Creația: proces cvasi-perceptibil
și
fascinația
presupunerilor
Cu rare excepții, nu sunt încercat de
crize de idei, de teme și, slavă Domnului, de lipsa imaginației, fanteziei,
energiei de aplicare, transformare, regizare a lor. Inteligența în,
bineînțeles, măsura pe care o dețin, mi-e deja exersată în lungă durată de
experiență a scrisului și poate merge spre mereu alte și altfel de pasiențe,
conexiuni în impulsuri, informații, concepte, precepte necesare creației în
proces de a izvodi poem, proză, eseu. E ceea ce s-ar putea numi aplicarea,
angajarea, angrenarea și edificare de sine în spirit, prin spirit, în creație,
prin propria creație, când tu ești deopotrivă creator și creatură.
Așa cum apare
în finalitatea sa, poemul e și rodul a ceea ce Pavese numea o iscusință subterană, ce duce la „secrete
corespondențe între subiect” (unitatea „materială”) și iluminări (unitatea
spirituală). E un proces mai
mult ascuns, în subliminal și... supranatural de sine, când, uneori, îți
reușesc pasiențele, oarece izbânzi, în urma scopului pe care ți-l propui sau
care te mobilizează, te provoacă, te inițiază ca, prin concentrare și orientare
de efort al sinelui, să ajungi la reprize fascinante de jonglerii fantastice,
de bulversare ideatico-lingvistică, de irizări de sensuri nu obligatoriu
coerente; sensuri de joc și exercițiu prozodic de încălzire, de antrenament, de
curiozitate față de propriul sine pus în mișcare de intenția de a crea;
intenția ce anihilează inerția. Ar fi ca și solfegierile pentru un muzicant,
care-l pregătesc pentru interpretarea propriu-zisă.
Unii alde
noi, alde mine nu pot să nu fie curioși față de sine, față de parțial lucidul
act de creație chiar în clipele imediate ale exercitării acestuia, parcă de
parțial deschisul, dar tot pe atât rămas tainic transferul „materiei”
intimității umane în limbaj, ca act autosupraveghetor al mișcării și
metamorfozării a ceea ce se numește idee, sentiment.
Probabil, nu
doar suprarealiștii, ci și extrem de realiștii poeți în tainele firii lor cred
că voința de descoperire și autodepășire înrădăcinată în subconștient i-ar
putea conduce spre o cale nouă sau doar spre un alt nivel de creație, mai
liber. Astfel că scriitorul inventează, alias produce,
creează o altfel de existență, deosebită de cea previzibilă, utilitară,
cotidiană. A fi profesionist în literatură înseamnă să fii oarecum specializat
în creare a ceva ce diferă de comun, de gregarismul inevitabil al legităților
sociale. Să fii „specializat” în provocarea unor procese existențiale intime și
în „fixarea” lor prin modelare (inginerie) artistică. Momentul artefactului,
profesionismului este tocmai unul intermediar, care generează „deosebirea ce
există între starea sau emoția poetică, chiar creatoare și originală, și
producerea unei opere” (Paul Valéry).
