PRECUM O TRINITATE

Odată ce prezentul arhivo-reportajul e unul fotografic, să o începem cu prima fotografie din istoria lumii. Dar până la ea – puţină etimologie: noţiunea fotografie îşi trage originea din doi termeni greceşti: fotos (φotoς) ce se traduce ca lumină, evident şi grafein (γραφειν), pre limba română zis/ înţeles: lumină, desen, scris. Literalmente: a picta cu lumină.

Iată şi cea dintâi imagine fotografică, dar şi despre cine şi cum a ajuns la ea: în anul 1829, Joseph Nicéphore, fizician dintr-o provincie franceză, a reuşit să fixeze o imagine pe o placă metalică cu depunere de halogenură de argint. Rezultatul – de o calitate precum se vede, zisă medie.

După trecerea la cele veşnice a domnului Niépce (1833), cauza sa o continuă Jacques Mandé Daguerre, iar data oficială a invenţiei fotografiei s-a convenit să fie anul 1839, când Daguerre a patentat invenţia numită de el „daghereotip”, care de fapt era o simplă ameliorare a descoperirii făcute de Niépce. Proprietar al patentului a devenit statul francez.

                                             *      *      *

Dat fiind că toate acestea (ni) le comunicăm la fascinanta simbioză tehnică, zisă computer/ ordinator, să ne amintim cum arăta „străbunul" său.

De fapt, este complicat de precizat care a fost primul calculator digital. Realizări notabile – calculatorul Atanasoff-Berry, maşinile Z ale germanului Konrad Zuse – de exemplu, calculatorul electromecanic Z3, care, deşi foarte nepractic, a fost probabil cel dintâi ordinator universal, apoi calculatorul ENIAC cu o arhitectură relativ inflexibilă ce cerea modificări ale cablajelor la fiecare reprogramare, precum şi calculatorul secret britanic Colossus, construit pe bază de lămpi şi programabil electronic.

                                             *      *      *

Iar calculatorul ne duce (şi) în fascinantul univers Google. De când folosiţi computerul? Vedeţi cum arăta Compania Google în 1999.

DACII ÎNTR-UN POEM RUS

Vasili KOMAROVSKI       
(1881–1914),  Rusia

                                       TOGA VIRILIS*

Răsună-n pieţe-un singur nume – „Dacii!”

Chiar Cezar e supremul. Aruncate

Coroanele-s. Din goarne-i zic zvonacii.

Arama-n luciu. Javre gudurate.

Şi văd aievea: legiuni crispate

Merg afundându-se-n nisip, noroaie;

Ard focuri mici pe malurile-nalte,

Noi trecem vadu-n amurgirea laie.

Dar adastăm. Până aţâţă zbirii

Dominiţian, spre a stropşi creştinii,

Iar revoltaţi de firea lui haină.

Nemânuind nicicând stilet sau lance,

Simţeam şi eu în braţ porniri opace,

Şi inima doar mă mustra, străină.

1911

Traducere de Leo BUTNARU

­­___________________________

*Toga maturităţii (lat).

PRIMELE JERTFE ALE „RĂZBOIULUI STELELOR”

Pagini de jurnal/ Cernăuţi

10.I.1986

Reclama cinematografică în Cernăuţi e mai ingenioasă decât cea din Chişinău. Un exemplu: „La solicitarea numeroşilor spectatori, pe ecranul nostru se va demonstra în reluare filmul Romanţa cruzimii”. O fi fost, nu o fi fost solicitări, dar reclama câştigă. Oraşul are şi mai multe cinematografe decât Chişinăul. Doar în centrul său sunt situate vreo zece.

Peste ani, la poarta Universităţii din Cernăuţi.
În stânga, poetul Liviu Ioan Stoiciu

Străzile centrale abundă în „Saloane de modă”. Ai impresia că i se face concurenţă serioasă… Parisului. Dar de fapt aceste „saloane” (nu trebuie scoase dintre ghilimele) nu sunt decât obişnuite ateliere de croitorie. Explicaţia, una dintre posibilele, ar fi că în Cernăuţi – furnicar de lume – vin foarte multe persoane din întreaga regiune, ba chiar şi din Transcarpatia. Nu toate localităţile din munţi au ateliere de acest gen şi urbea îndeplineşte numeroase comenzi de croitorie.

De mai continuă în acelaşi mod „concediul” meu curent, el ar putea fi numit unul al observaţiei şi meditaţiei. Asemănător acestuia ar fi fost doar cel petrecut împreună cu Zinovia în Crimeea, impresiile adunate atunci „regizându-le” într-un text intitulat „Refrene sub amnarele soarelui”. (Publicat în „TM”. Mi s-a întâmplat necazul cu dedicaţia: De ce e dedicat textul… soţiei? Mai să se ajungă la mustrare. Ce, trebuia să i-l dedic… partidului?...)

CÂNTEC DIN BUCIUM, CÂNTEC DIN BUTUC

Din Lituania

 26 mai 2012

După vreo jumătate de oră de hălăduire prin centrul oraşului, beneficiind de explicaţiile žemaitijanului personal, dl literaturolog Regimantas Tamošaitis, profesor la Vilnius şi membru plin al grupului nostru, suntem preluaţi şi însoţiţi de doamna Virginija Černiauskienė,  directoarea bibliotecii publice din Telšiai, pentru ca peste trei sferturi de oră să ne pomenim într-o imensă livadă de meri înfloriţi, gospodărită de pomicultorii din localitatea Kaunatava, unde suntem întâmpinaţi/ salutaţi cu sunete de tulnice şi de… butuc de roată de căruţă! Alături de flăcăii cu tulnice stă şi un alt tânăr care, ridicând o roată de trăsură peste fruntea sa, suflă spre cer în bucşa ei, astfel că pentru prima oară în viaţă aflu că un butuc poate suna ca un bucium! Câte a învăţat omul în devenirea sa, de la ieşirea din peşteră şi intrarea în casă!... Adică, un căruţaş din vechime îşi mână el telegarii prin lungile drumuri de pădure şi de câmpie, iar la un moment dat i se întâmplă cine ştie ce neplăcere, omul are nevoie de ajutor. Ce să facă? Nu a fost prevăzător să ia cu el şi un tulnic de semnalizare. Îşi frământă lituanianul mintea, chibzuieşte, până, din întâmplare sau din chibzuinţă, ajunge să descopere că butucul roţii de căruţă îl poate salva, suflând în el într-un mod anume, scoţând sunete prelungi, dând semnale de care are nevoie – sau de ajutorare, sau, altădată, vestind că apare duşmanul, sau că… La multe nevoinţe e bun butucul roţii. Uite aşa, merge el flăcăul cu trăsura, la un moment dat opreşte, scoate o roată, suflă în bucşă, vestindu-şi drăguţa, precum se înţelesese, că – aşteptă-mă, cuconiţă, curând ajung la poarta casei voastre!

Rotarul şi buciumaşii

Cântec din butuc

Poetul Vladas Brazunas şi buciumaşii

DE LA URŞII CARPATINI – LA MOŞ MARTINII BALTICI

Dintr-un jurnal lituanian

26 mai 2012

Dimineaţa, plecăm la Telšiai, capitala Žemaitijei, al cărui simbol de herb este ursul care, în neguri de vremi, era totemul ţinutului. Locul de întâlnire cu gazdele a fost fixat lângă catedrala Sfinţii apostoli Petru şi Pavel – somptuoasă arhitectură a unui baroco târziu. Ni se atrage atenţia la uşa masivă pardosită cu aramă a locaşului cu 12 altare, cu o galerie a episcopilor de Žemaitija, cu o măreaţă orgă unicat din secolul XIX. Catedrala este şi un panteon, în criptele ei dormindu-şi somnul de veci 10 episcopi.

Coborând de pe colina catedralei, ne fotografiem lângă blândul Moş Martin din centrul urbei. Puternicul patruped e într-o ipostază compoziţională de blajinătate, domesticire, pe spinare având trei pui de om şi doi ursuleţi, iar pe granitul piedestalului stă scris, în latină, numele Žemaitijei – Samogitia, însoţit de deviza: „Patria una”, pe care nu e nevoie să o traduc. Spiritul totemic vibrează şi astăzi, zicându-se că, dacă pui mâna pe laba ursului, devii şi tu mândru, puternic ca el. Iar dacă mângâi uşor nasul lui Moş Martin, poţi miza pe îndeplinirea unor dorinţe.

E un ţinut etnografic cu particularităţi distincte, cu relief de tranziţie între maritim şi continental, de câmpie, cu văluriri de altitudine domoale, de până la 100-150 de metri, specific atestat chiar în numele regiunii, žemas însemnând „jos”, „de jos”.  Triburile jemaiţilor îşi vorbeau dialectul care şi astăzi în Lituania este considerat de unii filologi limbă aparte. Ele au fost ultimele din Europa care au fost creştinate. Demnitatea lor e una legendară, dovedită în luptele cu teutonii, în genere cu nemţii, pentru a-şi păstra independenţa. Aici se afla templul păgân Romovė, unde încă prin secolul XV îşi mai găseau adăpostul preoţii idolatri izgoniţi din Lituania. Vorbeam de nostalgiile politeiste pe care eu însumi le-am „depistat” în subtextele unor mărturisiri

LABORATOR: OPERA PE CALE DE A SE FACE

ANCHETA REVISTEI 

Nr.175-177, 2012

Discobolul: - În cazul dumneavoastră este valabil ceea ce se spune despre textul literar şi anume faptul că după ce este terminat este lăsat deoparte o bucată de timp, după care este reluat? Şi dacă după un timp ceea ce citiţi vă place şi nu simţiţi nevoia de a modifica aproape nimic atunci aveţi certitudinea că este un text bun? Sau, cînd aveţi certitudinea că un text este bun? Credeţi şi dumneavoastră că textul literar valoros este acela care vine „cap-coadă”? Dar autocenzura cum funcţionează în cazul creaţiei dumneavoastră? Pulsiunile interioare, specifice oricărui om în parte, şi presiunile exterioare, datorate tipului de societate în care trăim, intervin în finalizarea operei? Opera a ieşit pînă la urmă conform intenţiei scriitorului?

Leo Butnaru:  Creaţia nu se prea supune legităţilor rigide. Deci, nu există o regulă „fermă” şi nici în aceste cazuri. Depinde. Uneori e valabilă varianta cu lăsarea deoparte o bucată de timp a unei bucăţi de text sau a unui text întreg. Mie mi s-a întâmplat o lungă despărţire de eseurilor din cartea (pe atunci: viitoare) Şlefuitorul de lentile aflate în curs de plămădire, abandonate, însă, fără voia mea, parcă, la începutul anilor 90 ai secolului trecut, când Chişinăul năvălise în stradă, în pieţe, luptând pentru desprinderea sa de URSS,  cerând imperativ independenţa, suveranitatea Moldovei Estice. Iar scriitorii erau cu cei mulţi, părăsindu-şi locul tradiţional de muncă: masa de scris. Astfel, eseurile cunoscuseră o variantă apropiată celei prezente încă  în vara anului 1991. Însă abia peste zece ani am revenit la ele (şi din motivul că după perioadă de abandon nicidecum nu reuşeam să intru din nou în starea psiho-creatoare iniţială, într-o stare de inspiraţie, dacă vreţi), dându-le o „a doua formă”, în care, începând cu anul 1999, au şi fost publicate în reviste, pentru ca, înainte de a le regiza în ansamblul volumului Şlefuitorul de lentile, să mai fie supuse completărilor şi redactării minuţioase. Adică, independent de persoana concretă a autorului, se confirma general-valabilul principiu conform căruia un eseu se naşte atât dintr-o intenţie prealabilă, cât şi din dezvoltarea şi ramificarea respectivei intenţii în timpul acţiunii de elaborare literară propriu-zisă.

UCRAINA: DIFERENŢE ŞI APARENŢE

Pagini de jurnal

26.IX.2012

Figuri de şah pe tabla istoriei. Castelul Liubertas, sec. XV, Luţk

Prima diferenţă Crimeea – Volânia: dacă acolo, în sud, la simpozionul „Septembrie la Maksimilian Voloşin”, timp de o săptămână nu am auzit decât un singur scriitor care să vorbească în limba ucraineană, aici asta o face toată lumea, localnicii considerând că oaspeţii lor, cei care îi vizitează cunosc sau trebuie să le cunoască graiul. Ucraina e în plină campanie electorală şi, acolo, în Crimeea, printre alte slogane ale vreunui partid în lung de drumuri apăreau şi bannere cu îndemnul: „De la limba rusă regională – la limba rusă de stat”. Iar la Luţk, în genere în partea occidentală a Ucrainei, o atare agitaţie este imposibilă, considerată adevărat sacrilegiu. În Crimeea nu vei vedea punctele de propagandă electorală ale opoziţiei unite „Bat’kivşcina” (Patria) ce are de simbol chipul Iuliei Timoşenko, fostă prim-ministru, astăzi în închisoare, iar la Luţk reprezentanţii acestei formaţiuni politice te apelează frecvent, oferindu-ţi diverse publicaţii, mici drapele cu sigla lor, solicitându-ţi semnătura întru susţinerea opoziţiei şi a liderului ei. Sudul şi estul Ucrainei sunt mult mai „roşii”, mai refractare noilor realităţi. Prin oraşele Crimeii, în lungul şoselelor sale citeşti „ziua de ieri”, gen: „Să reîntoarcem statului întreprinderile strategice!” (Deci, o nouă naţionalizare.); „Ucraina – înainte!” (Ca pe timpuri URSS, nu?) Nu e de crezut că astfel de slogane vorbesc şi despre 

Camapnie electorală la Luţk

psihologia socio-populară, de o filozofie civică la zi, ci sunt mai curând nişte improvizaţii anacronice ale unor candidaţi în deputăţie de extracţie ideologică cvasi marxist-leninistă; în orice caz, specimenele respective vin (încă) din rândurile PCUS şi ale comsomolului de acum două decenii. Dar şi în Crimeea, şi în Volânia se pot vedea bannerele partidului „Lovitura” al boxerului Vitali Kliciko, deviza căruia e: „Bate ceasul loviturii!” Chiar dacă nu e clar pentru multă lume ce e cu izbitura sporto-politică.

Monumentul Lesei Ukrainka

Acest prolog al zilei de azi (marcată drept Ziua europeană a limbilor naţionale!) este impus de situaţia concretă: pentru a ajunge la locul primei noastre întruniri în plen, Palatul culturii, trebuie să străbatem piaţa centrală a Luţkului, unde se şi află corturile pestriţe ale mai multor formaţiuni politice angajate în campania electorală. Trecem şi pe lângă statuia maiestuoasă a poetei Lesea Ukrainka, plasată însă în faţa teatrului de dramă ce poartă numele lui… Taras Şevcenko. Da, e un paradox al acestui oraş care, în compensaţie, în faţa Universităţii „Lesea Ukrainka” a plasat monumentul lui – da, aţi ghicit! –… Taras Grigorievic Şevcenko. În genere, aceste două figuri emblematice ale culturii şi literaturii ucrainene sunt suprasolicitate, lucru ce vorbeşte, implicit, de tragismul istoriei spirituale a vecinilor: pe timpul ţarismului,