UN POET DIN PREAJMA AVANGARDIŞTILOR

Din poezia lumii

Vasili MAZURIN   (1872–1939)

În traducerea lui Leo BUTNARU

Care ar fi motivele din care o parte din textele lui Vasili Mazurit sunt încadrate avangardismului? – se întreba Ghennadi Ayghi, dat fiind că, în mare, poezia acestuia e categoric străină futurismului. Însă, spre sfârşitul vieţii, Mazurin s-a dovedit a fi printre novatorii prozodiei ruse, spre aceste căutări creatoare „îndrumându-l” Walt Withman, de creaţia căruia, precum se ştie, se leagă, implicit, întreaga epocă a avangardismului european. Precum spunea acelaşi Ayghi, avangarda nu ar fi „deplină”, fără a i se cerceta şi „împrejurimile” (dar şi împrejurările) în care s-au manifestat şi alţi autori, angajaţi şi ei, implicit, în modificările structurale ale discursului artistic. Unul dintre aceştia a fost şi Vasili Mazurin – poet, dramaturg, adept al doctrinei spirituale predicate de Lev Tolstoi. Absolvent al Institutului Pedagogic, după care a predat în gubernia Herson. Mai apoi s-a transferat la Moscova, fiind angajat la Institutul de Învăţători, unde se străduia să propage tolstoismul ca viziune social-pedagogică. În regie proprie, a publicat volumul de versuri „În împărăţia vieţii” (1926).

„ÎNTRE DOUĂ MUŢENII…”

Între două

Imense muţenii –

Tăcerea de până la naştere

Şi tăcerea de după moarte –

Mi-e dat să rostesc cuvântul.

Învăţ a-l rosti

Cu vrednicie.

Pentru că

Doar o singură dată

Îmi este dat cuvântul –

Şi dacă-l ratez,

Îl distrug?!

(22.V.1924)

„ARŢARUL AŢIPI…”

Arţarul aţipi.

De veghe stă doar frunza santinelă,

Ocrotind cu osârdie

Tihna întregului frunziş,

Clătinându-se alandala

Pe lungu-i peţiol.

Abia de se-nfioară vântul,

La chemarea santinelei

Arţarul freamătă…

Frunza mea de pază –

Inimă înfiorată –

Totdeauna mă vesteşte

Că se porneşte asprul vânt.

Dar regret – eu mai dorm,

Ratându-i începutul

Şi de multe ori

Mă trezesc deja-n plină furtună.

(27.VI.1924 )

COSAŞUL

Cosaşul doarme,

Învelit de vise

Din ierburi şi flori

Şi parcă purtat spre cer

De arome-n risipire

Şi tril de ciocârlie.

Iar în aşternut

Sforăie un trup mare 

Neputincios şi jalnic

Cu grumazul roşu

Şi braţe noduroase.

Cosaşului nu-i este de zi,

Nici de soare: în luncă

El a băut tăria dimineţii,

Îmbătat de frumuseţea ei divină.

Ce-ar putea să spună dânsul,

Dacă somnu-i va dura o veşnicie?

„Mulţam,

Mi-am câştigat prin muncă

Împărăţia de aur

A bucuriei netrecătoare!”

(30.VI.1924)

COLUMNA LUI TRAIAN, DACII ŞI POEŢII, ROMÂNI ŞI RUŞI

Columna şi biserica, precum în catrenul lui Mandelştam

Prin cine ştie ce asociaţii tainice, în preajma Columnei lui Traian îmi amintii de nişte versuri ale colegului Nicolae Coande din recenta lui carte „Persona”, pe care le reţinusem dintr-un poem amplu. Revenind la locul de cazare, le regăsii într-un fişier cu note de pe stick:

De ce întruna dau fuga în trecut la pagina lipsă

e o lume mai bună acolo un astru protector

e locul durerii pe care ai vrea în braţe să-l strângi?

E locul ştiu unde se adună sângele?

Nu mă pot întoarce cu spatele în lumină

dar eu am trecut – sunt mort dacă privesc

în urmă…

Pot presupune cu toată certitudinea că prietenului Nicolae Coande nu Columna i-ar fi inspirat aceste meditaţii dramatice. Însă intuiţia, asociaţia, subconştientul meu le-a proiectat pe spirala cu basoreliefurile luptelor dintre daci şi romani, găsindu-le potrivite pentru filiere de sensuri misterioase, poate, iar constatarea „eu am trecut – sunt mort dacă privesc/ în urmă” se leagă, parcă, şi de momentul polemic, ce revine din vreme în vreme: e cazul să ne mândrim că naţiunea noastră a provenit din şi din sângele, plămada cotropitorilor, care au fost romanii lui Traian? E o mândrie că de la Râm ne tragem, de la cel care ne-a decimat strămoşii sau?... De cum s-a căutat şi s-a găsit răspunsul (poate că nu unul deplin), predomină partea pozitivă, a mândriei… Poate fi un semn de înţelepciune, nu?

Când stai cu ochii pe Columna lui Traian, e bine dacă îţi aminteşti şi de acest catren al lui Mandelştam:

Unde judele roman judeca un străin popor,

Stă bazilica, şi – radios, ca-n primordiu, primul,–

Cum cândva Adam, stratificând ţesutul nervilor,

Rotundul boltit îşi joacă muşchii, uşorul tumul.

O fi fost mai multe locuri în care erau judecaţi dacii captivi, văzuţi, de altfel, şi pe Columna lui Marc Aureliu…

Columna lui Marc Aureliu inspirată de Columna lui Traian

Despre străbunii noştri a scris un minunat sonet şi poetul rus Vasili Komarovski (1878-1914), pe care l-am tradus mai demult. Se numeşte „Toga virilis” (Toga maturităţii):

Răsună-n pieţe-un singur nume – „Dacii!”

Chiar Cezar e supremul. Aruncate

Coroanele-s. Din goarne-i zic zvonacii.

Arama-n luciu. Javre gudurate.

Şi văd aievea: legiuni crispate

Merg afundate în nisip, noroaie;

Ard focuri mici pe malurile-nalte,

Noi trecem vadu-n amurgirea laie.

Dar adăstăm. Până aţâţă zbirii

Dominiţian, spre a stropşi creştinii,

Iar revoltaţi de firea lui haină.

Nemânuind nicicând stilet sau lance,

Simţeam şi eu în braţ porniri opace,

Şi inima doar mă mustra, străină.

DIN POEZIA LUMII: VASILI MAZURIN

Din ce considerente o parte din textele lui Vasili Mazurit sunt încadrate avangardismului? – se întreba Ghennadi Ayghi, dat fiind că, în mare, poezia acestuia e categoric străină futurismului. Însă, spre sfârşitul vieţii, Mazurin s-a dovedit a fi printre novatorii prozodiei ruse, spre aceste căutări creatoare „îndrumându-l” Walt Withman, de creaţia căruia, precum se ştie, se leagă, implicit, întreaga epocă a avangardismului european. Precum spunea acelaşi Ayghi, avangarda nu ar fi „deplină”, fără a i se cerceta şi „împrejurimile” (dar şi împrejurările) în care s-au manifestat şi alţi autori, angajaţi şi ei, implicit, în modificările structurale ale discursului artistic. Unul dintre aceştia a fost şi Vasili Mazurin – poet, dramaturg, adept al doctrinei spirituale predicate de Lev Tolstoi. Absolvent al Institutului Pedagogic, după care a predat în gubernia Herson. Mai apoi s-a transferat la Moscova, fiind angajat la Institutul de Învăţători, unde se străduia să propage tolstoismul ca viziune social-pedagogică. În regie proprie, a publicat volumul de versuri „În împărăţia vieţii” (1926).

*     *     *

Am visat

Că sunt în mormânt.

Viaţa se revarsă larg:

Ba se înalţă

Mai sus de stele,

Ba se lasă în hău…

Pretutindeni e luminos.

Mi-e bine.

Nu vreau să revin în lume:

Lumea e o roată de olar

Pe care sunt modelate păpuşi…

La ce mi-ar trebui păpuşi,

Când eu creez viaţă?

14.VI.1924

Bufniţa

Bufniţa mă privi

Cu ochii ei mari

Şi ţipă.

„Ce ţi-e?”

O întrebai.

Ea privi iar spre mine,

Ţipând din nou.

Ochii ei mari

Negreau peste ai mei

Întrebător:

„De ce am fi daţi noi

Pe această lume?

Tu şi eu?

Tu pe pământ,

Eu pe creangă…

Dar ce ar însemna

Noi amândoi?”

Capul bufniţei se înălţă.

Ochii îi luciră

Întru-ntâmpinarea nopţii

Şi iarăşi întrebară lumea întreagă:

„De ce am fost dată?”

18.VI.1924

*       *         *

Secerişul încă nu e pe terminate.

Nu e timpul număratului de snopi.

Veniţi după mine, secerătorilor, –

Mai e mult de muncă,

Nu e timp să ne tragem sufletul.

Ne vom afunda până peste cap

În aurul pâinii,

Pentru ca cei ce ne vin din urmă

Să vadă doar pâinea

Şi să nu ne vadă pe noi.

22.VII.1924

DIN PĂCATE, NU DOAR LA NOI...

BIBLIOTECĂ PUBLICĂ DE VÂNZARE...

În călătoria prin Italia, în oraşul San Quirico d’Orcia mi-a fost dat să văd nu doar case particulare scoase la vânzare. Pe faţada unei clădiri am remarcat datele instituţionale: „Biblioteca Comunale / Arhivio Italiano dell’ Arte dei Giardini”. Iar pe uşa, fostei, se poate spune, biblioteci-arhive, anunţul: „For Sale / Toscany Sortheby’s” (urmează adresa mail şi un număr de telefon). Aşadar, de vânzare, de… exterminare o bibliotecă… Precum la noi… Iar pe site-un comunei mai dăinuie şi astăzi trista informaţie despre ceva care ar exista, chipurile, dar care, de fapt, a şi dispărut (din câte se vede printre gratiile ferestrelor bătute în scânduri pe dinăuntru, tot ce însemna conţinutul, bogăţia unei biblioteci-arhive ar fi fost depozitat pe undeva aiurea): „L'Archivio Italiano dell’Arte dei Giardini è stato fondato a San Quirico d'Orcia nel 1973 allo scopo di contribuire alla conoscenza e al recupero dei giardini storici italiani e per il loro studio dal punto di vista estetico, storico e sociale”.

RUŞII & ROMÂNII

Leo BUTNARU 

SCRIITORII ŞI PATRIA 

(Ruşii & Românii)

            După ce citeşti „Enciclopedia sufletului rus” a lui Viktor Erofeev, din cele dezvăluite şi taxate drastic de autor, ai putea spune că, pe lângă atâtea alte carenţe ale sufletului slav, aplecarea acestuia întru beţie ar fi ca şi... floare la ureche. În numita enciclopedie – nestandard, bineînţeles, dusă spre beletristic, dar nicidecum simplificată în entropia ideatică, tematică, în nuanţe şi modalităţi stilistice de a sintetiza din ele, în cel mai liber şi liberal mod, o tipologie, precum spune titlul cercetării-naraţiuni – cea a sufletului rus, Erofeev e vehement-crescendo, sfidător, scandalos chiar – remarca Ioan Bogdan Lefter – în „a deconstrui mitologia naţională şi naţionalistă, gândirea etnicistă în genere”, ceea ce „e opusa ideii înseşi de «reprezentativitate»”. Pe când scriitorul, („ne”)patriotul Erofeev avansează exact pe invers – dinspre setea orgolioasă de „reprezentativitate” spre minimalizarea parşivă, grosolană. Pentru că, să vedeţi, într-un final de fragment-capitol, cu cine este asemănat(ă) rusul/ Rusia, la ce este ea (re)dusă (pe pustii!): „Rusul constă din „nimic”, care include în sine „totul”. Rusul consideră că lui nu-i aparţine nimic. Rusul consideră că lui îi aparţine întreaga lume... Ieri – totul, astăzi – nimic, pentru mâine – din nou totul. Dacă ar fi să cultivi (culturalizezi) şi să-i dai turaţii acestui stil „totul-nimic-totul”, ai putea ajunge o ţară la modă, precum Nepalul”. Vă puteţi imagina aşa ceva? Rusul „patriot sadea” (patriotismul ajuns mai că „profesie” aţâţată de spiritul imperialist, preluat, vanitos, de Putin) sigur că nu-şi poate crede ochilor ce-i este dat să citească... Deoarece adevărurile necruţătoare dor. În special suferă tocmai ruşii care au vrut permanent să fie şi au crezut, cu mici sincope, că chiar sunt extrem de reprezentativi, unici şi – sancta simplicitas! (autorul îi zice „naivitate de peşteră”; adică, naivitatea... troglodiţilor, ar ieşi...) – inegalabili, în lume, între popoare. Vorba aia cu olimb(ur)icul... Pământului. Anume că... Mesianici şi pretutindeni s-au vrut. Şi, mai ales, în centrul centrului să fie.  Dacă nu iubiţi, acceptaţi fără crâcnire, dânşii ţineau (cu dinţii şi... dinţoasele şenile ale tancurilor!) să fie. Şi iată, vine unul de al lor, Viktor Erofeev, şi dă peste cap mitologia enigmaticului suflet rus; înţeapă acest suflet în cel mai nevralgic punct al său, în „fibra” ce declanşează cea mai insuportabilă durere! Şi nu puteau unii, deloc puţini, să nu califice (nu şi să: clarifice) ideile din „Enciclopedie...” decât mişelească lovitură pe la spate. Tăiş înfipt în trupul general – poporul, naţiunea, patria, matuşka-Rusie...

            Uite, la acest capitol noi, românii, nu am fost „contaminaţi” de verva adevărului (ex)spus atât de necruţător. Parcă nu am fi intrat în riscantă, dar vindecătoare coliziune. În această nu prea voluminoasă „enciclopedie...” e de o mie de ori mai multă satiră şi sarcasm, decât în toată istoria literaturii, filosofiei şi istoriei româneşti (în ce ne priveşte pe noi, în ce-i priveşte pe alţii – adversarii în istorie).  Ceea ce ar avea, implicit, în comun astea toate, ar fi orientarea reflexivă, mai mult sau mai puţin obiectivă. Orientată (şi) asupra noastră, a poporului român, autoreflexia. O deloc flatantă spunere de sine. După micile scandaluri ce apar din când în când, la noi, legate, de obicei,  de insignifiantele îndrăzneli ale mai tinerilor intelectuali de a fi neceremonioşi cu Mama-Patrie-Românie-Ană, cu tatăl-stat-Meşterul-Manole, cu naşul-luminofor al totalităţii culturii noastre Mihai Eminescu, reiese că, în mare, românimea e din specia ruşilor anti-Erofeev. (Şi) din acest motiv nu (prea) place Goma. În atitudinea sa faţă de toate ale poporului, naţiunii, el e mai aproape de Erofeev.

           La rândul său, Erofeev nu e un deschizător de... atitudini neceremonioase faţă de ai săi. Să ne amintim de poetul Mihail Lermontov care, la 1842, scria:

„Adio, tu, Rusíe nespălată,

Ţară de domni, tărâm al robilor,

Rămâne-ţi, voi, mundire-albastră pată,

Şi tu popor umil, supusul lor”.

UN AVANGARDIST NĂSCUT LA CHIŞINĂU

Pavel ZALŢMAN (1912 – 1985)

în traducerea lui Leo BUTNARU

S-a născut la Chişinău. La vârsta de 13 ani, împreună cu familia, se stabileşte la Leningrad, unde, peste patru ani, avea să-l cunoască pe Pavel Filonov, legenda vie a avangardei picturii ruse, al cărui ucenic devine. Participă la lecturile OBERIU (Asociaţia Artei Reale). Angajat la studioul „Lenfilm”. În timpul războiului, se evacuează la Alma-Ata, unde rămâne în continuare, lucrând la „Kazahfilm”. Predă istoria artelor.

Despre preocupările sale literare incipiente aminteşte P. Filonov în jurnal: „Zalţman ne-a adus lucrarea lui literară «Ţâncii»... Are un acut simţ de observaţie şi o gigantică iniţiativă, cvasi-copilărească, deocamdată crudă, «primul strat»”.

A scris două romane, comedia „Ordinamenti”, nuvele, multe poeme. Elementele transraţionale (zaum’) din creaţia sa indică sigur spre şcoala pe care Zalţman a făcut-o la futurismul rus. Adică, este autorul care a urmat „linia generală” de dezvoltare a artelor în prima jumătate a secolului XX: experimentul, absurdul, metaforismul grotescului.

PLOAIE I, NOAPTE

Ploaia învăluie. Inundată piatra pavajului.

Noi suntem închişi în borcănaşele străzilor sumbre

Şi în gălbejeala cerului ca poalele suflecate

Se reflectă încruntarea coteţelor.

Urmărim cu aviditate trecătorii,

Însă dânşii se ascund de noi, îngheboşindu-se.

Ne lipim de pereţii coşcoviţi,

Noaptea e stoarsă şi noi suntem în sucul ei.

Varul strivit de umezeală,

Nemişcaţii pereţi scorojiţi.

Stâlpii ce ne ademeniseră cu-ntunecimea

Abia de sâsâie, ca spuma nămoloasă

Şi dintr-o dată ca o vidă linie lucitoare

După colţ, precum se-ntâmplă totdeauna,

Contopindu-se-n lanţ de stropi bolborositori,

Şuviţele-şi răsfiră apa glacială.

Însă, deocamdată, prin ploaie,

Pe orizontul zorilor târâtori

Un bisturiu suriu se repezi de pe-acoperişuri

Spre noptaticul veşmânt, boţit şi adormit,

Desprinzându-l cu tot cu piele.

Deschise ochii şi cu perdelele înăspri

Urbea spălată de revărsatul dimineţii,

După care

Într-o ceaşcă de forma băşicii crăpate

Zorii arseră şi se spulberară.

(1929)

 

PLOAIE III

Ultimul vânt se rupse de pe catarge

Peste năbuşitoarele acoperişuri, mototolind

Ziare, cu ferfeniţitele lor ghemotoace

Îndopând gurile uşilor, ferestrelor.

Stropi mari atârnă de grilajul curţilor,

Casele sunt luminoase şi plate,

Îmbrăcate de gală-n cheresteaua reparaţiilor,

În cârpeli de parchet cu luciu plumburiu.

Străzile-s pictate de rugină acidă,

Pereţii li-s rouraţi, precum sudurile ţevilor,

Albia le e săpată de ploaie şi ele atârnă

Pe grinzile ceţii, plutitoare ca peştii.

De la loviturile cerului li se clatină tinicheaua,

Stropii, ca-n găleţi, sunt răzleţiţi şi duri,

De pe acoperiş, după guler, ei îşi lansează

Sunătoarele gesturi plescăitoare.

(1929)

CĂRŢI PE PIEDESTAL

                   În primul rând, aflu că, la Moscova (editura "Vest-Konsalting), mi-a apărut cartea de poeme "Контрасты как необходимось" = "Contrastele ca necesitate" (în traducerile lui Ivan Pilchin şi ale autorului).

                    Secundo: ba chiar, mai aflu, că acest volum a fost urcat-onorat pe piedestalul valoric al săptămânalului "Poetograd". Astea confirmate chiar pe prima pagină a publicaţiei literare în cauză.
                   Cum s-ar spune, e un semn de vară relativ rodnică...
L.B.