O ANTOLOGIE CUTREMURĂTOARE
de Liviu Antonesei
Spre sfîrşitul anului trecut, Leo Butnaru ne-a oferit o carte atroce, cutremurătoare, o antologie a suferinţei paroxistice a poeţilor «în vremuri secetoase», secetoase dar însetate de sînge: Avangarda – Jertfa Gulagului (Poeţi sub teroarea comunistă), excepţionalul poet de la Chişinău Leo Butnaru, dovedindu-ne o dată mai mult că nu este numai unul din cei mai importanţi „optzecişti” de peste Prut, ci şi unul din cei mai buni traducători în româneşte din literatura rusă, dar şi din alte literaturi slave, de la ucraineană la sârbo-croată. A tradus, între alţii, pe Maiakovski şi Velimar Hlebnikov, ambii „sinucişi” în împrejurări neelucidate, pe Viaceslav Kuprianov şi Ivan Ahmetiev etc. Cu volumul de faţă, Leo Butnaru îşi încheie proiectul dedicat avangardei, iniţiat cu cele două volume, de peste nouă sute de pagini laolaltă, care cuprind ample şi semificative selecţii din poezia, proza şi teatrul avangardiste ruse, volume apărute în urmă cu cinci ani tot la Iaşi.
Leo Butnaru încheie, acum, un proiect, dar aş putea spune că, într-un fel, îl şi încununează. Sînt reuniţi în cele circa trei sute cincizeci de pagini ale antologiei 52 de poeţi sovietici care au cunoscut în modul cel mai direct şi brutal „teroarea comunistă” – poeţi împuşcaţi de NKVD fără judecată, poeţi dispăruţi în măruntaiele Gulagului, uneori fără a se cunoaşte precis măcar anul morţii, dacă nu circumstanţele exacte, poeţi închişi, eliberaţi şi reabilitaţi, apoi închişi din nou şi asasinaţi, poeţi care s-au sinucis sub presiunea terorii şi poeţi care „au fost sinucişi”. Câteva din numele cele mai mari: Anna Ahmatova, Ossip Mandelstam, Nikolai Gumilov, Marina Ţvetaeva, Daniil Harms, Boris Pasternak. Sigur, cel din urmă, nu a fost nici închis, nici asasinat, însă, după publicarea în străinătate a romanului „Doctor Jivago” (1957, deci după destalinizarea lui Hruşciov!) şi, mai ales, după acordarea Premiului Nobel pentru Literatură (1958), este victima unei campanii denigratoare uriaşe în presa sovietică, este exclus din Uniunea Scriitorilor, izolat şi anchetat, ameninţat cu un proces pentru „trădare de patrie”! Premiul avea să fie primit, abia în 1989, după treizeci şi unu de ani, de către fiul său!
Cu ce s-au făcut vinovaţi aceşti 52 de poeţi – cărora li se adaugă alte sute, mii de victime din lumea artistică în ansamblul său! – , ce au făcut ei atît de grav şi atît periculos pentru ordinea sovietică de au meritat întemniţarea, ostracizarea, tortura, moartea? Mai întîi, ei sunt vinovaţi pentru simplul fapt că au scris poezii. În al doilea rînd, pentru că au crezut că libertatea este valoare supremă pentru orice om, cu atît mai mult pentru un artist. Şi au plătit poezia cu viaţa, poezia lor devenind astfel similară cu o condamnare la moarte. Platon se mulţumea să-i alunge – şi doar în scris, nu în fapte! – pe poeţi din cetate. Dar Platon a trăit în – încă! – blînda lume a antichităţii. Libertatea ca inamic al ordinii, libertatea gîndului şi a expresiei drept crime de neiertat sînt, din păcate, nişte invenţii de-ale noastre, de-ale modernităţii. Nu că n-ar fi existat Inchiziţia, de pildă, dar aceea nu lucra la proporţii statistice atât de copleşitoare precum totalitarismele moderne, fie ele de factură fascistă, fie de obedienţă comunistă.
Şi, totuşi, la sfîrşitul lecturii, nu eşti deprimat ci, printr-un ciudat proces de răsturnare, mai degrabă împuternicit. Îţi dai seama că poetul adevărat este un virus al libertăţii, că el poate fi torturat, ucis, umilit, închis, dar nu poate fi aneantizat. Poate că nu există o metaforă mai puternică a libertăţii poetului, indiferent de condiţiile exterioare ale vieţuirii sale, decît imaginea lui Ossip Mandelştam, în ultimele luni dinaintea sfârşitului, scrijelindu-şi poeziile pe scoarţa mestecenilor din lagărul siberian. Acel Mandeştam care, în 1922, lucid, scrisese cuvintele acestea premonitorii: „Veacul meu, fiara mea…”. Da, un veac-fiară pentru sute de milioane de oameni, pentru foarte mulţi dintre ei fiind fiara ultimă, fiara de la „capătul tunelului”… Mulţumim Leo Butnaru, antologia ta îi va împuternici pe mulţi! În ceea ce priveşte travaliul benedictin de traducere din avangarda rusă, se poate spune că finis coronat opus.
Trebuie ramintit că, printr-o tragică ironie a sorţii, poeţii avangardişti ruşi au fost de la bun început nişte aliaţi ai revoluţiei bolşevice. De altfel, cîţiva ani după „marele octombrie”, bolşevicii au fost destul de abili să-şi atragă poeţii, scriitorii şi intelectualii, permiţînd nişte confruntări şi dezbateri de idei şi o eflorescenţă de curente literare şi orientări culturale de un nivel niciodată atins în Rusia pînă atunci. După cîţiva ani, a venit „îngheţul”. Trei date importante, trei „morţi ciudate” marchează procesul de criogenizare culturală: Hlebnikov (1922), Esenin (1925) şi Maikovski (1930). În 1929, cînd începe primul plan cincinal, acesta cuprinde şi arta, bolşevicii anunţînd că nu mai sînt dispuşi să accepte altceva în afara artei proletare. În 1932, este constituită Asociaţia Scriitorilor Proletari, iar la primul congres al scriitorilor sovietici, sinistrul Jdanov anunţă că realismul socialist este singura doctrină admisă în URSS. Un „îngheţ” care durează pînă în 1956, cînd Hruşciov denunţă „excesele staliniste”. Dar „dezgheţul” nu doar că nu a fost complet, dar nici n-a durat decît pînă la debarcarea lui Hruşciov, fiind urmat de cenuşiul cultural şi ideologic al stagnării brejneviste, în care o bună parte a artei, inclusiv a poeziei – să ne gîndim la Brodsky , de pildă – avea să apară mai ales ca literatură dizidentă, în samizdat sau în străinătate. Pînă şi Soljeniţîn, care apucase să publice în vremea „dezgheţului”, avea să fie expulzat în 1974, după publicarea în străinătate a Arhipelagului Gulag, cea mai importantă enciclopedie a terorii sovietice, şi acordarea Premiului Nobel. Şi a urmat explozia literară şi artistică iniţiată odată cu glasnosti-ul gorbaciovist, care continuă de un sfert de secol deja!
