UN POET DIN PREAJMA AVANGARDIŞTILOR

Din poezia lumii

Vasili MAZURIN   (1872–1939)

În traducerea lui Leo BUTNARU

Care ar fi motivele din care o parte din textele lui Vasili Mazurit sunt încadrate avangardismului? – se întreba Ghennadi Ayghi, dat fiind că, în mare, poezia acestuia e categoric străină futurismului. Însă, spre sfârşitul vieţii, Mazurin s-a dovedit a fi printre novatorii prozodiei ruse, spre aceste căutări creatoare „îndrumându-l” Walt Withman, de creaţia căruia, precum se ştie, se leagă, implicit, întreaga epocă a avangardismului european. Precum spunea acelaşi Ayghi, avangarda nu ar fi „deplină”, fără a i se cerceta şi „împrejurimile” (dar şi împrejurările) în care s-au manifestat şi alţi autori, angajaţi şi ei, implicit, în modificările structurale ale discursului artistic. Unul dintre aceştia a fost şi Vasili Mazurin – poet, dramaturg, adept al doctrinei spirituale predicate de Lev Tolstoi. Absolvent al Institutului Pedagogic, după care a predat în gubernia Herson. Mai apoi s-a transferat la Moscova, fiind angajat la Institutul de Învăţători, unde se străduia să propage tolstoismul ca viziune social-pedagogică. În regie proprie, a publicat volumul de versuri „În împărăţia vieţii” (1926).

„ÎNTRE DOUĂ MUŢENII…”

Între două

Imense muţenii –

Tăcerea de până la naştere

Şi tăcerea de după moarte –

Mi-e dat să rostesc cuvântul.

Învăţ a-l rosti

Cu vrednicie.

Pentru că

Doar o singură dată

Îmi este dat cuvântul –

Şi dacă-l ratez,

Îl distrug?!

(22.V.1924)

„ARŢARUL AŢIPI…”

Arţarul aţipi.

De veghe stă doar frunza santinelă,

Ocrotind cu osârdie

Tihna întregului frunziş,

Clătinându-se alandala

Pe lungu-i peţiol.

Abia de se-nfioară vântul,

La chemarea santinelei

Arţarul freamătă…

Frunza mea de pază –

Inimă înfiorată –

Totdeauna mă vesteşte

Că se porneşte asprul vânt.

Dar regret – eu mai dorm,

Ratându-i începutul

Şi de multe ori

Mă trezesc deja-n plină furtună.

(27.VI.1924 )

COSAŞUL

Cosaşul doarme,

Învelit de vise

Din ierburi şi flori

Şi parcă purtat spre cer

De arome-n risipire

Şi tril de ciocârlie.

Iar în aşternut

Sforăie un trup mare 

Neputincios şi jalnic

Cu grumazul roşu

Şi braţe noduroase.

Cosaşului nu-i este de zi,

Nici de soare: în luncă

El a băut tăria dimineţii,

Îmbătat de frumuseţea ei divină.

Ce-ar putea să spună dânsul,

Dacă somnu-i va dura o veşnicie?

„Mulţam,

Mi-am câştigat prin muncă

Împărăţia de aur

A bucuriei netrecătoare!”

(30.VI.1924)

„NU TE PIZMUIESC…”

Eu nu te pizmuiesc,

Soare ceresc:

Tu arunci razele,

Eu le ridic;

Pentru tine ele nu sunt decât

Fire de păr căzute din creştet.

Pentru mine însă –

Viaţă şi frumuseţe.

(18.VII.1924)

„SECERIŞUL ÎNCĂ NU S-A SFÂRŞIT…”

Secerişul încă nu s-a sfârşit.

Încă nu e timpul de-a număra snopii.

Veniţi, cosaşilor, după mine –

Mai avem multe de făcut,

Nu e timp de pierdut.

Să ne afundăm până peste cap

În aurul grânelor,

Să ne afundăm astfel,

Încât cei ce vin din urma noastră

Să vadă doar pâinea,

Fără a ne vedea pe noi.

(22.VII.1924)

„UMBRA-I MAI MINUNATĂ DECÂT BUCHETUL…”

Umbra-i mai minunată decât buchetul:

El e nemişcarea,

Iar ea e curgere lină…

La fel şi poezia:

Ea mai minunată decât poetul.

(20.III.1925)

„ÎNFRICOŞĂTOARE ŞI MINUNATĂ-I LUMEA…”

Înfricoşătoare şi minunată-i lumea,

Când se înalţă

Sufletul creator.

Atunci în azuriul bolţii

Tresar fulgere

Şi razele abia de conturează

Izvodul unei vieţi

Atât de tainice.

Acolo-i singurătate, înţeleaptă îngândurare…

Şi în profunzimea marii îndepărtări

Nevăzutului om-astru

I se năzăresc oameni stelari

Ce-i sunt asemănători.

(28.III.1925)

„ÎMI ESTE MILĂ DE FLORI…”

Îmi este milă de flori:

De ce le-au rupt? –

Ele sunt vii!

Nu e demn să te încânţi

De cadavrul miresei.

De ce au adus

Ochii miresei

Pe masa moartă,

Punându-i alături

De trupul peştelui

Şi plăcinta dulce?

(15.IV.1925)

ÎN STRADĂ

Un copil în cămaşă roşie

Dă cu pumnişorii în văzduh,

Sărind cât mai sus pe picioarele-i goale.

El zboară într-acolo,

Unde bucuriile sunt uitate.

Pe trotuar

Un mujic mângâie-o pisică –

Bărbatul se străduie

Să nimerească acolo,

Unde îţi poţi aminti de bucurii.

(4.VII.1927)

*      *     *

Cizmarul merge

De unul singur prin câmp

Şi cântă:

„De n-ar fi vin mult şi bun, –

Să te dregi nu ai gândi;

Dacă eu n-aş fi pe lume, –

Nici veselie nu ar fi”.

Ne dăm bineţe.

Stăm şi hohotim.

El spune:

„Mă pornii de dimineaţă,

Însă, iată, n-am ajuns:

Ce bine este aici!”

Cizmarul arătă

Spre iarbă şi spre tufăriş,

Adăugând:

„Asta e, lucrezi,

Lucrezi,

Dar şi de veselie nu uita”.

Era băut, dar om de treabă.

PE PAJIŞTE

Ce bine e,

Uşor şi liber.

Peste fiece fir de iarbă

Pluteşte iubirea.

Şi eu plutesc cu ea

Fără trup, fără dorinţe.

Şi chiar fără-ntrebări –

Încotro? De ce?

Doar plutesc, şi-atât.

6.VI.1924

*       *       *

Tot mai tumultoase, mai tumultoase

Sunt cutremurările sufletului.

Casa mea veche

Se zdruncină până în temelie

Cu tot cu acoperiş şi sobă.

Omul nou se naşte

Din vechiul ou.

E timpul! E timpul!

Te salut, te salut,

Necunoscutule „Eu”!

10.VI.2014

*      *      *

Eu presimt –

Noi cu toţii

Trebuie să ne adunăm împreună,

Întreaga lume vie,

Pentru o decizie importantă.

Care anume? Eu nu ştiu.

Însă una colosală.

De o importanţă de necuprins,

De care depindem

       TOŢI.

Tocmai de asta şi trăim noi,

Adică – ne mişcăm

Unul spre altul…

14.VII.1994