DIN POEZIA LUMII: VASILI MAZURIN

Din ce considerente o parte din textele lui Vasili Mazurit sunt încadrate avangardismului? – se întreba Ghennadi Ayghi, dat fiind că, în mare, poezia acestuia e categoric străină futurismului. Însă, spre sfârşitul vieţii, Mazurin s-a dovedit a fi printre novatorii prozodiei ruse, spre aceste căutări creatoare „îndrumându-l” Walt Withman, de creaţia căruia, precum se ştie, se leagă, implicit, întreaga epocă a avangardismului european. Precum spunea acelaşi Ayghi, avangarda nu ar fi „deplină”, fără a i se cerceta şi „împrejurimile” (dar şi împrejurările) în care s-au manifestat şi alţi autori, angajaţi şi ei, implicit, în modificările structurale ale discursului artistic. Unul dintre aceştia a fost şi Vasili Mazurin – poet, dramaturg, adept al doctrinei spirituale predicate de Lev Tolstoi. Absolvent al Institutului Pedagogic, după care a predat în gubernia Herson. Mai apoi s-a transferat la Moscova, fiind angajat la Institutul de Învăţători, unde se străduia să propage tolstoismul ca viziune social-pedagogică. În regie proprie, a publicat volumul de versuri „În împărăţia vieţii” (1926).

*     *     *

Am visat

Că sunt în mormânt.

Viaţa se revarsă larg:

Ba se înalţă

Mai sus de stele,

Ba se lasă în hău…

Pretutindeni e luminos.

Mi-e bine.

Nu vreau să revin în lume:

Lumea e o roată de olar

Pe care sunt modelate păpuşi…

La ce mi-ar trebui păpuşi,

Când eu creez viaţă?

14.VI.1924

Bufniţa

Bufniţa mă privi

Cu ochii ei mari

Şi ţipă.

„Ce ţi-e?”

O întrebai.

Ea privi iar spre mine,

Ţipând din nou.

Ochii ei mari

Negreau peste ai mei

Întrebător:

„De ce am fi daţi noi

Pe această lume?

Tu şi eu?

Tu pe pământ,

Eu pe creangă…

Dar ce ar însemna

Noi amândoi?”

Capul bufniţei se înălţă.

Ochii îi luciră

Întru-ntâmpinarea nopţii

Şi iarăşi întrebară lumea întreagă:

„De ce am fost dată?”

18.VI.1924

*       *         *

Secerişul încă nu e pe terminate.

Nu e timpul număratului de snopi.

Veniţi după mine, secerătorilor, –

Mai e mult de muncă,

Nu e timp să ne tragem sufletul.

Ne vom afunda până peste cap

În aurul pâinii,

Pentru ca cei ce ne vin din urmă

Să vadă doar pâinea

Şi să nu ne vadă pe noi.

22.VII.1924

*      *        *

Voi veţi vedea

Zori, curcubeie

Şi miliarde

De născute şi nenăscute

Stele.

Oare asta nu ar fi mai bine?

Acolo nici foamea nu te încearcă…

22.VII.1924

*      *      *

Izvorul vede în vis un nouraş;

Nouraşul – luna plină;

Luna – soarele;

Soarele – o stea dublă.

Pe furiş, steaua

Priveşte cârlionţii pruncului

Şi îşi zice:

„Eh, dacă ar fi în focul meu

Mintea lui ce se înfiripă, creşte…”

19.VII.1924

*      *      *

Ziua întreagă dementul

Pluti pe mare, –

Pescuia soarele din apă.

Obosi…

Se întinse pe nisipul ţărmului,

Izbucnind în râs, de fericire:

În inima lui ardea soarele.

La fel şi eu – uneori

Zadarnic chem bucuria…

Ea vine fără a fi chemată,

Când îi vine.

7.XI.1924

*      *      *

Îl aştept pe cel scump, iubit.

Uşa se deschide.

Intră cel antipatic

Şi îmi întinde mâna a salut.

A, iată-l pe el.

Cel mai scump şi mai folositor!

11.XI.1924

*      *      *

Iar bucuria arde

Şi tot arde

În inima mea.

Drăguţule firicel, lăstăraş,

Nu ţi-e bine în

Gunoiul meu…

Dar mulţumescu-ţi:

Mie mi-e bine

Cu tine.

14.XI.1914

 

*      *      *

Ţipă el despre ceva,

Copilul… Dimineţile

El ţipă totdeauna. Bineînţeles,

Ţipă despre VIAŢĂ:

Cineva i-a luat

Bucuria –

El ţipă.

Iar bucuria copilului

E totdeauna viaţă.

19.XI.1924

*       *       *

E noapte sau zi?

Bate inima

Sau tremură struna?

E vis sau realitate?

Nu ştiu… Dar e bine, nu?

Gânduri luminoase plutesc

Şi eu plutesc împreună cu ele.

22.XI.1924

*        *       *

Munca şi cântecul!

Ea pătrunde în adânc,

Spre rădăcina

Ce hrăneşte.

El se înalţă

În azurul cerului

Ce bucură.

Împreună fiind –

Un minunat arbore.

În atelier

Urmaşii lui Isaia şi ai lui Iuda

Lucrează împreună

Cu urmaşii lui

                   Skovoroda şi Maliuta,

Deopotrivă minunaţi fiind,

Deopotrivă demni

De o coroană din rezede.

11.XII.1924

Pentru A.E.M

Ai dreptate, porumbiţo:

Numai sub pană albă

Se pot naşte albi puişori,

Care se înalţă,

Spre-a reveni cu soare pe aripi.

Rămâi şi mai departe flacără

Ce naşte stele.

Când ele revin din înalta-le plimbare, –

Nu fumega,

Ci primeşte-le

În imensitatea

Atotcuprinzătoarei lumini.

30.I.1925

După lectură din Walt Whitman

Norul din cerul albastru – eu sunt.

Eu sunt – fir de iarbă pe margine de drum,

Cal, cerşetor.

Câine, şarpe, porumbel,

Vânt, soare –

Totul – eu sunt.

Eu sunt caritate şi ură,

Viaţă şi moarte.

Astfel mi-e dat să trăiesc,

Trăgând în sufletul meu

Întregul univers

Şi împroşcându-mă

Prin universu-ntreg.

Însă chiar imens şi necuprins fiind,

Eu sunt totuşi mic

Chiar şi atunci,

Când sunt zeitate.

15.II.1925