Leo Butnaru

duminică, 24 decembrie 2023

DIN „EXPRES CULTURAL”

Leo Butnaru

De la antropologie la gloatologie

...Ea are ceva ereditar, fenomenologie studiată în linie de subiect zisă: de la antropologie la gloatologie. (Iar a spune generație/generații e un mod de a mai împuțina, parcă, gloata sau a o diversifica oarecât.)

Dar, oh! iată totuși cum, perpetuum, din frumuseți individuale se creează urâciunea gloatei!Și cum arată? – așa, de-a latul, în față – cam un kilometru, doi și mai mulți kilometri de mutră otova. Altfel spus, prostie en gros. Iar când unii inși țin să se evidențieze din gloată, se creează impresia că deja se adună o gloată și mai mare. (Ajunsă la dispersie, gloata devine publicul larg... Adică e tot ea, însă într-o formă oarecât modificată.)

Iar dacă cei din urmă ajung cei dintâi, înseamnă că gloata pe care o aveau în față a fost călcată în picioare. E poziția cea mai inofensivă, când, în numele prezentului neguros, politicienii făgăduiesc gloatei viitor luminos. Iar în politică, mai totdeauna gloata are un vot consultativ-punitiv: urletul (de aprobare sau dezacord). La auzul urletului apar tot alți și alți politicieni-„proroci”, încât se face strâmt până și în pustiu (unde se vorbește aiurea, zice scriptura). Iar când nu prea sunt (...să admitem, dar e greu de crezut) politicieni-oratori, care să-i vorbească aprins, mobilizator, pe mutra de sute de metri lățime a gloatei se așterne plictisul ce-i scoate și mai mult în evidență ignoranța. (De altfel, când privești gloata, ceva anume, neidentificat, nu-ți vine în minte cum arată castravetele murat?) Cum s-ar spune, gloata este ignoranță multilateral dezvoltată. În acțiune. De-ți amintești și pentru azi potrivești: În comunism, era periculos să ai dreptate – veneau doi și te ridicau, iar un altul te-ar fi lichidat. În democrație, e periculos să ai dreptate – poți fi devorat de gloată. Ceea ce te face să-ți zici că chiar prietenii sunt buni și „eficienți” doar luați aparte. Adunați împreună, ei ar aduce – pardon – a mică sau mai măricică gloată, sau a miting contra a... etcetera.

Gloata patriotardă se teme cel mai mult de un adevăr ce i s-ar spune în față: Dispersarea! Fiecare să înceapă serios a munci! Și a studia! Deoarece gloata este imbatabila dovadă că mintea puțină unește mai ușor și pe mai mulți decât deșteptăciunea.

Însă asta e, nimic de făcut: ca și opinia publică, ceea ce se numește caracter național ține de mulțime, de gloată, nu de personalități.

Deloc puțini oameni nu-și pun problema libertății personale. Dacă unii din ei și-ar pune-o, gloata umană ar fi mai mică. Gloata care, congenital, își este proprie stăpânitoare de robi, ea nefiind decât poporul pierdut în el însuși. Pentru că, din păcate, de când dăinuie el, poporul nu a fost, nu este și nu va fi în stare să expulzeze gloata sau gloatele din sine.

În linia ideatică antropologie – gloatologie e de constatat că, de când lumea, a existat gloata „clasică”, iar de la un timp apăru și atipicul… om-gloată. Astfel că prin lume, prin bulucuri, prin strânsuri fără sens și sensuri umblă de haram omul-spam.

Ah lume, lume, cam asta ți-e soarta: Cu cât rămân mai puțini Oameni, cu atât e mai mare gloata…

...Astfel că, dragă cititor, pentru ca să te descurci cu oamenii, nu intra în gloată. Fiindcă de ai ghinionul să fii înghesuit în cuprinsul bulucului, nu-ți mai e dat norocul să găsești poteca pe care să fugi de tine sau să te întorci la tine însuți. Iar propriul tău crez depinde de ceea ce dorești să faci: să te „evidențiezi” în gloată sau să te rupi de ea. Pentru că a viețui omenește înseamnă să trăiești mai departe de înghesuială... letală. A ieși în lume înseamnă să știi a evita gloata.

Prin urmare, atenție, Omule, Cititorule: de ești de unul singur față în față cu gloata, opune-te din răsputeri să nu te facă zero! Chiar dacă mulțimea îți urlă, blasfemator, din spate.

Urletul gloatei pe omul forte îl ajută să facă și alți pași înainte, spre ce are în suflet și în minte.

NICOLAI COSTENCO (1913 – 1993) – 110 ANI DE LA NAȘTERE

În anul 1993, am alcătuit și editat o mică antologie a lui Nicolai Costenco în colecția „Poezii de duminică” a Editurii Uniunii Scriitorilor (EUS) cu un tiraj de 10 000 de exemplare. Coperta – Nicolae Răileanu cu o reproducere din pictura lui Andrei Sârbu.

Iar din notele jurnaliere cu Maestrul, le rețin pe următoarele:

31 ianuarie 1985

Anatol Ciocanu povesteşte că, la Ialta, în ziua în care Nicolai Costenco a terminat de tradus „Odiseea” (sau „Iliada”?), expediază prin poştă la Chişinău un exemplar din munca sa. Anatol îl întreabă de ce face asta, odată ce, ca mâine, însăşi el, traducătorul, porneşte spre casă. „Traducerea trebuie să ajungă, iar cu mine, în avion, cine ştie ce se poate întâmpla. Ştii doar, am mai păţit-o o dată…”, – răspunse Costenco.
Într-adevăr, undeva pe lângă Norilsk, după Cercul Polar, în anii săi de deportare post-Gulag, distinsul poet se salvase ca prin minune în urma prăbuşirii unui avion (An-2). Povestea că zburau pe timp de ceaţă. În avion să fi fost vreo zece călători. Era cam frig, şi Costenco se dăduse spre coada avionului, unde se oploşise şi o femeie ce avea în braţe un copil. Aici părea să fie mai cald.
Apoi Costenco se trezi abia în salonul unui spital, unde află că avionul se izbise într-un pisc montan. În timpul izbiturii feroce, partea din urmă, coada, se desprinse, căzând aparte cu cei trei călători ce se oploşiseră mai la cald – femeia, copilul şi Nicolai Costenco. Astfel dânşii se salvaseră, pe când ceilalţi călători şi membrii echipajului se stinseră din viaţă.
Gândindu-mă la cazul cu manuscrisul trimis prin poştă, îmi zic că Nicolai Costenco avusese convingerea că realizase o muncă enormă, necesară şi cu destule calităţi artistice.

joi, 21 decembrie 2023

DIN CAIETELE TRADUCĂTORULUI

Atunci când un traducător foarte bun transpune în limba națiunii sale o mare operă a unui scriitor dintr-o altă țară, când acea operă apare de sub tipar sau e prezentată în librării, ar trebui să se intoneze imnurile celor două țări ai căror cetățeni sunt scriitorul și traducătorul, doi binefăcători, doi învingători. De ce doar sportivii să aibă parte de atare solemnități înălțătoare, la care unii, mai sentimentali, chiar lăcrimează?