BIBLIO-TRASEU: 

CĂRȚI DE POEME

PE CARE LE-AM TRADUS

DESCHIZĂTOR DE DRUM AL LITERATURII ROMÂNE ÎN SPAȚIUL RUS

        Leo BUTNARU           

La prima sa vizită în URSS (noiembrie-decembrie 1927), Panait Istrati trece ca și neobservat de presă, cu toate că în URSS deja îi fuseseră editate mai multe cărți, ceea ce îndreptățește, cred, ideea că tocmai el a fost deschizătorul de drum al literaturii române spre spațiul rusesc.

Situația se schimbă, însă, radical în februarie 1928, când oficiosul „Izvestia”, pe prima pagină, își informează cititorii că „vestitul scriitor francez de origine română” a fost expulzat din Grecia și a luat cale spre Odessa, motivul nemilei fiind prelegerea lui Istrati despre URSS în societatea pedagogică din Atena și articolul „Între Occidentul pe moarte și Estul ce se naște”. Este amintit și Nikos Kazantzakis, cu care, în 1927, Istrati vizitase țara bolșevismului. Peste câteva zile, ziarul scrie că Panait Istrati ajunsese la Odessa, unde participa la turnarea filmului „Chira Chiralina” (era coautorul scenariului), știrea încheindu-se cu precizarea: „După care se va stabili permanent cu traiul la Moscova”. Scriitorul imigrant, cum ar veni, este cooptat în colegiul redacțional al revistei „Вестник иностранной литературы” („Buletinul literaturii străine”).

De aici încolo, Istrati devine un scriitor destul de popular în URSS, precum se înțelege și din următorul caz: la începutul anului 1929, Vladimir Maiakovski este solicitat să colaboreze la hebdomadarul moscovit „Чудак” = „Ciudatul” (redactor-șef Mihail Kolțov), ce avea de autori o parte din gloriile literaturii ruse din acea vreme: Mihail Zoșcenko, Valentin Kataev, Iuri Oleșa, Ilya Ilf și Evgheni Petrov, Mihail Svetlov, Demian Bednîi... Iar în nr. 3 din ianuarie apare un poem al lui Maiakovski (care, dacă nu supăr pe cineva, aș zice că ar fi fost absolut... avant-[și... avânt!]-postmodernist, chiar dacă la acea vreme creația poetului mai ținea de ecourile unui avangardism tranșant, cubofuturist), intitulat „Se zice că...”, în perfectă (asta e cu superlativele: uneori sunt la locul lor!) concordanță cu dezideratul șapoului comun al acelui număr satirico-umorist: „zvonuri... bârfe... insinuări...”. În text, Maiakovski mai curând merge pe linia  considerației față de Panait Istrati. Prima parte e aceasta (versuri clasice, însă înlănțuite linear, nu în scăriță):

 „Barbusse s-a obidit – de ce, adică, de dragul criticii o atare gâlceavă goală stârnit-ați voi? Eu, zice, nu sunt un Panait Istrati francez, ci un hispanic Lev Tolstoi.

Se zice că, cheltuind titlul nimerit, criticii nu mai au pe cine cu ce-l asemui, ca să-i crezi! Astfel că balcanicului Gorki – Panait Istrati i s-ar potrivi titlul de Dostoievski irlandez”.

Însă peste zece luni, la 1 noiembrie, Maiakovski este printre protipendada literaturii ruse de atunci, care îl înfierează pe Panait Istrati în scrisoare colectivă, adresată „Scriitorilor din Occident” și cu un titlu mai curând neutru-constatativ, deosebit de blând în comparație cu înghesuitele opinii oploșite sub el. Printre cele 17 semnatari, erau și ale lui Leonid Leonov, Vsevolod Ivanov, Iuri Oleșa, Valentin Kataev, Ilya Selvinski, Eduard Bagrițki, Serghei Budanțev, Panteleimon Romanov, K. Zelinski, Vera Inber, Aleksandr Iakovlev, Abram Efros etc.  (Ar fi de remarcat că lipsea numele lui Maksim Gorki care, s-ar putea presupune, nu a semnat din ușor delicatul motiv că Panait Istrati era, metaforic, numit „Gorki al Balcanilor”. Însă, de fapt, scriitorul proletar nu prea îl simpatiza pe Istrati. După o întâlnire la Editura de Stat din Moscova, Gorki avusese cuvinte deloc măgulitoare despre Barbusse și Istrati ca despre persoane care „își fac cariera prin jocul de-a simpatia cu Sovietele... nu cred în sinceritatea lor față de puterea sovietică”. De altfel, în „Raport către El Greco”, Istrati îi spune lui Kazantzakis: „Gorki mi s-a părut cam rece, distant”. La care colegul grec răspunde: „Iar mie  – amărât, neconsolat”. „Păi să fi strigat, să fi băut, să fi plâns, să i se facă mai ușor pe suflet!”, se revoltă Istrati.)