Din poezia lumii
(1869 – 1951)
S-a născut la Paris,
fiind educat într-un puritanism riguros, ceea ce-l înclina spre protest. În
1890 publică prima sa lucrare, „Caietele lui André
Walter”, care, fără a se bucura de succes, s-a dovedit a-i fi cartea de vizită,
pentru a intra în saloanele literare, unde a fost prezentat lui Mallarmé și
Valéry. În 1896 devine primarul comunei La Roque-Baignard, însă își continuă
activitatea literară. În 1897 publică volumul „Bunătăți pământești”, ce atrage
atenția criticii de specialitate. Primele cincisprezece cărți le editează pe
cont propriu și doar nuvela „Porți strâmte” (1909) îi aduce oarece
recunoaștere. Călătorește în Africa, mai apoi publicând volumele inspirate de
Congo (1927) și Ciad (1928). În
timpul celui de-al doilea război mondial se află în Tunis, unde scrie „Tezeu”,
ultima din operele sale importante. Are o activitate susținută în teatru și
cinematografie.
Din bibliografie: Tratat despre Narcis (1891), Poemele lui André Walter (1892),
Călătoria lui Urien (1893), Tentativă amoroasă sau Tratatul dorințelor deșarte
(1893), Mlaștini (1895), Saul (1898), Prometeu prost încătușat (1899), Corydon.
Patru dialoguri socratice (1911).
În
traducerea lui Leo BUTNARU
Cântecul rodiei
Cu siguranță, trei boabe de rodie
au fost suficiente pentru a-i aminti Proserpinei...*
Multă vreme va fi să
vă căutați
Fericirea imposibilă
pentru suflet.
– Bucurii ale cărnii
și bucurii ale simțurilor
Fie un altul să vă
condamne,
Amare bucurii ale
trupului și simțirii –
Altul să vă judece, eu
nicidecum.
– Cu adevărat, Didier,
filosof fervent, te admir
Odată ce credința în
gândul tău nu bucură mintea
Nu crezi într-o alta
mai preferabilă.
Dar nu în toate
mințile se pot întâmpla astfel de iubiri.
Apoi bineînțeles, de
asemenea iubesc
Ale sufletului
înfiorări mortale,
Bucuriile inimii, bucuriile
minții –
Însă pe voi vă cânt
eu, plăcerilor.
Bucuriile cărnii,
tandre ca iarba,
Fermecătoare ca
florile gărduceanului viu
Se ofilesc sau se tund
mai repede decât lucerna pe șes
Pe care spiritul rău
le face să se risipească îndată ce le atingi.
Văzul – cel mai
tulburător dintre simțurile noastre...
Tot ce nu putem atinge
ne întristează;
Mintea prinde gândul
mai ușor
Și fie ca mâna noastră
să aibă ce ochiul râvnește.
– O! poți atinge orice
îți dorești, –
Nathanael, și nu căută
posesie mai deplină.
Cele mai dulci bucurii
ale simțurilor mele
Vin după setea pe care
mi-o potolesc.
Cu siguranță
delicioasă este ceața,
Pe măsură ce soarele
răsare peste câmp – delicios e și soarele –
Delicioase ne sunt
picioarele desculți pe pământul înrourat
Și pe nisipul răzmuiat
al țărmului de mare;
Delicioasă pentru
scaldă era apa de izvor;
Să sărut buzele
necunoscute pe care buzele mele le-au atins în umbră...
Dar uite, fructe –
fructe – Nathanael, ce e de spus?
– O! că nu le-ai
cunoscut,
Nathanael, asta mă
duce la disperare...
...Miezul lor era
fraged și suculent,
Savuros precum carnea
ce sângerează,
Roșu ca sângele
picurând din rană.
…Astea nu pretindeau,
Nathanael, vreo sete specială;
Au fost oferite
într-un coș de aur;
La început gustul le
era neplăcut, nespus de insipid;
Nu amintea de gustul
niciunui fruct de pe meleagurile noastre;
Amintea de gustul
guavei răscoapte
De se părea că miezul
lor deja este mort
Și amărăciunea îți
umplea gura,
Încât puteai scăpa de
ea doar mâncând un alt fruct;
Abia după aceea, dacă
mustirea continua
Venea momentul de a o
savura;
Și acest moment mi s-a
părut mult mai plăcut,
Iar miezul deveni mai
puțin grețos.
Coșul a fost golit
rapid...
Și doar ultimul fruct
l-am lăsat
Fără a-l împărți între
noi...
Vai! După aceasta, Nathanael,
va spune gura noastră
Ce-a fost acea ardentă
amăreală?
Nicio apă nu ar
putea-o spăla –
Jindul pentru atare
fructe ne-a chinuit sufletul din plin.
Trei zile, în piețe,
le-am căutat;
Însă vremea deja le
trecuse. –
În călătoriile
noastre, Nathanael, unde am găsi
Alte fructe noi pentru
a ne provoca necunoscute pofte?
1897
______________
*Proserpina să țină minte – Proserpina – la romani, Persefona – la greci, zeița lumii morților.
O dată, în timp ce culegea flori, pământul s-a deschis și a înghițit-o. Deși
Ceres îl convinge în cele din urmă pe Jupiter să-i înapoieze fiica, Persefona
nu mai poate reveni pe pământ: ea apucase să mănânce câteva semințe de rodie,
act de magie a dragostei, care o va face să nu se mai poată despărți de
răpitori.
