Din poezia lumii
Namjil NIMBUEV (1948–1971) / Buriatia
S-a născut în familia poetului buriat
Șirab Nimbuev. Majoritatea textelor și le-a scris în limba rusă, însă a lăsat
și unele în limba maternă. După absolvirea școlii medii, un an de zile a fost
corespondent în redacția ziarului «Молодежь Бурятии» („Tineretul Buriatiei”),
după care este admis la Institutul de Literatură „Gorki” din Moscova. A traduse
din poezia mongolă.
Namjil Nimbuev este cel mai tânăr
clasic al buriaților, dar și al literaturii mongole, în general, autor profund
ancorat în spiritualitatea poporului său, concomitent fiind unul din puținii
poeți care au îmbogățit prozodia rusă cu o distinctă cromatica orientală – a
lumii stepelor, cu vibrațiile prelungi ale murmurătoarelor pilduiri rostite și
rostuite în panteonul budist, cu inflexiunile enigmatice ale șamanilor și
melodiile tânguioase, parcă, ale herghelegiilor, păstorilor de cirezi și turme.
În anul 2017, la Moscova au fost
editate două volume ale lui Namjil Nimbaev care, pe lângă circa 11 mii de
versuri, a mai scris proză, teatru, eseuri.
În
traducerea lui Leo BUTNARU
Muncă grea, complicată;
Muncă
foarte grea
au
stâlpii de telegraf
ce
țin pe umeri nu doar oțelul firelor
ci
și gândurile oamenilor
alergătoare
prin ele, gânduri
care
nu sunt spuse într-o doară, în gol
și,
prin urmare, au greutate.
Iată
de ce aceste tulpini, acești stâlpi
nu
au reușit să ajungă și ei
mândri
arbori în floare.
Tăcută, pe ramuri plânse;
Tăcută,
pe ramuri plânse
se
lăsă o frunză de plop.
Am
luat-o în palmă, întrebându-mă: „Oare
inima
omului e la fel de simplă?”
Și
mi-am răspuns mie însumi: „Nu”.
Prin geam, prin verdele
abundent;
Prin
geam, prin rămuriș, prin frunziș
ca
printr-o sită verde
se
cerne amurgul de vară,
în
clarobscurul căruia se trezesc sunete,
de
parcă vecinii ar fi dat drumul la radio:
în
somn, boșimanul țocăie din buzele-i mari,
în
golful Tong-king se zbătu, plescăitor, un pește,
izbucni
în râs gheișa obosită în larma
din Ghinza,
pe insulele Fuji
băiatul-scufundător cu pielea ciocolatie
scăpă dintre degete moneda câștigată
aceasta zângănind printre pietre
și deranjând crabul adormit.
C`est la vie –
șoptește pictorul ambulant
la un pahar de martini într-o pariziană café-chantant.
„Totul duce spre o vreme senină”, –
bombănesc eu, înainte de-a adormi.
Noapte întreagă, până în
zori;
Noaptea
întreagă, până în zori
rătăcind
pe alei întortocheate, mă gândeam
la
adâncile taine ale existenței.
–
Ai pierdut ceva? –
mă
întrebă o măturătoare.
Picioarele mele,
întemnițate-n strâmte încălțări;
Picioarele
mele,
întemnițate-n
strâmte încălțări,
pirpirii,
palide,
ca
vlăstarii ce cresc la subsol.
Dar
o să mă descalț,
avântându-mă-n
dans pe pajiște!
Ah,
ce gâdilite îmi vor fi tălpile
neapărate,
ca un creștet de prunc:
voi
țopăi
voi
suspina
voi
hohoti
precum
un șaman în extaz dement și năvalnic!
Până
va fi să cad
gâdilat
până la moarte de flori.
S-arunci în băltoacă
pieritura de Pegas;
Atâta
timp cât tristețea dintre coaste nu s-a stins
s-arunci
în băltoacă pieritura de Pegas.
Să
simți cu șira spinării: casa ta e undeva aproape,
după
ea să plângi în vis ca o lehuză,
în
stepa natală să te întinzi în zi de primăvară –
încă
un buriat, să zic, de-a dreptul încântat.
Să
vezi în jur fețe cu pomeții proeminenți,
de-o
bucurie de fiară să-ți pierzi capul,
să
izbucnești în plâns, în suflet – niciun regret
după
capitala din piatră albă-n viermuire de cetățeni.
Să
hohotești de râs cu poftă copilărească,
să-ți
lași pantalonii, ca o grea piatră de moară,
și
să alergi spre zare, să te afunzi în ea cu fundul gol,
ținându-te
de coama hergheliilor tropăitoare!
Era în martie;
Era
în martie.
Primăvara
acorda
sonoritățile
burlanelor.
Zăpada
se zburătăci îndărăt la cer.
Băiețandrii
nu mai trăgeau fetițele de cosițe.
Portativele
firelor de telegraf
se
umplură de notele păsărilor.
Sub
streașină
se
săruta o pereche de porumbei.
Dar
poate că
din
cioc porumbelul
își
hrănea porumbița bolnavă
și
lor nicidecum nu le era
a
primăvară?
În stepă;
Ca
pe niște atente iscoade călărețe
prin
depărtările stepei
în
toate cele patru părți ale lumii am trimis
chemătoarele-mi
priviri nerăbdătoare:
Au
nu se va învolbura prelunga coamă a colbului,
în
aureola zorilor au nu apare
pe
un sprinten trăpaș cu crupa în spumă
bucuria
mea – smeada Oiun?
Soarele
se ridică peste creștetul capului,
apoi
se rostogoli dincolo de orizont;
nu
învăluie coama prelungă a colbului,
în
aureola zorilor ce vin dansând spre mine;
în
amețitoare bătăi de copite nu gonește spre mine
bucuria
mea – smeada Oiun...
Și
parcă vinovate galopează prin stepa de ieri
călărețele
mele iscoade,
revenind
în ochii mei,
fugind
de năvalnica înnoptare.
Noaptea, în văi tihnite;
Noaptea
trecută în văi tihnite
rătăceau
undeva spre nord
umbrele
strămoșilor mei.
Dintr-o
dată se dezlănțui o mare furtună
și
ele
se
oploșiră sub pilonul
unei
linii de înaltă tensiune.
Și-au
legat caii
de
barele de fier, apoi și-au aprins scurtele lulele,
după
care prinseră-a zice cântece revărsătoare.
...Dintr-o
dată până la urechile lor
răzbiră
bătăile motorului unui tractor întârziat –
umbrele
se învălmășiră speriate,
dispărând
în întuneric.
Iar
dimineața în vârful pilonului
o
ciocârlie de stepă
clătindu-și
gâtlejul cu apă
din
urma copitelor de cai,
zbură
spre nori
ca
să cânte
melodia
zilei ce vine.
Telepatie
Eu
sunt buriat,
un
fir de nisip din imensitatea Asiei portocalii,
un
strop de ocru
în
diversitatea ei multicoloră.
Merg
prin stepă,
în
miez de noapte nădăjduind să dau de un foc
al
păstorilor,
iar
în această clipă
unul
din pieile roșii, indian obosit și posomorât
departe-departe,
pierdut
undeva prin junglele amazoniene,
prăjește
pește proaspăt pe jarul scânteietor,
însă
eu și el nicicând
nu
vom împărți între noi acel pește savuros,
chiar
dacă rebegim sub același cer –
L.,
nu e așa că
e
trist?...
Ptiu!
–
cuprins
de presimțiri neliniștite, neclare, indianul
ridică
primul fruntea sa nimbată de pene strălucitoare:
cine
și unde
ar
fi putut să gândească acum la indianul obosit?
Sau
poate că un pește plescăi în apă?
Sau
poate prin liane prinse vântul să sufle?...
Ei,
dar voi spuneți că chestia cu telepatia nu ar fi decât o aiureală
și
că între noi, pământenii, nu ar exista invizibile legături.
Într-o seară oarecare în
casa de vacanță
Dincolo
de geam fulgi de nea
zboară
risipiți cu frunzele-n cădere.
În
casa de vacanță cu gemurile bătute-n scânduri
iernează
aromele verii.
Nici
pomină de lemne,
rebegesc.
Plutesc
roze albe...
Să
mă așez în pirostrii și
cu
lemnul fotoliului să aprind focul în sobă?
Îmi
încălzesc stiloul înghețat,
punându-l
la subsuoară
ca
pe un termometru.
Și,
iată, se nasc aceste rânduri despre
poezia
singurătății.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu