SABIA LUI ȘTEFAN CEL MARE

 

UN POET AL AVANGARDEI ȘI JAZZULUI

 

PATRIA ȘI CUVÂNTUL

 

UN COPIL NEDREPTĂȚIT, OBIJDUIT...

Muzeul de literatură chișinăuian a înjghebat o așa-zisă expoziție „Vocea copilului în literatură”. Planșete cu chipul unor autori și extrase ale „vocilor” din cele scrise de ei. Zic, către colega-responsabilă de acolo: „Dar există în literatura română un copil, care mărturisește, cu vocea sa prin timpuri; spune, descrie. Ți-l amintești? Pare-se te-ai referit și tu la el, într-un articol. Care voce ar fi mai potrivită aici decât cea a „Copilului la ruși”? Pe când voi ați agățat de garduri niște autoare de literatură, una in ele nepublicând decât o cărțulie de vreo 30 de pagini...”

Interlocutoarea se fâstâcește, zice că da, și ea a scris, știe, dar... Asta e, indicațiile „de undeva” intervin, ca și pe timpul comuniștilor, până și în ierarhia valorică, literară... Eu unul sunt obișnuit cu ele, m-au tot vizat...

Plus că subsemnatul a editat și alte cărți pentru copii, de poeme, proză...

Iar despre respectivul copil... sancționat, „lipsit de voce” de muzeul chișinăuian, sau spus și următoarele:

„Cred că după călătoria în copilărie în secolul XIX a lui Ion Creangă, după emblematica sa carte, cartea amintirilor din copilărie în secolul XX a fost scrisă de Leo Butnaru. În ipoteza unui demers programatic, scriitorul basarabean a țintit sus și a izbândit. Dar poate că venind din ,,Moldova Estică… (Care mai este, că mare e Dumnezeu…)” aparține și unui destin reîntregitor: ,,Iar amintindu-ne de Huma Falnicei Lutării de la Negureni, iată că implicit și absolut firesc, ajungem/revenim la Humulești! Nimic întâmplător, Doamne, în destinul Neamului românesc…”. Oricum, Copil la ruși a lui Leo Butnaru este Literatură. Cu majusculă.

Doina Cernica

(Bucovina literară, Nr. 5, 2009)

* * *

Citesc cartea „Copil la ruși” și nu mă pot opri din lectură! E atât de captivantă, personală, dar și... universală într-un sens, scrisă cu sensibilitate, un umor aparte și o nostalgie cuceritoare!

Radu D. Popa

(SUA)

* * *

„Lista basarabeană. Copil la ruși” a lui Leo Butnaru a fost publicată în zilele bune ale editurii „Cartea Românească”, este o carte de excepție care nu are trebuie să lipsească din nicio bibliotecă serioasă și se cere citită cu mare atenție.

Christian W. Schenk

(Germania)

* * *

Ce spectacol magnific al aducerilor aminte! Din „stupii memoriei” (sintagma autorului) sau, mă rog, din „fagurii” ei se revarsă o miere fabuloasă, atotcuprinzătoare. Poți reface din paginile lui Leo Butnaru o întreagă lume a satului patriarhal românesc din stânga Prutului, cu relieful, cutumele, proverbele, zicătorile, cântecele, obiceiurile, personajele și secven-țele sale comice indimenticabile. Totul prin prisma eroului-copil Lică (evident, un fel de Nică al lui Ștefan a Petrei). Iar modalitatea evocării o definește foarte bine însuși naratorul: „Acolo și – pe alocuri... – aceasta ar fi – spuneam, surprins să constat – chiar metoda, stilistica (re)întrupării prezentului roman memorialistic despre copilărie: acolo și – pe alocuri... Copilăria ce convertește în roman – ca parte a simfoniei cunoașterii de lume și de sine, a devenirii «exterioare» și autodefinirii. O permanentă luptă cu sincoparea existenței, o îndârjită căutare a unității/ansamblului”. Din această luptă permanentă tâșnesc, scânteietoare, jerbele amintirii, în pagini dense, memorabile.

Ion Groșan

(Viața românescă, Nr. 9-10, 2013)

SUB PRESIUNE / POEME PRIN ANI

 

GHILOTINA ȘI POEZIA

 

CUVÂNT DESPRE MARCELA BENEA

 

 Poezia Marcelei Benea a atins o etate venerabilă, lăsându-și cu mult în urmă, în junețe, pe autoarea ei, cea care a plăsmuit-o și o plăsmuiește. Îmi amintesc de răsăritul acestei poezii încă din adâncile noastre tinereți, hălăduitoare, visătoare, prin cenaclurile de la Universitate, de la „Tinerimea Moldovei”, Biblioteca republicană, Casa municipală a tineretului. Întruniri de cenacluri cu ședințe aproape ritualice, în care poeții noii generații se înfățișau unii în fața altora, se înfățișau loruși, se cunoșteau, se îndrăgosteau, cei mai generoși, de creația altora, ba – de ce n-am spune-o? – se întâmpla să se îndrăgostească și unii de alții.
    Țin mite această poezie de la înfățișarea ei în colecția editorială „Debut”, binecuvântată de filotimi ce ne prefațau cărțuliile, al meu fiind generosul Gheorghe Vodă.  Apoi primele autografe pe care ni le acordam unii altora pe cele dintâi cărți ale noastre.
    Pe cât aveam să înțeleg atunci sau, poate, ceva după, versurile Marcelei Benea emanau un aer de estetică interbelică, curentele căruia adiau între simbolismul și modernismul poeziei românești, amintind de Lucian Blaga sau Magda Isanos. Dar era și un suflu de pe culmile noii poezii românești, care se afirma chiar atunci, pe când eram studenți: Stănescu, Sorescu, Blandiana, Buzea, Mălăncioiu... Pentru că unii dintre noi citeau cu nesaț primele cărți ale celor ce aveau să constituie tumultoasa generație a șaizeciștilor.
    Colega, tânăra poetă și, deja, profesoară de limbă și literatură, mi se arăta ca o delicată, cuminte, bine-crescută săteancă-intelectual; săteanca păstrătoare de zestre, nu doar materială, ci și de zestre a sufletului, spiritului, cuvântului, limbii materne. Scria Marcela în acele timpuri: „Și de-s țărancă, mă mândresc/ și-mi pare/ că soarele la țară e mai mare/ și că se rupe și răsare/ de la brâul lanului de grâu”, pentru ca, peste decenii, să revină cu percuții de ecou spre spațiul rustic, atât de firesc poeziei sale. Însă deja limbajul preia, firesc, însemnele acestui pătrar de veac: „Despre tine, țăranule drag,/ nu mai e modern să se scrie,/ de parcă pâinea ar crește așa,/ din senin/ dintr-un tratat științific/ sau din hard-discul unui calculator.// Acum mă las pradă criticii,/ disprețului unora, purtători/ de semețe armuri metafizice/ și-mi recunosc, fără jenă,/ profunda, îndelungata-mi rudenie/ cu cea a sângelui tău,/ ce poartă mireasma integră,/ bogată, a țărânei”. Tema, ideea, metafora revin la nivelul altor octave și orchestrări, metamorfozate în timp: „și atunci recunoscui cântecul ce-l căutam/ și l-am zis înainte, și l-am zis,/ de parcă nu cântam eu, ci tot neamul/ mi-l puse la buze îngerul satului meu”; „și mă gândesc la tot ce e bine/ pentru o țărancă plecată/ dintr-un sat cu nume văratic”, ce-și unduiește ecoul dinspre și spre blagianul: „Sat al meu, ce porţi în nume sunetele lacrimei, la chemări adânci de mume în cea noapte te-am ales ca prag de lume şi potecă patimei”.
    Revenind spre începuturi, oarecum o invidiam pe Marcela Benea pentru că, chiar după intervenția brutală a editurii în primul sa carte, „Zestre”, în ea rămăsese și un vers cu îngeri, despre îngeri: „ai s-auzi îngeri în ceruri plângând – / lacrima lor te va lumina”. O invidiam și din motivul că un poem al meu despre îngerii ce poposiseră de pe alte meleaguri astrale pe turnul de televiziune fusese „izgonit” din manuscrisul primei mele cărți.
    Zic de îngeri și din motivul că draga noastră colegă-poetă-țărancă-intelectual se dovedi a fi și a rămâne preocupată de reinterpretarea miturilor lumii sau a basmelor noastre. În cărțile ei intervin momente-accente livrești cu Borges, Kafka, Marquez, Confucius, glosarul de nume culturale fiind continuat de Celan, Esop, Montale, Elytis, Grass, Appolinaire... Apoi Chile, Sena, Ucraina, Malaysia, Maroc, Ararat în intercomunicare cu nume ce atestă o perspectivă religioasă a poeziei: Dumnezeu, Fiul Omului, Sfântul Ioan Gură de Aur, Paști, Arhangheli. Nu lipsesc nici textele în centrul cărora se află Poetul, Poezia, Poemul... – o bogată panoplie de simboluri capabile să arunce o primă punte dinspre cadrul poetic spre înțelegerea poeziei înseși, în vastitatea căreia e recognoscibil și versul emblematic al Marcelei Benea, căreia, în zi de 4 iunie, e momentul să-i urăm: La mulți ani!