul acesta este cu atat mai valabil pentru lirica. In cazul ei responsabilitatea este dubla: sa ramai fidel originalului si sa prezinti o echivalenta demna de acest original. Atunci cand creezi opera ta proprie, cititorul nu stie care ti-a fost intentia initiala, prin ce dificultati si schimbari ai trecut si daca ai spus exact ceea ce ai fi dorit sa spui. Pe cand in cazul traducerii pornesti de la un inceput care este finalizat – originalul autorului – si trebuie sa prezinti cititorului bulgar exact acel inceput, ravnit de autor... Voi confirma cele spuse si prin cuvintele Elisavetei Bagreana, marea noastra poetesa, care ne-a lasat numeroase traduceri de poezie din diferite literaturi, inclusiv din poezia romana: „Pentru mine personal, scria in 1961 autoarea culegerii “Vesnica si Sfanta”, traducerea unei poezii este mai dificila decat scrierea unei poezii noi, originale, pentru ca nu dispun de libertatea de creatie.”
Cateodata, enigmatic pentru ochi, versul vorbeste urechii. Daca beletristul poate ajunge pana acolo, ca sa nu ia in seama calitatile sonore ale limbii, poetul se bazeaza tocmai pe ele. Intr-un vers frumos, daca e intr-adevar frumos, gandul ramane intotdeauna nedespartit de melodie.
Pentru mine, traducerea poeziei еste o „rudenie prin alegere”, daca as putea sa folosesc aceasta expresie minunata a lui Goethe, care a devenit si titlul romanului cu acelasi nume. Ca traducator, eu, demult mi-am format lumea mea poetica, in care ma simt cel mai sugur. Traduc, cu predilectie, versuri care sunt in armonie cu firea mea. Nu pot intinde mana catre un autor care imi este pe deplin strain.
“Cuvintele canta” – scria undeva stralucitul poet si eseist Pablo Neruda. - “Ma inclin in fata lor, pentru ca intrega idee se schimba, daca unul dintre ei isi schimba locul, sau daca un altul se instaleaza regeste intr-o fraza, care nu s-a asteptat la acel cuvant, dar carei s-a supus.”
Da, este posibil ca un vers mediocru sa devina mai bun dupa traducere. Insa mai des se intampla invers. Si in general, poezia este acel ceva, care chiar si in limba, in care a fost creat, nu are o echivalenta exacta si nu dispune de alte mijloace pentru a se procreea. Si totusi, sa nu uitam lucrul cel mai important: lectura unor versuri traduse reprezinta un act poetic care se bazeaza pe incredere…..
+++++
Оgnean Stamboliev – critic, traducator, ziarist. Autorul cartilor: „Carte noua despre opera” in 2 vol., „Carte despre opereta si teatrul de revista”, „Incomparabilul Kiril Krastev” „Tenorul insorit Nicolai Zdravkov”. Editeaza o serie de carti cu traduceri de poezie, proza si dramaturgie de: Lucian Blaga, Ion Luca Caragiale, Nichita Stanescu, Grigore Vieru, Mircea Dinescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Matei Visniec, Jean-Paul Sartre si altii, traducator si autor de librete de opera, studii critice, recenzii, opinii si articole tematice din presa periodica. Distins cu o serie de premii nationale si internationale, intre care si cel al Academiei Romane /1997/.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu