Pagini de jurnal
26.IX.2012
 |
| Figuri de şah pe tabla istoriei. Castelul Liubertas, sec. XV, Luţk |
Prima diferenţă Crimeea – Volânia: dacă acolo, în
sud, la simpozionul „Septembrie la Maksimilian Voloşin ”,
timp de o săptămână nu am auzit decât un singur scriitor care să vorbească în
limba ucraineană, aici asta o face toată lumea, localnicii considerând că
oaspeţii lor, cei care îi vizitează cunosc sau trebuie să le cunoască graiul.
Ucraina e în plină campanie electorală şi, acolo, în Crimeea, printre alte
slogane ale vreunui partid în lung de drumuri apăreau şi bannere cu îndemnul:
„De la limba rusă regională – la limba rusă de stat”. Iar la Luţk , în genere în partea
occidentală a Ucrainei, o atare agitaţie este imposibilă, considerată adevărat
sacrilegiu. În Crimeea nu vei vedea punctele de propagandă electorală ale
opoziţiei unite „Bat’kivşcina” (Patria) ce are de simbol chipul Iuliei
Timoşenko, fostă prim-ministru, astăzi în închisoare, iar la Luţk reprezentanţii acestei
formaţiuni politice te apelează frecvent, oferindu-ţi diverse publicaţii, mici
drapele cu sigla lor, solicitându-ţi semnătura întru susţinerea opoziţiei şi a
liderului ei. Sudul şi estul Ucrainei sunt mult mai „roşii”, mai refractare
noilor realităţi. Prin oraşele Crimeii, în lungul şoselelor sale citeşti „ziua
de ieri”, gen: „Să reîntoarcem statului întreprinderile strategice!” (Deci, o
nouă naţionalizare.); „Ucraina – înainte!” (Ca pe timpuri URSS, nu?) Nu e de
crezut că astfel de slogane vorbesc şi despre
 |
| Camapnie electorală la Luţk |
psihologia socio-populară, de o
filozofie civică la zi, ci sunt mai curând nişte improvizaţii anacronice ale
unor candidaţi în deputăţie de extracţie ideologică cvasi marxist-leninistă; în
orice caz, specimenele respective vin (încă) din rândurile PCUS şi ale
comsomolului de acum două decenii. Dar şi în Crimeea, şi în Volânia se pot
vedea bannerele partidului „Lovitura” al boxerului Vitali Kliciko, deviza
căruia e: „Bate ceasul loviturii!” Chiar dacă nu e clar pentru multă lume ce e
cu izbitura sporto-politică.
 |
| Monumentul Lesei Ukrainka |
Acest prolog al zilei de azi (marcată drept Ziua
europeană a limbilor naţionale!) este impus de situaţia concretă: pentru a
ajunge la locul primei noastre întruniri în plen, Palatul culturii, trebuie să
străbatem piaţa centrală a Luţkului, unde se şi află corturile pestriţe ale mai
multor formaţiuni politice angajate în campania electorală. Trecem şi pe lângă
statuia maiestuoasă a poetei Lesea Ukrainka, plasată însă în faţa teatrului de
dramă ce poartă numele lui… Taras Şevcenko. Da, e un paradox al acestui oraş
care, în compensaţie, în faţa Universităţii „Lesea Ukrainka” a plasat
monumentul lui – da, aţi ghicit! –… Taras Grigorievic Şevcenko. În genere,
aceste două figuri emblematice ale culturii şi literaturii ucrainene sunt
suprasolicitate, lucru ce vorbeşte, implicit, de tragismul istoriei spirituale
a vecinilor: pe timpul ţarismului,
limba ucraineană a fost interzise în câteva
rânduri, începând cu ucazurile lui Pentru I, zis cel mare, ale ţarinei
Ekaterina a II-a şi terminând cu cele ale ultimului monarh rus Nikolai al
II-lea. Majoritatea intelectualilor ieşiţi dintre ucraineni s-au contopit cu
spiritul şi spiritualitatea rusă, exemplul cel mai elocvent fiind al celebrului
prozator Nikolai Gogol, care nu a scris barem o pagină în limba maternă, motiv
din care, probabil, cu toată grandoarea lui, ce ar fi cu mult peste cea a Lesei
Ukrainka, să zicem, pe aici nu se învredniceşte de o cinstire
„internaţionalistă” pe potrivă, ca între fraţi. (Îmi vine greu să-mi amintesc,
dacă în oraşele din estul Ucrainei am trecut vreodată pe strada… Gogol.) Se
creează impresia că pe aceste tărâmuri mai e actuală aceeaşi problemă atavică:
Malorossia (Rusia Mică – aşa ar veni) sau Russia? Eu unul am întâlnit şi am
simţit acut dihotomia dată pe când elaboram antologia avangardei ucrainene
(poezia şi eseu), pe care, de altfel, o am la îndemână (ce nu face o simplă
„baghetă de memorie”, un SM?) şi din care voi extrage câteva detalii
referitoare la temă. Imediat după ieşirea din bolşevism, dar nu şi din
îmbrăţişarea „fratelui mai mare”, ucrainenii au prins a se interesa mai mult ca
nicicând altădată de identitatea lor naţională, gândindu-se că salvarea le-ar
veni doar odată cu europenizarea ţării, fie ea la acel moment nimic altceva
decât o republică sovietică „standard”, cu multe drepturi delegate la centru,
adică – limitate „în teritoriu”. Astfel că
îndemnul de europenizare în fosta colonie ţaristă nu plăcea multora „de
Însă şovinismul şi mesianismul rus nu avea să
cedeze. Chiar şi scriitorul proletariatului, adică şi al internaţionalismului,
Maksim Gorki, îi scria lui Mikola Tereşcenko, care îi ceruse permisiunea să
traducă în limba ucraineană nuvela „Mama”: „Mi se pare că traducerea acestei
nuvele în dialectul ucrainean (nota bene! – L.B.)
nu este necesară. Mă uimeşte faptul că oamenii, propunându-şi unul şi acelaşi
scop, nu doar îşi afirmă diferitele dialecte – tinzând să facă din dialect
„limbă”, ci chiar îi şi asupresc pe acei velicoruşi, care s-au pomenit în
minoritate în regiunea respectivului dialect.”
(7.V. 1926, Sorrento.) Mda, de acolo din Italia, Gorki îşi cam dădea
arama pe faţă... Sau, precum comentează Hviliovi: „Până şi în autorul
„Vestitorului de furtună”, până şi în acest om care, evident, vrea să joace
rolul „conştiinţei pământului rusesc”, până şi în el se află imperialistul,
predicatorul mesianismului rus şi al „adunătorului de pământ rusesc” pentru
tărâmurile ruseşti, dar, în orice caz, numai nu pentru comunism. Şi Gorki e un
fals optimist, astfel că în el va învinge filistinul A. Peşkov din Sorento”,
conchide redutabilul polemist ucrainean.
După ce aduce elogii literaturii ruse, care „a
fost pentru noi o rază de lumină în împărăţia întunericului”, referindu-se la
opere celebre ca „Furtuna”, „Război şi pace”, „Livada cu vişini”, Hviliovi
apasă din nou pana, scriind hotărât: „Dar permiteţi-ne astăzi, când se deschid
noi timpuri ale omenirii, să ne răsculăm contra fostului nostru Dumnezeu,
deoarece acest Dumnezeu nu mai corespunde spiritului epocii... Marea literatură
rusă nu mai este în stare să educe un om puternic şi sănătos, om dintr-o bucată,
om de fier, care să aibă nervi puternici şi care nu s-ar târî în patru labe în
faţa vechilor idealuri... Literatura rusă nu mai este în stare să întreţină
flacăra extraordinarei credinţe şi adevărului bătăliilor civice...” Dur, tare
spus! Apoi urmează o
altă concluzie tranşantă, ce ar fi putut pur şi simplu năuci fratele de sânge
slavon, muscalul: „Vechea literatură euroocidentală îi este mult mai aproape
tineretului nostru chiar şi sub aspect ideologic”. Incredibil, dar astfel,
dureros, i-o spune un frate („mai mic”) altui frate („mai mare”)...
Învederându-se implacabilul adevăr că un imperiu nicidecum nu uneşte, ci
răzleţeşte, duce la propria sa dezagregare.
Racilele acelor confruntări cu şovinismul
velicorus se resimt şi astăzi, un exemplu elocvent prezentându-l aşa-zisa
conferinţă a lui Konstantrin Zatulin, directorul Institutului ţărilor din CSI,
dar – atenţie! – şi şeful Oştii cazacilor din Kubani, pe care a ţinut-o la Koktebel , Crimeea. Până
la venirea lui Ianukovici la preşedinţie, Zatulin, în calitatea sa de om
politic rus, în Ucraina fusese declarat persona non grata tocmai pentru declaraţiile şi îndemnurile sale
antikievene. Din curiozitate, pe care mi-a împărtăşit-o şi colegul din Polonia
Thomas Lubensky, am mers la acea întâlnire. Prezenţi doar vreo 2-3 scriitori
din Rusia şi mai mulţi scriitori de limba rusă din Kiev, Harkov şi Odessa cu
dispoziţii accentuat antiucrainene. Scriitori ucraineni – ioc! Cu forţe comune,
cei de un crez încearcă să explice această absenţă prin dezacordurile grave pe
care le-a cauzat noua lege referitor la funcţionarea limbilor pe teritoriul
Ucrainei, colegii lor din toate asociaţiile regionale ale USU făcând declaraţii
dure la adresa noilor reglementări, conform cărora rusa obţine statutul de
limbă regională, acolo unde populaţia ucraineană este devansată numeric de
reprezentanţii altor etnii. Cineva zice că e chiar mai rău decât a fost,
conform noii legi „limba rusă ajungând în ghetou”. Iar directorul şi starşina
de cazaci Zatulin ne face o confesiune, cu remarca – „să rămână între noi”: „La
drept vorbind, pe când eram eu parlamentar, împreună cu Putin am contribuit la
venirea lui Ianukovici la putere”. De fapt, nu e un mare secret, ştiindu-se că
Rusia continuă să uneltească, prin diverse metode, contra fostelor republici
sovietici, azi – ţări suverane.
Conferenţiarul ex-deputat rus, actualmente director de institut CSI
rămâne nedumerit că – să vezi! – nu a fost întâmpinat oficial sau doar amical
de prim-ministrul Republicii autonome Crimeea, care: „Este şi el rus. E dintre
miliţieni, la ordinul său erau dispersaţi, goniţi tătarii care reveneau acum
douăzeci de ani la baştina lor”. În aceeaşi zi, la deschiderea întrunirii
literaţilor, Zatulin prezentase luxosul volum de texte „Put’ na pol’zu” – „Drum
întru folos”, dedicat aniversării de 225 de ani de la călătoria Ekaterinei a
II-a (zisă şi ea: mare; şi sângeroase, ar mai fi de concretizat) spre sudul
guberniilor, ajunse ruseşti după anextări în timp, adică – pre limba epocii –
în Novorossia şi Crimeea. Ba chiar oferi doritorilor şi o medalie comemorativă,
spoită cu aur, pe care sunt imprimate chipurile ţarinei şi a favoritului ei
Potiomkin. Chita numismaţilor! – cum s-ar zice la mine la Negureni (chita – în sens
de baftă). Este foarte interesant cine a editat acest tom: Institutul diasporei
şi integrării (Institutul ţărilor CSI). Deci, generalul şi „generosul” termen
CSI este redus, de fapt, la interesele strict ruseşti: diasporă şi integrare!
În unul din textele adunate aici, „la picioarele” ţarinei, V. Kornilov se plânge
că, astăzi, elevii ucraineni nu cunosc nimic despre personalitatea dolofanei
şezătoare pe tron Ecaterina a II-a („binefăcătoarea”, nu?), iar ceea ce află –
e într-o lumină absolut negativă (adică – într-un întuneric…). Pentru că
nemţoaica de pe tronul Rusiei a distrus „statul cazacilor”, a lichidat puterea
atamanilor zaporojeni etc. Dar cum naiba să dai negrul drept alb, imperialismul
cuceritor de ţări şi popoare drept – eliberator al acestora? Iată cum îşi
încheie articolaşul hipertendenţios tovarăşul Zatulin: „Dacă aceste puteri vor
avea câştig de cauză, ele vor transforma Ucraina, apoi Rusia nu în „state
europene”, ci într-un „Câmp sălbatic” – cap de pod pentru năvăliri, prin
intermediul băncilor şi internetului (sic!), asupra ruşilor, ruşilor şi beloruşilor…
Şi nu va mai fi întru folos drumul, sudoarea, sângele şi lacrimile
străbunicilor şi străbunicelor noastre de acum 225 de ani. Nu le vom permite!”
Ce ar mai fi de comentat? Ce ar mai fi de spus despre un şovin care „se jură”
că nu mai face politică, în acelaşi timp susţinând că Ucraina nu înseamnă stat,
ci doar ceea ce se subînţelegea pe timpuri – marginile Rusiei? Sigur, peste un
anumit timp, directorul institutului „ţărilor (sau… ţarilor) CSI” ar putea
deveni din nou persona non grata în Ucraina. Şi nu numai.
Iar noi, de la „drumul Ekaterinei” de acum 225 de
ani, traversând piaţa centrală a oraşului Luţk, mergeam la sesiunea plenară a
„Marelui Ducat al Poeziei”, ce pornea de la primordiul biblic „La început a
fost cuvântul…” (în ucr.: „Spociatku bulo slovo…”), urmat de nobila
interogaţie: Ce ştim noi despre literatura vecinilor?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu