Pagini de jurnal/ Cernăuţi
10.I.1986
Reclama cinematografică în Cernăuţi e mai ingenioasă decât cea din
Chişinău. Un exemplu: „La solicitarea
numeroşilor spectatori, pe ecranul nostru se va demonstra în reluare filmul Romanţa cruzimii”. O fi fost, nu o fi
fost solicitări, dar reclama câştigă. Oraşul are şi mai multe cinematografe
decât Chişinăul. Doar în centrul său sunt situate vreo zece.
 |
| Peste ani, la poarta Universităţii din Cernăuţi. În stânga, poetul Liviu Ioan Stoiciu |
Străzile centrale abundă în „Saloane de modă”. Ai impresia că i se face concurenţă
serioasă… Parisului. Dar de fapt aceste „saloane” (nu trebuie scoase dintre
ghilimele) nu sunt decât obişnuite ateliere de croitorie. Explicaţia, una
dintre posibilele, ar fi că în Cernăuţi – furnicar de lume – vin foarte multe
persoane din întreaga regiune, ba chiar şi din Transcarpatia. Nu toate
localităţile din munţi au ateliere de acest gen şi urbea îndeplineşte numeroase
comenzi de croitorie.
De mai continuă în acelaşi mod „concediul” meu curent, el ar putea fi
numit unul al observaţiei şi meditaţiei. Asemănător acestuia ar fi fost doar
cel petrecut împreună cu Zinovia în Crimeea, impresiile adunate atunci
„regizându-le” într-un text intitulat „Refrene sub amnarele soarelui”.
(Publicat în „TM”. Mi s-a întâmplat necazul cu dedicaţia: De ce e dedicat
textul… soţiei? Mai să se ajungă la mustrare. Ce, trebuia să i-l dedic…
partidului?...)
Pe o etajeră – un mănunchi de spice, care mă face să-mi amintesc că L.
C., stăpâna apartamentului în care m-am cazat, este organizator al unor
activităţi artistice de masă. În ultimii ani, mănunchiul de spice – ca simbol
cu sensul uşor de intuit – e frecvent în manifestările culturale şi, deci, nu
este exclus ca şi aceste podoabe aurii să fi fost folosite la diverse
înscenări, reprezentaţii. Îmi amintesc că „am păcătuit” şi eu,
simbolic-metaforic, propunându-i Zinoviei şi lui Dan Cercavschi, pentru un
scurt film documentar, un cadru de final cu o carte pe care stau câteva spice.
Era vorba de un autor foarte modest ca valoare, P. D., dar încă în graţiile
puterii, în „desagii” căruia muzele puseseră foarte puţine daruri…
12.I.1986
Plimbări pe străzile Eminescu, Schiller, Aleihem, Ukrainka… La piaţă,
muntencele propun ciorap de lână, mănuşi, mături. Alături – limuzine ticsite cu
flori: stăpânii scot câte un buchet, propunându-l eventualilor cumpărători. Din
când în când, pornesc motorul, să se încălzească salonul cu plăpânde frumuseţi.
Pentru ca să telefonezi de la un aparat public, trebuie să consumi câteva
monede. Telefoanele sunt şi mai deteriorate ca cele de la Chişinău. Străzile
În troleibuz, parcă aş auzi o voce cunoscută. Pivesc peste umăr. Este G.
B.. Discută cu cineva. E ora când, probabil, şi-a încheiat cursul la Universitate. Măla Cernăuţi ,
a venit la Chişinău
la redacţie cu plângere şi învinuiri asupra lui Vasile Leviţchi care, cică,
l-ar fi defăimat în parodia „Bouleanul cu diplomă”. Argumentele lui B. erau
atât de bizare, subtextele invocate – ridicole, încât nu-ţi puteau trezi decât
un sentiment de milă dezgustătoare. La rândul său, a fost corect: văzându-mă,
nu s-a apropiat nici el, ceea ce m-a făcut să răsuflu uşurat.
Ieri, pe la 15, soseşte Ilie. Peste vreo oră vine şi Vasilică. Discuţii
despre literatură în amestec cu contrări (înde ei), uneori – deloc loiale. Le
este greu băieţilor. Dar sunt şi cam dezorientaţi, neştiind în ce albie să-şi
călăuzească optimal forţele. Ilie e oprimat de dramatismul existenţei, surmenat
fiziceşte şi moraliceşte. Vasile nu găseşte înţelegere în mediul familial:
timpul pentru scris îi este limitat la maximum, de altfel ca şi al lui Ilie. Îi
îmbărbătez cum pot, încerc să-i abat de la suspiciunile şi mărunţişurile ce
dăinuie între ei, între alţi colegi de aici. De cele mai multe ori, nu există situaţie
fără ieşire. A fost o noapte albă cu zori pistruiaţi de fulgii rari ai unei
ninsori timide.
Apoi – obişnuita promenadă matinală întru cunoaşterea altor sectoare ale
oraşului. Strada Kobâleanskaia se numea Domnească, apoi – Iancu Flondor. Prin
geamuri, prin sticla lor, – răzbate cavalcada „Fonocaleidoscopului duminical”
de la Chişinău
care, se vede, e foarte popular şi la Cernăuţi.
Igor
Orăşenii evacuează brazii din apartamente. Mulţi
brazi, deoarece Carpaţii sunt generoşi. Pădurici
întregi de cetini prăvălite prin curţi.
Trec pe la piaţă, prin alimentare. Fac cumpărături sumare ce m-ar scuti
de frecventarea ospătăriilor publice. Salam, brânză, carne de iepure, un
borcănaş de miere, altul de hrean… Mă rog, şi din aste toate… izvodeşte,
indirect, literatura…
Pe aici, vânzătorii sunt mai atenţi, mai binevoitori decât cei din
Chişinău. Îngăduitori, serviabili, – aproape a mirării. Mai nimeni nu refuză
să-ţi schimbe monede pentru telefon. La noi, însă, lucru ştiut, – o dată din
trei, eşti aproape bruscat, privit cu supărare.
13.I.1986
M. P. a trăit aici, sub Cernăuţi, cu o învăţătoare, Dorina. Vroia un
copil de la ea. Şi când femeia aproape să nască, el – laşul, o părăseşte.
Gravidă, Dorina descarcă materiale de construcţie: înălţa o casă cu două caturi
şi zece odăi, să aibă unde lucra în tihnă „scriitorul Mi.” La maternitate au mers
Vasilică şi cu soţia. I-au fost şi naşi fetiţei, pe care mămica Dorina… tot
Dorina a numit-o, după ce a aşteptat jumătate de an cu pruncuţa nebotezată, să
vină tăticul să-i pună odorului nume ales, care i-ar fi pe plac. Însă tăticul
deja reuşise să se căsătorească la Moscova.
Prin
26.I.1986
Când, la adunarea de la USM ,
a fost vizat că ar fi preocupat excesiv de textele cantabile şi de apariţiile
sale la televiziune, vizat „cu gura” lui Pavel Petric de la CC., Grigore Vieru a
tras concluzia că de aceasta nu putea să nu ştie Pavel Boţu, ba mai mult,
sugestia anume de la acesta şi putea să vină, astfel că într-o pauză se apropie
de prim-secretarul breslei, tremurându-şi buzele ce i se învineţiseră,
strecurând printre dinţi: „Boţule, fascistule!” Peste vreo săptămână se ţine
plenara cu critica literară, în pauză vorbeam ceva cu Vieru. Se apropie Boţu,
zicând cu glas „nedumerit”: „Ce-i, bre Grig, n-am înţeles invectiva ta, cum,
probabil, nici tu nu ai înţeles ceva”. Şi, apucându-l de braţ, îl trage în
biroul lui Gheorghe Vodă. „Vino să ne lămurim omeneşte”, mai zice instigatorul.
Replici, indirecte, vin şi din partea altora. Argumentul: prea à la italiano o face Vieru, precum şi
compozitorii. Exemple: Valentin Dânga în mărturiile sale din „LA”, Dumitru
Matcovschi în parodia-şlagăr, compusă de Mihai Dolgan. Apoi atotvorbitoarele
culoare. Unii zic că Vieru face conştient acest lucru. Cică nu e simplă
sonoritatea italienească: amore, lacrima,
graţia, romantica, melancolia, seara etc. vin ca argumente, implicite,
pentru neiniţiaţi şi pentru cei cu optica deformată referitoare la originea
limbii noastre, şi ca dovadă a armoniilor ei. În caz contrar, unii vor continua
să ne considere de cu totul altă spiţă, cu intenţii ce ne mai defăimează încă
adevărata origine etnică.
9.II.1986
Tragedia navetei spaţiale americane „Challenger” mai bântuie lumea.
Recuperate, pe mii de kilometri, 12 tone de metal, o cască de astronaut, foarte
deformată, un os de 15 cm ,
ars la explozie. Un
titlu dintr-un ziar american: „Primele jertfe ale „războiului
stelelor”.
11.II.1986
Colca (Nic. Vieru) a fost la
Moscova , cu V. Beşleagă, M. Cimpoi, S. Celac, alţii, la o
discuţie despre proza tânără. Zice că întâia oară când, aflându-se la Moscova , Cimpoi nu-i sună,
nici la telefon, nici la uşă, lui Druţă. S-a depus polei între ei, Druţă refuzând prefaţa pe care i-a ticluit-o Mihai
la opere alese. Cică, las’ s-o scrie Hropotinschi. Motivul ar fi că prozatorul
nu a fost satisfăcut de o altă prefaţă, scrisă de Cimpoi pentru volumul din
seria „Biblioteca şcolarului” de la Kiev Ucrainenii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu