Din poezia armeană

Ghevorg GILANŢ

Numele la naştere (1966) – Rudik Ghevorkian. Absolvent al Institutului Politehnic din Erevan şi al Institutului de Literatură „Gorki” din Moscova (2005). Debutul în presă – 1994. Publică în revistele din ţara sa şi din Rusia. A editat volumele de poeme Չխունացող հուշատետր (Jurnal nepieritor, 2003) şi Ճախրի՜ր, իմ գազան (Zboară, fiara mea, 2006).

 KOMITAS: „TATĂL NOSTRU” *

Pulberea eternităţii

învăluia astfel: iatacul pustiu

era locaş muntean de rugăciune

şi chilie sub-

pământeană,

şi clopotniţă.

Clopotarul şi eu

pe culmea Clopotniţei.

Şi răsunând ca toate clopotele

am prins a pluti cu fumul de tămâie –

coral în lumea munteană…

Pulberea eternităţii

învăluia – acolo, unde-s trâmbiţele heruvimilor:

rugă întru iertare în iatacul pustiu

pustiu şi sumbru.

______________

*Komitas Vardapet (1869-1935) – compozitor, etnomuzicolog, pedagog şi dirijor de cor armean. Numele la naştere – Soghomon Gevorki Soghomonian, mai apoi cunoscut ca Părintele Komitas.

IUBIRE CENTRIFUGĂ

Tânjesc…

Nu ştiu după ce, nu ştiu de ce.

Când sunt biat criţă – îmi amintesc propriul plâns.

Când sunt biat – îmi amintesc de dragostea mea.

Şi continui să beau, până mă fac pulbere…

După care, aburcându-mi pe umeri povara propriului corp,

mă împleticesc spre casă.

Şi totuşi ceva îmi lipseşte…

Nu ştiu de ce – însă tânjesc.

Găsesc ce râvneam, dar îndată-mi revine tânga,

deoarece găsind, pierd speranţa de a găsi… şi tot aşa

la nesfârşit…

Bârfesc zile în şir, îmi arog chip de atoateştiutor

Dau sfaturi, îndrum şi… mă iau iar cu băutura…

Acesta fiind – precum spuneam – cercul vicios.

Şi în miezul a toate – nostalgia… tânga…

După Dumnezeu.

ISTERIE

Vântul îmi sfâşie de pe piept veşmântul de zăpadă,

Apărându-se de mine.

Albă zăpadă… în lumina lui mângâietoare slăbeşte inima.

Aerian e corpul fetei ce trece pe stradă.

În jur totul se apără de mine cu o tandreţe nemărginită.

În spânzurători trupurile-au înţepenit ca rufele spălate-n ianuarie,

Se clatină-n vânt – stindardele impersonalei noastre indiferenţe.

În fumul cafenelelor frumoasele respiră aroma de ceai,

Propunând de vânzare, ca pentru-ntâia oară, cârpe-petece colorate,

Vândute demult.

Gloata fredonează imnul, încântată de petardele propriului desfrâu,

Totul în jur se desprinde de mine îndărătnic şi tăcut.

Totul în jur se apără de mine, şi ca vântul dement

Eu îmi sfâşii de pe piept veşmântul-tristeţe.

Primăvara va topi zăpada mângâietoare.

ŞAH

Debutul a fost ireproşabil – cochetare şi atracţie, şi tandru surâs.

Iar pe la mijloc de partidă – duritate ne-dură şi un baraj feminin,

cu care era o plăcere să dai piept.  În consecinţă – capcana

cu o mulţime de intrări, dar cu o singură ieşire. Ieşirea e chiar –

înfrângerea, MAT.

Abandonând armele şi predându-mă, gândeam la o regulă

Din şah, nefuncţională şi în atare confruntări: aici

Nimeni nu propune remiză, însă mulţi, fiind chezăşie, caută

Căile prin care să nimerească-n capcană.

ISTORIA UNEI MĂRTURI

Îngerul Păzitor ia mătura şi tot mătură, mătură, mătură.

Jaques Prévert

Odată,

pe când Jaques era înger Păzitor

mi-a înmânat o mătură, făcându-se nevăzut.

Şi eu am prins să mătur, să mătur, să mătur Adevărul,

fără în-ce-ta-re şi în-do-ia-lă…

tot măturam Adevărul şi-l aruncam la ghena de gunoi,

să nu-mi împiedice să umblu,

să mă lipesc de „ţaţe”,

să  nu sperie la naştere

şi să nu se-ncurce pe sub picioare,

când o fi să ne călătorim şi noi în papuci albi…

Ghena era descărcată la gunoiştea generală

unde umblă boschetarii şi leproşii,

cânii de pripas şi ale rămăşiţe.

Apoi a venit primăvara: sus, în cer, în toiul unui chefuleţ al îngerilor

din neglijenţa oarecui, de la o ţigară

lui Jaques i-au luat foc aripile,

iată de ce atâta timp nu a mai venit pe la mine

controlorul meu, Pavăza mea.

Iar eu continui să mătur, să mătur, să mătur

fără în-ce-ta-re şi în-do-ia-lă.

Iar când veni Jaques, am înţeles neamânat

ce fel de înger bicisnic este el,

cel care a decis să se facă poet…

apoi a scris că noi, cu toţii, ca porcii biblici,

nu vedem ce avem sub picioare.

Însă mie deja nu-mi păsa

(unde mai pui că Jaques de mult timp nu mai e înger).

Iar eu continuam să mătur

fără în-ce-ta-re şi în-do-ia-lă.

Deja nu mai aveam un Înger Păzitor.

Şi ce de-a mărgăritare se tăvălesc sub picioare,

numai că cine are nevoie de ele aici?...

*      *       *

Pe la ora cinci dimineaţă

Corpu-mi devine eteric.

Sufletul se materializează, lipindu-se

De durerea ce atârnă din tavan.

Ţigara fumegă,

Precum focul omului primitiv.

Domnilor, nu cumva şi eu

Vă par un om al peşterii?

Ceva mai târziu mă voi transforma şi eu

Într-o blană supusă, cumsecade,

Păşind nu pe netezişul apei,

Ci pe trotuare, torturat de griji.

Mă voi îngreţoşa de mine însumi şi voi scuipa

În fruntea eu-lui meu cumsecade,

Şi pe pereţii blocurilor înalte voi expune în văzul lumii firea mea cenuşie.

La lombard îmi voi amaneta inima,

Să vă pot cumpăra sufletele  vândute la mâna a doua,

Spre a vă demonstra zorii, omul primitiv… –

În bolnavul oraş-grotă.

Ghevorg Ghilanţ, Leo Butnaru, Irina Barmetova, redactor-şef al revistei "Okteabr", Moscova.

ZBOARĂ, FIARA MEA…

Zboară, fiara mea.

Bunii, străbunii puteau să se-nalţe

Pe aripile cuvintelor înaripate, iar tu

Te târăşti spre margini, să vorbeşti –

De la această înălţime.

Aruncă-te în hău.

Zboară, fiara mea,

Zboară ca piatra,

Ca piatra despică

Inamicul şi bezna, înflăcărându-te…

Pentru alţii scânteiază ca o cometă sălbatică –

A dorinţelor… străine – le voi împlini!

Zboară, fiara mea.

Încă un salt,

Înşfacă – neamânat,

Ca uliul, străfulgerând spre pradă,

Ghearele-n ea să şi-le-n-fi-gă.

Înalţă-te, răpitoarea mea,

În gheare cu o vrăbiuţă,

Sfărâmate i-s oscioarele de necruţarea ta.

Tu – piatră eşti, vrăjită definitiv –

De dragoste, de moarte –

Piatră,

Fulgerând în sus.

                            Zboară, fiara mea.

În româneşte de

                         Leo BUTNARU