(Din „Avtomaticeskie stihi” / „Versuri
automate”)
* * *
E groaznic să te gândeşti: noi am întârziat
Am tot alergat prin negrele împrejurimi
Nimerind în uşi închise
În subsoluri căzând cu faţa la pământ
Între timp acolo făceau îngropăciuni
Acolo se ţineau liturghii
De trei ori strigam la uşi închise
Şi cu ochii închişi aşteptam răspunsul
Până pe şinele de fier
Se întoarseră munţii de granit
Norii s-au lăsat în abis
Păsările se prăbuşiră-n frigul stelar
Şi precum jalnice năluci de furi
Chefuiam la intrarea-n miezul de noapte
Care îşi strălucea soarele
Aşteptând de milioane de ani
* * *
Sub povara marilor victorii
Comandantul bolnav
Îşi lipi faţa de fier
Tace simţind frigul
Cu fruntea-i nudă colosală
Visând mormântul
Recea marmură solemnă
Unde împletindu-şi la piept braţele sfărâmatele
Plecându-şi enormele pleoape
El stă greu şi curat
Trădat în ultimă instanţă
Iar la mare adâncime
Neîntrerupt şi lent
Curg râuri colosale:
Acolo străluceşte soarele
Şi se-neacă asfinţituri
Şi totul e de ne-nturnat
Şi totul este uitat
* * *
La mare adâncime
Undeva undeva
În cămaşa de forţă
În întuneric, în somn
Un soare dement – şi piatră
Piatră la o sută de verste-mprejur.
Dement şi surd el vorbea în somn
Încătuşaţi sunt îngerii în lanţuri negre
Dorm cu toţii – ajutaţi-ne
Nu trebuie, aşa e mai bine
Ca dimineaţa străpungând sufletul
Se naşte milostivirea
* * *
Nimeni nu pleacă nicăieri
Toţi rămân pe stelele lor
Toţi se afundă-n abis
Toţi uită unii de alţii
O ce vitreg e spaţiul
O ce departe e până la
caldele luminoasele raze ale Pleiadelor –
ce privelişte ar fi aceasta?
Sunt tablourile iadului stelar
Aşa se cade
Astfel se naşte milostenia
* * *
Tânga arborelui-lămâi
Se ducea spre fumul vulcanului
Unde adormiseră lângă fumarole
Peregrinii altor lumi
Lumea era înaltă, calmă
Avântată spre vremuri ce au a veni
Lumea încă nedemnă de Libertate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu