📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 10 📚

Traducere de Leo Butnaru

ARMENIA

1

Tu legeni divin roza lui Hafiz

Şi dădăceşti copilaşi-jivine,

Respiri cu umerii octaedrici

De mojiceşti biserici bovine.

Zugrăvită cu ocru răguşit,

Tu eşti dincolo de munte, toată,

Iar ici – doar lipită ilustrată

Din blidul pentru ceai plin cu apă. 

2

Prea mult ţi-ai dorit să ai vopsele

Şi cu laba-ţi mare ai înşfăcat

Desenatorul leu din penarul

Cu multe creioane de colorat.

Ţara-n pojar de vopsitorie

Şi-a moartelor şesuri de olărit,

Tu ai răbdat serdarii roşcovani

Printre pietre, peste lut ruginit.

În zări de ancore şi tridente,

Unde se-ntind ţărmurii arămii,

Ai văzut iubitorii de viaţă,

Vlădicii iubitori de visterii.

Şi, sângele meu fără-a tulbura,

Simple ca desen de pruncă mână,

Pe aici trec soaţele, dăruind

Din frumuseţea lor leonină.

Ce dragă mi-e limba ta sinistră,

Tinerele-ţi sicrie în nalbă,

Pe care cleşte de fierărie-i

Buchea, şi fiece cuvânt – scoabă...

3

Ah, nu mai văd nimic şi biata mea ureche a asurzit,

Din toate culorile mi-au rămas doar miniu şi ocru coclit.

Şi-nceputul dimineţii armene mi se arată în vis;

Hai să văd cum trăieşte în Erevan piţigoiul,  mi-am zis.

Cum se-nclină franzelarul, cu pâinea jucând de-a mijoarca,

Din vatră  lavaşului* scoţându-i, molcuţă, pielicica...

Ah, Erivany, Erivany! Sau că păsări te-au zugrăvit

Sau leul din penar, ca un copil, ce creioane a râvnit!

Ah, Erivany, Erivany! Nu că oraş – nucuşoară călită,

Iubesc babilonia străzilor tale cu gura mare; oricare – cotită.

Eu viaţa-mi fără rost, ca muezinul coranul, mi-am slinit,

Timpul mi l-am îngheţat şi sânge fierbinte nu am jertfit.

Ah, Erivany, Erivany, mai mult nu am ce mi-aş dori,

              Decât ciorchinii tăi congelaţii, dulcii, când prind zorii a se ivi”.

______ 

*Lavaş – pâine din Asia, coaptă în formă de turte mari, lipite de vetre rotunde, săpate în pământ.

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 9 📚

Procuratorul Iudeii

 

Nuuu

procuratorul Iudeii

încă n-a murit

încă deliberează îngândurat

printre cei mai performanți

detergenți

procuratorul deșteptat

de cucul sărit

dintre cele două talgere

sterilizate

încă se mai spală

cu periuța

pe sub unghiile

date cu lac

procuratorul Iudeii

totuși și-a desăvârșit

între timp arta fugii

printre Evanghelii

iar astăzi atacă

o nouă accesare de taste

la requiemul lui Bach

și cu nostalgie așteaptă

așteaptă așteaptă

a doua venire

a inculpatului

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 8

Traducere - Leo Butnaru

Din Crimeea      

(al inimii ritm în liber înscris)

Turci fără turcoaice,

Mici trucuri de inşi mereu sclivisiţi – chiştoace

Împrăştiate pe ţărm,

Până departe.

Eu îmi ocrotesc

Peştişorii

În palmele

Împreunate.

Zâmbetele

Nu şi le pot reţine blonzii

Osmani¹.

Uneori fac ghiduşii – li-i a joc.

Dintre degete, las şi eu un chiştoc...

În acest golf marea piroteşte de-a binelea.

Adorm marinarii

În a năvoadelor răsfirare.

Cerul

În stânga... În chipul femeii

Aţi putea depista umbra seninului?

Pescarii nu sunt în stare:

Înclinându-se, ei plasează plase.

Muncitorul întreabă: „De unde să ştiu?”

Ca un ciurlan se rostogoleşte un căţelan.

Şi, aplecându-mă să ridic o pietricea,

Simt că trebuie să întind mâna mai ceva.

Sub îndrumarea mamei sale

Duduiţa deprinde să arunce piatra în bulboane.

Prin plutitoare azururi, prin senin

Vântul seamănă dulcie

Mireasmă de măslin

Menită, cândva, de-un oarecare zeu

Să fie floarea lui Odiseu.

Şi, până încolţesc, zâmbind, boabele glumelor,

Din mânuţe

De cocuţe

Se prelinge, vălurat, o ploiţă peste raţele ce se îndepărtează.

Marea cu supramăsură

Vântură aurul de amiază.

Ah! în atare răstimpuri noi cam suntem credincioşi,

Cu toţii tineri părându-ne.

Şi prindem a crede că nu e nimic imposibil de imaginat,

Că exact în aceste clipe

Marea se plimbă printre noi,

Înveşmântată în albastrimi inexpresive.

Ziua-i ca o tulpină de arbore retezat, prelingându-şi seva

Printr-o închipuire de vad.

Plaja e vatră încinsă.

Drumul şerpuieşte prin nisipiş.

În cuprinsul văzului – un căţelandru, pietriş.

Exclamaţii: „Mămică, măicuţă!”

Cineva flutură din mânuţă.

Vipia mă toropeşte.

Sleieşte şi marea.

Strălucesc funduleţele unor micuţe şipuri de vodcă...

Pasărea

Se tot roteşte

În zbor lin. Rotocoale-n senin...

Ah, amice-fârtat!

M-am cam săturat nisipurile să le străbat!

Iar copilaşul

Ridicându-şi spre soare faţa

Strigă: „Ţaţa!”

Şi acest scrâşnet de nisip sub picioare!

Tristă umoare.

O, acest nor prins în năvodul clipitelor!

Şi ţipătul vulturilor, nevăzuţilor!

De aici, se vede departe-n orizontul apelor.

Pe unde cu ochi imaterial trecură norii,

Eu caligrafiez „V” şi „D”.

Iniţialele cui? Nu sunt ale mele.

Ale mele sunt: „V” şi „I”.

Pe un stei ce răzbate din apă

Şopârla

Alunecă

Precum o umbră –

Înduioşată fire

De gingaşă năpârlire.

De aici marea se pare

Învolburată de palme bătătorite clătite-n sineală.

Ziua-ziulica! din nou dinainte-mi apare

Ca un copleş bondoc,

Frământându-se pe loc

Cu mâinile în buzunare.

Dar vârtejul duce cântul departe

Şi clare sunt pâclele montane.

Linişte deplină. Nimeni nu spune nimic.

Bălaiele chipuri ale osmanilor s-au dizolvat

În pâlpâirea apusului încenuşat.

O, acest asfinţit limpede!

Purpura sa revărsată pe versant!

Şi jertfele sale triste –

Eu şi culorile unei dimineţi decedate.

Peste aceste câmpuri,

În care timpurile boabele şi le-au semănat,

Privesc turnuri înalte,

Neîngenuncheate!

Unde-a fost meleagul zeilor şi

Sudica patrie a fecioarelor pământene,

Acolo se vând brânzeturi în dughene.

Pe unde trecuse zeul – necontrafăcut, ci adevărat,

Acolo stau stivuite lăzi goale.

Şi adresându-mă norilor,

Şi scoţându-mi pălăria,

Şi lăsând puţin piciorul în urmă,

Gânguresc – cu ei între noi nu ne cunoaştem –

Cu limba peltică, nesigură, de copil:

„Dacă umila mea presupunere are temei

Că auriile prăjituri pe care le gustaţi,

În timp ce, râzând, băsneaţi despre dragoste,

Nu sunt decât o podoabă firească a familiei ’mneavoastră,

Nu cred ca domniile voastre să nu mă fi anunţat

Că vă plac prăjiturile

Şi cucuvaia pitică

Şi dacă la materia „limba rusă”

Aţi trecut sau ba conjugarea verbului «a iubi». Dar prunele?”

Vântul, semănându-şi cântul,

Se zburătăci spre zările-i natale.

Eu doar mă înnemuresc².

Numai atât.

„Şi, în afară de asta, învăţătorul vă mai pune nota doi?”

Vechea amintire înţeapă.

Şi dantelele sunt triste.

Şi tristeţea de cândva

Îşi insinuează visu-n slova „Rus`”³...

„V-ar plăcea să arătaţi limba?”

 1908

__________________

1. Remarca lui V. Hlebnikov: „Nu de puţine ori, se întâlnesc turci blonzi”.

2. În original: bessmertnoveiu, de la bessmetrie – nemurire, unul din derivatele „verbocreate” de poet.

3. Forma arhaică a substantivului Rusia.

DIN REVISTA RAMURI 1/ 2018

Lozul

Să cunoști un dincolo (există o infinitudine de dincolo; un dincolo... sferic în vectorii săi) de lume, ceea ce-i înconjoară în volute de necuprins înconjurul și înlăuntrul acesteia ca o perpetuă necurmată mânare de spațiu și amânare de conținut, ca un amin (apropo, nu vi se pare că noțiunea amin e compusă, totuși, din prea puține litere?) în lipsa luării aminte, unde nu are ce trăi, cu atât mai mult nici nu are ce muri, ce ataca și ce birui, unde nu-ți spune nimeni să renunți, pentru că nu se știe la ce ar trebuie renunțat – oricum, veșnicia nu se referă la absolut nimic, inclusiv la absolut, fiind, deopotrivă, cel mai devastator grad de dispreț a toate posibile și imposibile; disprețul ca prețul stigmatului nimicului nimănui, când totul pare doar cavitatea unui nemărginit ochi de cenușă, în care absența se spionează pe sine – nu care cumva să devină evadare din cenușă, redevenind prezență, posibil chiar splendoare, pogorământul și pogromul acesteia pe pământ, ca o ninsoare devastatoare ce închide toate căile spre alte sensuri, alte subiecte, alte zăbave din  poimâine-le definitivei zăvorâri de conștiință umană sau humanoidă, cândva copleșitoare prin cuvinte, peste oseminte, morminte, cu cruci sau stele de fier în multiple (cinci sau șase) colțuri peste ele, ce prevesteau, totuși, un sfârșit și nu nemurire invocată în psalmii demențial de frumoși, de neadevărați, totul fiind stăpânit de cu totul alte taine decât cele predicate (și subiecte) de bietul om în sutană, când lumina lină a unui amurg violet devenea orbirea unui amurg violent ce făcea totul nimic altceva decât infinită bibliotecă din Alexandria haosului-haiosului cu urnele sale pline cu scrum, din care câte o arătare încearcă să scoată lozul câștigător.

Cine știe?... poate – chiar izbutește, precum s-a mai și întâmplat, spun legendele și ticluitorii de memorii...

De-ați ști…

Unii membri și unele membre ale uniunii scriitorilor de pe la noi s-au împrăștiat prin lume, căutându-și rost mai bun, mai suportabil ce le-ar da un ban mai de Doamne-ajută, angajate servitoare, angajați buni la toate, îngrijind bătrâni, pe unii întâmplându-se să-i conducă la cimitire în Roma, Madrid, Mona Lisa(bona) sau Veneția – aceasta ea însăși având nevoie de îngrijire ca o adâncă bătrână în adânca lagună…

Au grijă de bătrâni, îi însoțesc, sprijinitor, la plimbare, spală rufăria țărilor mai breze, deretică, scot gunoaiele din case, printre atare munci scriind vreo cărțulie, după atare intermezzo cu muze din legende revenind la îngrijirea vârstei a treia, poate că chiar vârstei a patra, spălând, măturând, salahorind la scosul gunoaielor din case, posibil unii dintre ei amintindu-și de Ahmatova care scrisese: De-ați ști din ce gunoaie se naște poezia…

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM 📚 / 7

Ascultând ecoul

Sunt puşi în genunchi să sărute pirostriile şi mâna

naşilor: ea e îmbrăcată în

nour, în superba rochie de mireasă a mamei mamei mirelui,

nour de materie aflată în stare primordială, el

e îmbrăcat în semeţia

bisericii înlăuntrul căreia, dacă doreşti, poţi să te urci

până în deal să admiri satul, ascultând

ecoul că „se cunună robul

lui Dumnezeu” şi să târăşti, mai departe, după tine, pe

bolta cerească, din aramă, rămăşiţele

unei corăbii

misterioase, filosofând despre miez –

în moduri diferite…

📚 UN POET, O CARTE, UN POEM / 6 📚

(Februar)

Februar. Fă rost de cerneală şi plângi!

De februar scriind în bocet hohotitor,

Cât huruitoarea moină de care-ncerci să fugi

Arde-a primăvară neagră, învăluitor.

Fă rost de trăsură, pe grivne, vreo şase,

Prin zvon de clopot şi roţi bătând din talere

Să te transferi în loc, unde ploi tumultoase

Ca cerneluri şi lacrimi sunt mai sunătoare.

Unde, precum pere, fructe carbonizate,

Din copaci puzderia de grauri, risipitor,

Va cădea-n băltoace, spre ne prăbuşi uscate

Tristeţi neogoite-n adâncul ochilor.

Sub ea, prin nea, peticele de pământ negresc,

De ţipete vântu-i răscolit ca de brăzdar,

Şi, cu cât mai sporadic, cu atât mai firesc

În hohotul de plâns se leagă versuri, răsar.

1912

Traducere: Leo Butnaru

DEBUT LITERAR LA CHIȘINĂU, ACUM 50 DE ANI

Fiind oarecât precaut în acest misterios domeniu al apariției și evoluției unui tânăr scriitor, aș zice că în formarea, dar mai ales în orientarea mea estetică nesovietică, un rol de neglijat l-au avut două cărți deosebite în contextul post-dezghețului hrușciovist: „Oameni, ani, viață” a lui Ilya Ehrenburg și „Iarba uitării” a lui Valentin Kataev (pe 27 aprilie 1970 notam în Jurnal: „Am început să-l citesc pe Ehrenburg,  «Oameni,  ani, viață». Prologul sesiunii de examene e destul de amenințător”.) Întâmplarea făcuse ca, pe când consultam colecția revistei „Novîi mir” la Biblioteca Republicană pentru o teză de curs, am dat și de numerele în care fusese publicată respectiva carte a lui Ehrenburg. Nu știu dacă aș fi citit-o, dacă nu mi-ar fi atras atenția o notă circumspectă, în care redacția lua distanță față de teme, idei, nume apărute în virtutea subiectivismului autorului. Însă pe atunci Ehrenburg era considerat un clasic în viață al literaturii sovietice, uns cu toate alifiile aprecierilor oficiale, predat în școală etc.

De ce o fi fost oare circumspect însuși redactorul-șef de la „Novîi mir” Aleksandr Tvardovski, care ceva mai târziu avea să-l publice pe însuși Aleksandr Soljenițîn? Curiozitatea m-a pus pe lectură atentă a acestei opere a lui Ehrenburg, în care mă captivau cu adevărat memoriile sale pariziene, viziunea sa destul de neortodoxă asupra artei occidentale, în care protagoniști apăreau Picasso, Renoir, Sézanne, Mane etc., scriitori francezi, actori. Ehrenburg invoca și numele unor scriitori ruși/„sovietici” despre care nu se prea știa – Mandelștam, Țvetaeva, Babel... Plus că, în întregul ei, ca stil, atmosferă, substanță memorialistă, dar și poetică, această carte emana un estetism aparte, o pledoarie pentru altfel de artă/literatură decât cea a realismului socialist.

Era manifestată prudență și față de „Iarba uitării” a lui Kataev, și acesta un stâlp de nădejde al regimului, se părea, dar care, iată, punea probleme (se subînțelegea din nota redacției „Novîi mir”) ideologiei, realismului socialist. Narațiunea lui Kataev avea fler, antren, ținea mereu aprinsă curiozitatea, îi solicita cititorului chiar abilitatea de a descifra unele momente, detalii, de a ghici cine ar fi cutare personaj (Komandorul, Prințișorul, Ochi albaștri, eteronime sub care un cititor cât de cât avizat îi „depista”, respectiv, pe Maiakovski, Hlebnikov, Burliuk, Mandelștam, Esenin, Bulgakov, Bagrițki...). 

Din aceste cărți ale lui Ehrenburg și Kataev un student, precum mă aflam, descoperea o lume a literaturii și scriitorilor necunoscută până la acea lectură ce părea realizarea unei șanse cu adevărat norocoase, ce-l făcea să înțeleagă că, de fapt, nu este chiar totul cum se spune în manualele de istorie sau în istoria literară din prima jumătate a secolului XX bolșevic. Era o lectură care te făcea să înregistrezi anumite disonanțe... instructive, fără de care destinul, la cei 18-19 ani ai tăi, ar fi putut s-o ia în cu totul altă parte. Din acele cărți pricepeai că există și altceva, totuși, în raport cu cursul ideologic și cu dezghețul hrușciovist care, din păcate, deja era stopat. (De altfel, termenul dezgheț/ оттепель îi aparținuse de asemenea lui Ehrenburg și tot în revista „Novîi mir” fusese lansat, în 1956.)

În fine (de etapă), debutantului în literatură, dar și în... lectură serioasă i se oferea sugestii pentru conturul unui nou sistem de coordonate estetice, artistice, filosofice orientative întru urmarea și consolidarea destinului său încă fragil de poet ispitit de modernitate.