PAGINI DE JURNAL 1995

24.XI.1995

Ieri seară, la Muzeul de Istorie, o recepţie oferită de excelenţa sa domnul ambasador al Cehiei la Bucureşti şi Chişinău Jaromir Kvapil. Prologul – vernisarea unei expoziţii de artă plastică a câtorva pictori portughezi. Pânze ample, unele de o concepţie strict geometrică, altele (nuanţe grave de umbră şi… mai umbră) de un neliniştitor stigmat mistic, parcă, celelalte – de un lirism difuz la hotarele dintre figurativ şi abstracţiunea dezlănţuită, lăsată „în caii ei”. Dar s-ar fi putut selecta şi altceva, mai convingător ca valoare.

Unii dintre vizitatori recunosc că nu pricep cine ştie ce din imaginile de pe pânze. Iar un meşteşugar al detaliului şi chiţibuşurilor în pictură, care e Filimon Hămuraru, comentează astfel: „Ce de-a pânză irosită în zadar!”

De, azi, pentru pictorii din stânga Prutului, achiziţionarea pânzei e o problemă gravă de portofel dezumflat… Însă e drept că arta, totuşi,  e ceva de dincolo de pânză şi de portofel…

Aud, siderat, că s-a sinucis poetesa Gabriela Negrenu! S-a aruncat de la un etaj foarte înalt. Ea care, la întâlnirea de la Neptun, în iunie, se mişca atât de dezinvolt şi aerian, părând a fi de o vivacitate irezistibilă. Oferea, multora, autografe pe cartea nouă ce-i apăruse. Femeie frumoasă, în stare să trezească invidia altor colege… Îmi pare neadevărată constatarea ce ar vrea să scoată la iveală înaltul grad de laşitate, că, cică, suntem poporul ce dăm cel mai mic număr de sinucigaşi… Ce statisticieni ai Diavolului!

Tragismul implicit oricărei experienţe (de oricare ordin), deoarece, încercând/ experimentând, faci o presiune, depui forţă, suprimi nişte împotriviri; apoi, acţionezi şi oarecum la întâmplare, necunoscând legi, neştiind ce ar putea rezulta din asemenea încercare, izbânda şi eşecul fiind garantate în egală măsură, ba chiar eşecul, în urma experienţelor, e mai frecvent decât reuşita. Iar eşecul nu e decât tragism, uneori voalat, atenuat de oboseala şi resemnarea venite în urma zădărniciilor de a experimenta, de a presa, de a insista, de a te alege cu nimic…

Oricât de trist ai fi, nu merge cu privirile în pământ – te va dezola şi mai mult, până la dezolare, aspectul trotuarelor crăpate, deteriorate, peticite alandala, ca semn al unui dezastru pruto-nistrean sau pan-românesc ce nu poate fi tăinuit…

Unul din puţinele momente importante pe care le-am trăit la Băile Herculane: contemplarea pe verticală a unui arbore uriaş de pe alte tărâmuri – secvoia de lângă scările ce duc spre Palatul de Cultură. Diametrul – cam cât lăţimea mesei mele de scris, peste 1,5 metri. Secvoia care trăieşte sute de ani, atingând o înălţime de până la 100 de metri şi un diametru de 8,5 metri… Astfel că exemplarul de la Băile Herculane ar fi abia în preajma adolescenţei sale…

Problema cu sincronizarea spirituală şi – de ce nu? – profesională (ca scriitori) panromânescă s-ar putea explica astfel: noi ne aflăm într-o egalitate de şanse şi într-o inevitabilă inegalitate de har şi voinţă de a ne asuma şi valorifica maxim aceste şanse. E drept, contează şi achiziţiile noastre, ale fiecăruia în parte, de până la apariţia acestei egalităţi de şanse. Oricum, năzuiesc la sincronizare mulţi, izbutesc şi vor izbuti, plenar, mai puţini. Iar ceea ce se pune pe fundul athanorului este zaţul orgoliilor nesatisfăcute în străvechiul vas al alchimiştilor zădărniciilor…

În încrâncenata surzenie/ muţenie a intimităţii conştiinţei mele de vieţuitor pe pământ, sub cer, realizez că sunt un cascador al disperărilor care, prin trucurile sale, reuşeşte (încă) să revină la speranţe, la iluzia necesară, cum zicem într-un titlu de carte. Apoi, iar, un cascador al speranţelor care, prin manevre fulminante, încearcă, pe cât se poate, să evite recăderea în disperare.

La USM au adus produse alimentare relativ ieftine. Încărcăm autobuzul cu saci de cartofi, varză, ceapă, morcovi şi o pornim pe la casele cui ne are cu mizera avere care să ne facă iarna ceva mai suportabilă. Scriitorii tăbârcesc pe la balcoane sacii cu ceea ce au în ei – varză, ceapă, morcovi, cartofi, care să le amintească de obârşia lor ţărănească şi de Karl Marx care numise ţărănimea „sacul de cartofi al istoriei”. Şi-mi amintesc de poetul spaniol Vincente Alexandre care îşi vedea chipul asemănător unui cartof.

Iei, îmi telefonează Angela Aramă, pentru o emisiune TV de revelion, la care invitaţii vor trebui să spună câte un banc, două, trei şi să răspundă la întrebarea cam sub semnul cărei glume a trecut în acest an pe ducă, 1995. Cică m-ar fi recomandat interpreta de folck Maria Mocanu, care nu s-a zgârcit la înalte elogii referitor la capacitatea mea de a întreţine o atmosferă destinsă.

De, latinii ziceau: Joculatores sunt histriones; adică: Cei care glumesc sunt actori. Nu ştiu de câtă măiestrie actoricească sunt eu în stare, însă uneori îi fac pe mulţi să hohotească până la lacrimi, ţinându-se de burtă.

Când însă eşuez, cred că spun bancuri de… peşte, şi din peşteră.