PRIMA PLAJĂ A NUDIŞTILOR DIN FOSTA URSS

Din jurnalul mixt Crimeea – Volânia

29.IX.2012

Şi, parcă a despărţire, revărsătoare melodie de saxofon… În piaţa centrală a oraşului, în preajma monumentului Lesei Ukrainka din faţa teatrului, văd a doua sau a treia seară cântând un saxofonist care îşi are dinainte cutia instrumentului de suflat. Rar, dar totuşi, câte un trecător aruncă o grivnă, două în ea. Ieri sau alaltăieri, l-am fotografiat de departe, reglând focusul aparatului, dorind să rămân neobservat: s-ar fi supărat dacă o făceam făţiş? Nu ştiu de ce şi-a pus un nas semisferic de clovn. Muzica lui nu e una de circ, ci serioasă, de profesionist. Poate să impresioneze copii care sunt cei ce ar puterea face părinţii să nu treacă nepăsători pe lângă muzicant. Iar pe stânga intrării în teatru – un afiş mare, intens colorat, anunţă câteva spectacole ale Teatrului de Operă şi Balet din Petersburg. Asta mă face să-mi amintesc ce povestea poetul Andrei Korovin, organizatorul festivalului de literatură de la Koktebel. Cică, la plaja nudiştilor … – de altfel, prima şi, poate, unica din fosta URSS, probabil din considerentul că ţărmul mării de aici era preferat de mai mulţi scriitori, pictori, muzicieni, printre ei – nume notorii cu care autorităţile colaborau şi pe care nu dorea să le îndepărteze de „linia partidului” nici chiar goale ( !); deci, la plaja nudiştilor din Koktebel, aflată undeva 

Koktebel. Plaja nudiştilor

spre poalele muntelui Micul Ienicer, într-o vară sau, poate, în mai multe venea o doamnă ce înclina spre vârsta a treia, dar încă destul de simpatică, se dezbrăca şi ea, ca să nu se remarce în contextul despuierii generale, după care începea să cânte arii ale compozitorilor celebri. Cânta minunat şi cei care o ascultau – aplaudau. Se aflase că dânsa fusese interpretă de operă, care îşi pierduse soţul într-un accident. Deja mintea îi alignea/ aluneca uşor şi ea venea la plaja nudiştilor să cânte în faţa mării.

Aş mai adăuga că, acum nu prea multe zile, până să ajung în Volânia, la Koktebel fotografiasem nu un saxofonist, ci o tânără saxofonistă. Mă gândeam că aceşti doi instrumentişti, acum aflaţi la peste 1 300  de  kilometri (şi două săptămâni) distanţă unul de celălalt, ar fi putut face un duet minunat, saxofoanele lor revărsându-şi argintul ori pe fundalul murmurului marin din Crimeea, ori pe cel al vuietului în surdină al unui oraş de aproape un sfert de milion de locuitori, care este Luţkul.

Saxofonistul din Volânia

Saxofonista din Crimeea

DIN GIMNAZIU, DIN SCUAR

                                                          Poziţie corectă

După întâlnirea cu elevii din clasele mari, X XII, a gimnaziului nr. 4 din Luţk, însoţiţi de domnul director – ajungem şi la clasa a II-a. Ni se oferă loc în bănci! După câţi ani, Doamne?! „Dar astea ştiţi ce sunt?”, ne întreabă dl director, luându-le de pe bacă şi punându-ne în mână două săculeţe frumos brodate, de oarece greutate, şi noi ne gândim că o fi pline cu nisip (sau, poate, sare?). Din păcate, eu cu Dainius, care am făcut şcoala primară pe timpuri destul de îndepărtate, nu avem un răspuns. Pe când săculeţele nu sunt decât atribute didactice de pus pe creştetul elevului, pentru ca el, având grijă să nu-i alunece de acolo, de sus, necesara „povară” educaţională, să-şi păstreze poziţia corectă în bancă, la scris, să nu se aplece peste caiet, spre vecin, spre cei din spate etc. Ne punem şi noi, lituanianul şi românul, săculeţele pe creştet, iar dna profesoară a clasei a II-a ne imortalizează în atare ipostază, apăsând pe declanşatorul aparatului de fotografiat.

Elevii (ascultători) Leo Butnaru şi Dainius Gintalas

În sala de clasă este amenajat şi un muzeu cu obiecte de vestimentaţie cu ornamente folclorice, printre care – ne arată domnul director – o ie: „Brodată doar cu un ac din os de peşte. Se întâmpla în Gulag, în lagărul Solovki, unde au fost închişi foarte mulţi ucraineni”. Frumoasă ie ce trezeşte sentimente cutremurătoare… Acum două zile, am amintit şi eu de blestematul lagăr de la Solovki, în care, doar într-o singură zi, au fost asasinaţi peste 100 din intelectualii ucraineni, printre care şi câţiva scriitori. Pentru cultura ucraineană, anul 1937 e cel al generaţiei împuşcate…

                                                Domnişoarele şi tablele

Hălăduid prin Luţkul de sâmbătă, la un moment dat, într-un scuar nu prea mare, văd ceva cam neobişnuit: domnişoare care, pasionat, concentrat, joacă… table! Aţi văzut cumva, undeva în Românie, fetişcane antrenate în atare joc de noroc cu două zaruri şi treizeci de puluri?... Mie unuia nu mi-a fost dat să văd româncuţe mutând pulurile de-a latul celor 24 de săgeţi pictate într-o cutie de lemn.

(Apropo de tinerii şi tinerii de la Luţk: cel puţin în cazul elevilor, gimnaziştilor ei mi s-au părut mult mai sobri, mai puţin zvăpăiaţi, chiar ascultători exemplari de cuvântul celor mai în vârstă, de indicaţiile profesorilor. Aceste categorii studioase le-am avut de mai multe ori în faţă, ne-am întâlnit cu ele; sute de tineri şi tinere au fost în sala mare a palatului de cultură şi cea a teatrului naţional, la întrunirea la care am discutat „Ce ştim despre literatura vecinilor?” şi la spectacolul „Babilon poetic” – niciodată nu am văzut vreun elev sau gimnazist să părăsească sala! Uimitor, dar anume aşa a fost. Sau e un specific al locului, partea occidentală a Ucrainei fiind contaminată uşor de o rigurozitate catolico-poloneză, sau acest mod de a nu ieşi din cuvântul şi indicaţia profesorului se trage încă din şcoala sovietică. Dar asta e, nu pot zice – bună întru totul sau doar parţial, mai mult înclinând să cred că acesta e specificul mai strict a şcolii ucrainene contemporane. Adică, un alt mod de a înţelege şi respecta disciplina şcolară, dar şi decenţa în subordonarea de vârste, să zic.) 

ALTE PAGINI DE JURNAL, 1986 / 2002

                                      TENCUITORUL ŞI PIANUL

3.I.1986

Anul acesta redacţia a lucrat ceva mai bine, dar nu destul, în vederea creşterii tirajului „LA”. Chiar am pus rămăşag (Reniţă, Blajinu, Olărescu, Anton, Zbârciog, eu): cine prevede creşterea tirajului (plus-minus cincizeci de exemplare) faţă de anul trecut – acela câştigă. Am ghicit precis: + 300. Puţin, dar spre bine.

Pe când vecinii noştri, cei de la revista „Nistru”, iar sunt la cota zero. Abia de-au atins trei mii. Mazilu face, expres, o glumă: „Revista noastră devine raritate bibliografică”. Trist, umor, Gheorghe, foarte trist.

7.I.1986

Ieri, la 22,45, am luat autobuzul spre Cernăuţi. Astăzi, acum o oră, am ajuns în urbea sub-carpatină, am aprins gazul în sobă şi la baie. (Apartamentul cumetrilor Cernomoreţ, ce doresc să revină la Chişinău.) Până se dezmorţeşte locuinţa, scriu înfăşurat într-o pătură. La Chişinău – 0 grade, nici zare de zăpadă. Aici – iarna intră în drepturile ei: un puigan timid de ger, zăpadă şi aer ce face bine… până la tuse (e mai puţin umed, trebuie să te aclimatizezi). Făcut-am navetă de recunoaştere prin apartament. Lumina din salon cam palidă. O să am nevoie de o lampă de masă. Poate mi-o împrumută Zegrea sau Tărâţeanu. Astăzi o să le telefonez, spre seară, când vor reveni de la serviciu.

Iar la Chişinău, pe 4 şi 5 ianuarie am fost prins în agape amicale. Prima – la Blajini: ziua de naştere a Carolinei. A doua – la noi: ziua subsemnatului, plus zece ani de la căsătorie. Iar patru spre cinci le-am prelungit până pe la ora… cinci spre dimineaţă la Dolgani. Mihai Dolgan ne-a pus şi imprimarea concertului pe care „Lăutarii” l-au susţinut acum trei-patru luni în Danemarca (undeva, mai înainte, vorbeam de seara petrecută la Nicolae Sulac, în ajunul plecării acestuia în Danemarca): Loteanu, Vieru, Gheno… Virtuoşi băieţii! Însă, în urma unor tertipuri de etică, ansamblul se destramă. Majoritatea muzicanţilor pleacă. Nic. Botgros ia alţii, de la „Folclor”. Pleacă şi de acolo. Aşa e când se schimbă şefii de orchestră (la „Folc” – Neamţu). Dar sigur, formaţiile îşi vor relua ritmurile normale de activitate.

Ziua (pe 5) trecuseră pe la noi Senic şi Blajinu. Seara – Dolganii, Mihai şi Lidia, Dina Cocea, Blajinii, familia Cernomoreţ. Dolganii au cântat la bis celebra parodie ce vizează obsesia introducerii italienismelor în textele de estradă de la noi – „Amore”. 

Cernăuţiul e unicul oraş în care am supra-plătit pentru transportul urban cu un… bumb de la haină. Troleibuzele – supraîncărcate; aici, astfel de amenzi, zburate din cheutori, ca bobul de porumb de pe plita încinsă, sunt frecvente şi „obligatorii”.

De la librăria centrală am procurat câte ceva (Arghezi, Barbu, Voltaire…). „Buchinistul” e mai modest ca cel de la Chişinău.

UN GRAFICIAN LITUANIAN: ROMAS ORANTAS

                                                          Din jurnalul de Volânia

27.IX.2012, Luţk

Romas Orantas

Dintre evenimentele „laice” de la forul Magnus Ducatus Poesis pe care le arcuiesc-pandant peste noaptea trecută au fost expoziţia graficei de carte a lui Romas Orantas, născut în timpul deportării părinţilor în Siberia (1949) şi plecat din viaţă la 60 de ani, şi mono-spectacolul actriţei Biruté Mar de la Teatrul Naţional din Vilnius pe un scenariu din versurile şi secvenţe biografice ale poetesei Salomeja Néris.

Orantas a realizat, în mare parte, o grafică de o poeticitate… acută, aş zice, imaginaţia debordantă generând metafore suprarealiste memorabile. Chiar şi din restrânsa expoziţie de la Palatul culturii din Luţk se poate înţelege, într-un oarecare dozaj cu ipoteza (personală), că grafica acestui ilustru ilustrator poate fi împărţită în lucrări convenţionale „aplicate” cărţii şi opere „livreşti” autonome. Primele fiind interpretări vizuale ale sugestiilor directe ale subiectului, celelalte tinzând să depăşească şi să îmbogăţească ceea ce spune textul. Artistul aplică din plin limbajul simbolurilor mitice naţionale, dar şi a celor din alte culturi într-un stil metaforic sui generis.

În genere, mulţi dintre graficienii balticii au renume mondial, drept exemplu amintindu-ne şi de un alt lituanian, Stasys Krasauskas, celebru în acest domeniu.

IN MEMORIAM

În ziua plecării lui Aureliu Busuioc

Azi cucul ţi-a cântat prea mult din dreapta

ai numărat

ai tot numărat

până ai abandonat aritmetica aceasta ca o trecere parcă

de la single la microsion… (sigur

îţi mai aminteşti obiectele alea de vinil – azi

atât de arhaice...)

chiar aşa: ai numărat

ai tot numărat

până ai abandonat…

                                  – era deja prea mult?

Dar dacă acea pasăre gri-opacă

nu mai număra ani

ci zile doar…

                       – sărăcăcios dar…

10.X.2012

Ora 13,05

L.B.

NE-A PĂRĂSIT SCRIITORUL AURELIU BUSUIOC...

           Acum câteva clipe, colegul Dumitru Matcovschi mi-a dat neagra veste că s-a stins din viaţă prietenul nostru, scriitorul Aureliu Busuioc (n. 1928) cu care, precum se vede din această imagine, ne-am întreţinut într-o discuţie acum 4 zile, pe 5 octombrie. Dumnezeu să-l odihnească în pace, uşoară fie-i pulberea stelelor.

Nicolae Leahu, Leo Butnaru, Victoria Fonari, Vasile Gârneţ, Aureliu Busuioc şi Maria Şleahtiţchi la USM

MAGNUS DUCATUS POESIS (septembrie 2012, Luţk)

                                               ALTE IMAGINI DIN VOLÂNIA

Dimineaţă. Monument în ceaţă.

Poeţii şi celularele

Schveik a ieşit la soare

Poetul Nicolae Popa în ipostază de Pygmalion