E de-a dreptul ridicol și,
cuiva, îi poate trezi milă teribilismele unui Zoil de Drochia. Autorașul unei
cărțulii de stihuiri pirpirii (la ea a rămas de vreo 20 și ceva de ani! Ba
chiar, acum puțin timp, a... reeditat ceea ce... nu există!) își asumă aerul de
mentor (de, recidive ale îndeletnicirii sale, cândva, de învățător provincial),
dând sfaturi în dreapta, în stânga, ba chiar jur-împrejur.
Așadar,
iată-l pe respectivul reciclat, sau (des)calificat dintr-un nimic ca „poet”, în alt nimic mai
mare, ca critic.
Rămânând neconcludentul
pe toate planurile, modelul amatorului, neprofesionistului, încremenit în
proiectul invidiei și urii omului angoasat de ratarea sa. Dar sperând să fie,
totuși, recunoscut, aplaudat, însăilând texte aproape agresive. Neprofesionalizat
nici la cei 60 de ani și ceva împliniți, Mircea V. Ciobanu a rămas la condiția
urechistului, care aude el ce aude, citește el ce citește, însă nu înțelege mai
nimic sau pricepe ceva anapoda, de unde improvizațiile, discordanța exemplele
pe care le ea întru analiză „critică” și stupizenia argumentărilor sale hazlii,
alandala, pe care le poate născoci sărăcuța lui fantezie.
Mă tem că în ceea ce face și cum face
Ciobanu, în condimentările vitriolate nefondate ale textelor sale mocnește
invidia celui care, chinuit, cu chiu cu vai, debutează la 40 de ani. Și nici
azi, probabil, nefiind sigur, dacă trebuia să debuteze. La această vârstă,
majoritatea scriitorilor au deja împlinită o considerabilă parte din operă, de
unde invidiosului și ranchiunosului MVC i se pare că aceștia, inclusiv
subsemnatul, scriu mult. Însă cum poate aprecia cum se scrie, cât trebuie să
scrie un scriitor sadea cel care el însuși, oricât s-a tot sforțat, nu a prea
ajuns scriitor? Da, și Tudor Arghezi a debutat la peste 40 de ani, iar dacă MVC
i-ar fi fost „coleg” de debut și epocă, probabil l-ar tot fi admonestat pe
Arghezi că scrie mult, foarte mult, extraordinar de mult, pentru că, să ne
amintim, de sub pana scriitorului au ieșit, în opere complete, cam 70 de
tomuri. Dar ce „chelfăneală” le-ar fi tras lui Sadoveanu sau Cioculescu, că
scriu, dom`le, prea mult”. El, MVC, acest suflet care, până la 40 de ani, era
un anonim onest, cumsecade, dar care, din păcate, după 40, a ajuns un
scriitoraș ratat, un pseudocritic incompetent, însă ranchiunos până la dezmăț
logoreic bolborosit alandala, tărăgănat, parcă, precum a vreunui păstor de reni
care, în felul acesta, spune ceva lumii, înghețului din taiga.
Admonestându-i pe alții că scriu
mult, Ciobanu nu-și pune problema că poate aceștia îi sunt net superiori ca
har, talent, dotație, vocație; că dispun de energii creatoare incomparabile cu
piscuitul său de puișor care a debutat la patru decenii de viață sub-cerească;
că au însușit temeinic arta ca profesie și profesia ca modus vivendi.
Așadar, propulsat de partid la
învățământ, s-a gândit să urce și el în trăsura literaturii, însă aceasta se
depărtase cam multișor de învățătorul de ieri și acesta prinse a alerga din
urmă, strigând: „Băi, opriți, să vin și eu!” Însă, nefiind luat în seamă, s-a
pus pe improvizații versificatorii, în care a eșuat lamentabil, apoi a trecut
la pseudocritică anti-literară, arogantă, hulitoare, jignitoare, jinduind să
treacă drept viteaz nevoie mare, aplaudat de 2-3 ciraci ai săi, cu care, de
altfel, se gratulează reciproc, înălțându-se în tăriile epitetelor
encomiastice, sforăitoare.
Spațiile de obrăznicire ale lui MVC sunt
prinse în triunghiul rea-voință – nihilism și ignoranță.
Ciobanu e mereu grăbit, nu
chibzuiește când bagă în calculator ceea ce scrie. De când e „critic”, nu a
încercat să scape de discursul său anost , ce i-a cam rămas cvasi-sovietic, pe
alocuri aducând a cuvântare de președinte de colhoz care, la indicația
partidului (azi sunt multe partide...), ar nărăvi să spună ceva despre
literatură. Iar când încearcă să minimalizeze meritele, valoarea
creației autorilor valoroși, Ciobanu crede, probabil, că astfel el însuși
devine important nevoie mare. Grăbit cum e, nu are timp nici chef să se
dumirească, dacă are har elementar (pentru că de vocație nu poate fi vorba)
pentru tentativele sale de a de da cu părerea despre ceea ce îl depășește
categoric. Grăbit și ambițios cum e, nu se lasă în ruptul capului de... artă,
obsedat de naiva și vana iluzie că, prin insistență, ambiție și nițică
viclenie, ar putea da grafomanie de... valoare.
Așadar, avântat contracronometru să
se ajungă pe sine, iluzoriul. Și-a spus că trebuie să fie remarcat cu orice
preț, iar pentru aceasta e cazul să o facă pe teribilul, pe durul. Numai așa se
va auzi de el, se va vorbi. Fie și de rău, dar să se vorbească, precum în cazul
unui personaj din Cehov. A ajuns să creadă că se poate trage de brăcinar cu
Grigurcu, Ion Pop, Arcadie Suceveanu, pe care îi citează și îi interpretează în
modul de a da de înțeles că dânșii, personalitățile, nu au dreptate ci aceasta
e de partea lui, Ciobanu.
Unii tineri sau trecuți de vârsta
juneții purced a scrie doar când nu mai pot rezista „magnetismului fără de greș
al maximei ispite“ (M. Șora), însă MVC pare a fi din rândul
filistinilor care acționează, azi, tastatura ordinatorului doar pentru a-și
suprima anumite frustrări, din cauza unor lucruri și posibilități pe care nu
le-a avut la timp și pentru a-și satisface o ambiție animată de automatismul
reflexului pseudo-intelectual (păi, știu și eu carte, de ce n-aș face
literatură?). Pe ambițioșii din această categorie nu-i interesează că, în arta
scrisului, dificultatea și necesitatea obligatorie constă în depășirea
nivelului exterior și aspectului mecanicist ale acțiunii, pentru a realiza
organicitatea fenomenului ca atare. Chit că dânșii nutresc și discreta speranță
că, până la urmă, insistența și... impertinența ar putea să forțeze delicatul
sipet al muzelor.
Pentru că până aproape de 40 de ani
MVC nu a cunoscut un mediu literar, precum avuseseră norocul să-l cunoască și
chiar să contribuie la diversificarea și consolidarea lui colegii mei din anii
șaptezeci, prezenți activ în mai multe cenacluri literare – la Universitate, la
„Tinerimea Moldovei”, Casa orășenească a tineretului, la Biblioteca Națională
etc. Colegii prezenți și la diverse manifestări de la Uniunea Scriitorilor, la
discuțiile manuscriselor tinerilor în secțiile specializate ale acesteia. Acolo
ei învățau o stare de literatură, învățau lucruri necesare pentru formarea lor
ca tineri scriitori. Aceștia erau cunoscuți în redacțiile revistelor editate de
US, în care unii au și debutat.
Nou apărutul critic-pitic-caz clinic MVC nu avu norocul să cunoască astfel
de etape formative, nu a avut posibilitatea să frecventeze – precum spunea
Sainte-Beuve – societatea și ceea ce se cheamă lumea, spre a trage învățăminte
pentru literatură. Drochianul s-a alăturat, mult mai târziu, scriitorilor,
având un handicap considerabil, pe care nu l-a depășit nici la mulți viață
împliniți, seci, nespornici ca literatură, creație. Pe când studia el la
Universitate, acolo scăzuse mult nivelul spiritual-intelectual. Nu prea erau
studenți care s-ar fi putut presupune că ar ajunge personalități ale scrisului
artistic, poeți, prozatori. Studenți pe care generația 70 i-a avut cu
prisosință. Acei șaptezeciști, unii dintre care aveau să devină scriitori,
personalități în plină statură, în anii lor de studenție deja erau cunoscuți în
redacții, la secțiile de promovare a tinerilor de la Uniunea Scriitorilor. Cu
toate severitățile cenzurii comuniste, reușeau să publice. Ciobanu nu a avut un
atare parcurs. Student în mulțimea gri, apoi expediat în provincie, profesor
anonim, rupt de posibile sfere de inițiere literară, artistică. Abia după ce
partidul îl cheamă pe baricadele activității politice, începe și el să se
atingă de ceva ce ar semăna a atmosferă literară, undeva la Bălți. Dar era, se
vede, târziu. Sau târziu de tot. Căci, pe când cei din generația lui
(biologică) aveau deja acumulată o experiență solită în creație, în literatură,
MVC abia experimenta neîndemânatic în potrivirea primelor texte destul de
șubrede și neconvingătoare, precum se poate deduce din prima și unica lui
cărțulie de stihuri. De unde și scâncita invidie a autorașului rămas de trăsura
literaturii.
Și iată-ne în față cu un Zoil de
calibru Drochia, cu un terorist bizar în ale literaturii.... Ce să-i faci,
orice i-ai spune, orice ai încerca să-i dovedești, nu va prinde. El e un
întârziat până la defazare. Precum scria și colega Aliona Grati despre acest MVC, care a terminat magna cum laude școala lui Zoil, întru a cultivă prejudecăți, judecăți strâmbe sau de-a dreptul
răutăți, ca un răufăcător cu program.
ALIONA GRATI DESPRE PREVIZIBILUL ZOIL
DE DROCHIA MVC
Scriitorii din Republica Moldova se
împart, fără vreo abatere, în două categorii net opuse: în scriitori care îi
plac lui Mircea V. Ciobanu și în scriitori care nu-i plac lui Mircea V.
Ciobanu. E aproape ca în bancul cu baciul care are în stâna sa oi albe și oi
negre, cu diferența că cele albe îi sunt dragi, iar cele negre nu-i plac
baciului, nu-i plac și basta! Aşa-i sensibilitatea stăpânului, acesta e canonul
criticului şi n-ai ce face! Cunoașterea faptului te eliberează însă de un efort
în plus. Dacă ai altă treabă, nu te obosi să-i citești recomandările,
cronicile, prezentările de carte, or, vorba ceea: spune-mi despre ce autor va
scrie Mircea V. Ciobanu și eu îți voi spune ce anume va scrie. Previzibilitatea
caracterizează inexorabil această critică.