Dintr-un jurnal lituanian
26
mai 2012
Dimineaţa, plecăm la Telšiai ,
capitala Žemaitijei, al cărui simbol de herb este ursul care, în neguri de vremi, era
totemul ţinutului. Locul de întâlnire cu gazdele a fost fixat lângă catedrala
Sfinţii apostoli Petru şi Pavel – somptuoasă arhitectură a unui baroco târziu.
Ni se atrage atenţia la uşa masivă pardosită cu aramă a locaşului cu 12 altare,
cu o galerie a episcopilor de Žemaitija, cu o măreaţă orgă unicat din secolul XIX. Catedrala este şi un
panteon, în criptele ei dormindu-şi somnul de veci 10 episcopi.
Coborând de pe colina catedralei, ne
fotografiem lângă blândul Moş Martin din centrul urbei. Puternicul patruped e
într-o ipostază compoziţională de blajinătate, domesticire, pe spinare având
trei pui de om şi doi ursuleţi, iar pe granitul piedestalului stă scris, în
latină, numele Žemaitijei – Samogitia,
însoţit de deviza: „Patria una”, pe care nu e nevoie să o traduc. Spiritul
totemic vibrează şi astăzi, zicându-se că, dacă pui mâna pe laba ursului, devii
şi tu mândru, puternic ca el. Iar dacă mângâi uşor nasul lui Moş Martin, poţi
miza pe îndeplinirea unor dorinţe.
E un ţinut etnografic cu
particularităţi distincte, cu relief de tranziţie între maritim şi continental,
de câmpie, cu văluriri de altitudine domoale, de până la 100-150 de metri,
specific atestat chiar în numele regiunii, žemas însemnând „jos”, „de jos”. Triburile jemaiţilor îşi vorbeau dialectul
care şi astăzi în Lituania este considerat de unii filologi limbă aparte. Ele
au fost ultimele din Europa care au fost creştinate. Demnitatea lor e una
legendară, dovedită în luptele cu teutonii, în genere cu nemţii, pentru a-şi
păstra independenţa. Aici se afla templul păgân Romovė, unde încă prin secolul
XV îşi mai găseau adăpostul preoţii idolatri izgoniţi din Lituania. Vorbeam de
nostalgiile politeiste pe care eu însumi le-am „depistat” în subtextele unor mărturisiri
ale localnicilor, pentru ca să aflu că, în 1929, Domas
Sidlauskas a întemeiat un nou templu-altar Romovė, cu adepţi
întruniţi în comunităţi neo-păgâne. Etnologii definesc neo-păgânismul drept
religie creată artificial de intelectualitatea orăşenească pe baza unor
detalii/ fragmente moştenite din credinţele şi ritualurile autohtone străvechi
în scopul renaşterii „spiritualităţii naţionale”. Para-religiozitatea intră în
reacţii cu atitudinile social-politice şi cele cultural-istorice orientate spre
credinţele precreştine, inclusiv practici de magie, ca un proces de reconstrucţie, revenire la spiritus
loci. Aceasta ar fi şi explicaţia faptului că Žemaitija e considerat spaţiul în care s-au
păstrat cele mai multe tradiţii naţionale încă de pe timpurile când ducii
lituanieni forţau introducerea generală a creştinismului. Aşa se face că în
prima jumătate a secolului trecut pentru „limba žemaitijană” a fost creat
propriul scris pe baza alfabetului latin. Bineînţeles, azi cei mai mulţi
locuitori ai ţinutului vorbesc lituaniana modernă, cum se întâmplă, să zicem,
şi cu bănăţenii care, pe alocuri, şi azi mai publică ziare „în limba lor”.
Implicit, dar cu un specific „carpatin”, modelul de căutare şi recăpătare a
identităţii etnice a žemaitijenilor pe mine unul mă duce cu gândul la obsesiile
protocroniste/ protodacice de pe la noi, în care se încearcă redefiniri,
repoziţionări şi chiar elaborarea unui sistem ideatic/ ideologic ce pune sub
semnul întrebării multe din datele istoriei pe care o învăţăm, o cunoaşte, de
bine de rău, de care se conduce românitatea modernă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu