Partea a II-a
(prima parte o puteţi citi aici: http://leo-butnaru.blogspot.md/2015/07/poetul-dintr-o-generatie-de-prunci.html#more)
Liviu
Damian a fost printre autorii care era de înţeles că trăiesc, tensionat, o
strădanie de afirmare întru recunoaşterea creaţiei lor drept importantă şi
chiar indiscutabil una de vârf, implicându-se, relativ discret (ceea ce este
egal – nu? – cu relativ indiscret), în competiţia ierarhică ce devenea, în
anumite momente, destul de dură, cu revendicări reciproce între actanţi, cu
ruperi – pe o vreme – de amiciţii. Aceasta reiese şi din notele mele de jurnal
din 1974 (8 august), când Liviu Damian îmi spunea: „Am întâlnit doi
cititori-duşmani. Unul îl iubea la nebunie pe V., altul – pe mine. Nu se puteau
împăca. Eu însă nu încurajez idolatrizarea”. (Numai că Damian nu e, totuşi,
deloc străin de ceea ce... contestă... Am auzit că se cam ciondănesc înde ei,
cu V.)”.
Posibil,
succesul de public al unor confraţi l-au făcut pe Liviu Damian să se orienteze
spre o retorică pe care şi-o dorea discretă, totuşi, strunită, dusă în surdină,
alteori însă – vibrată din toate coardele deodată, nuanţată programatic. L-aş
mai defini şi ca pe un promotor al tradiţionalismului luminat, înnobilat de
estetizare în atingere sau chiar conlucrare cu modernitatea. Dacă Gheorghe Vodă
şi Ion Vatamanu, colegii săi de generaţie şi de debut (primii doi îşi publică
prima carte în 1962, Damian în anul următor), sunt, chiar de la începuturi, de
partea reînnoirii „moderate” a poeziei ce se scria între Prut şi Nistru (e
drept, mai târziu au tins spre formulele retorice de un civism accentuat, pe
care Vatamanu, spre exemplu, l-a urcat la tribună, l-a scos în stradă), Liviu
Damian s-a arătat ceva mai circumspect faţă de verslibrism şi „densitatea”
metaforică, faţă de stilistica prozodică transfrontalieră, să zic, în periplul
ei dinspre Bucureşti spre Chişinău, în fine dinspre Vest spre Est, stilistică
oarecum în răspăr cu autohtonismul lăcrimos, sentimental, în măsura în care
acestea erau îngăduite de „eroica” ideologie a realismului socialist, dar mai
cu seamă cea a partidului comunist (dar, de cele mai multe ori, efuziunile
retorice ale versificaţiilor din acele vremuri erau unele jubilative,
entuziaste, pe scurt – sovietice socialiste erau).
În
tenta lor publicistică la zi, unele versuri din anii ’80 ale lui Liviu Damian
lasă să se înţeleagă că ar fi fost programate conştient în elaborare şi
ideaţie, vorbind despre pericolele ecologice, atomice etc. La timpul respectiv,
au avut o audienţă, priză la cititor/ ascultător poemele despre învăţătorii de
la sate, cele despre intoxicarea bietelor sătence cu otrăvurile frunzei de
tutun pe care îl creşteau la colhoz, cele despre apa Răutului elogiat cândva de
Cantemir, însă ajuns în nemila agriculturii socialiste care îl exploata
nemilos, până la anihilare („Răutule, râu cu ape sure./ Răutule, faţa mi-am
muiat/ în ruşinea ta ca-ntr-o pădure/ cu frunzişul ras şi spulberat. // (…)
Te-am cântat şi nu te-am apărat./ Răutule, râu cutremurat…”); sau alte texte,
şi ele de un retorism uşor extravertit, cu sensurile „date în vileag” direct,
ceea ce amintea de Ioan Alexandru din perioada sa post-juneţe şi de Adrian
Păunescu-tribunul, cenaclistul protagonist la „Flacăra”. Erau versuri care
treceau drept curajoase, însă de un curaj temperat, calculat, pentru că Liviu
Damian ştia să dozeze, unii dintre colegi spunând că ar avea „minte de neamţ”.
Eu unul nu ştiu cu ce s-ar deosebi mintea unui poet neamţ de mintea unui poet
român, de aceea nici nu cred că al nostru
ar trebui sau n-ar trebui să fie ca al
lor.
Însă,
pe de altă parte, programatele gesturi de captatio
benevolentiae le-a jucat festa mai multor poeţi buni, inclusiv lui Liviu
Damian şi Ion Vatamanu, acesta din urmă renunţând – cu speranţa de a reveni –
la stilistica unei prozodii moderne care îi mergea, care îl prindea (sau: îl
prinsese cândva!). Se aluneca în retorică, în rime sonore, cuvintele urcând din
inimă şi coborând din creier în timpanele celor din stradă care nu aveau chef
să citească poezie, literatură în general, ci doreau doar să asculte ce spun
scriitorii; să le-o spună cât mai pe înţeles de oameni nu prea daţi cu cartea,
cu subtilitatea artistică.
Prin
urmare, în creaţia poetică, dar şi în publicistica lui Liviu Damian, ideaţia
ţine, dominant, de importanţa problemelor vieţii la zi în conţinutul lor
esenţial, dezvăluite cu o anumită diplomaţie, să zic, care să nu aţâţe prea
mult suspiciunile cerberilor de la cenzura social-ideologică ce trebuia să aibă
mare grijă să se creadă că în URSS în genere nu există probleme, în afară de
confruntarea cu sistemul capitalist în iremediabilă putrefacţie.
