POEZIA LUMIII

 

SCRIITORII ȘI MARA

 

Acum o săptămână, pe plaja de la Neptun, la vreo sută de metri „depărtare” de Casa scriitorilor (îi puteți spune și: Vila Stancu), prietenul, prozatorul Iulian Moreanu mă întrebă dacă știu despre o carte cu mărturiile, amintirile colegilor noștri din diferite generații despre vacanțele de la Neptun. Știam, știu, dat fiind că sunt unul dintre autori în acel volum, ctitorit-adunat  cu pricepere și dragoste de Ozana Cucu-Oancea. Iar nostalgia mă face să reproduc aici acele pagini scrise în 2011.

SCUZE DUPĂ ÎNTÂLNIREA CU DIAVOLUL

 

Arhiepiscopul Alexei de Sitka și Alaska și-a cerut scuze pentru întâlnirea cu președintele rus Vladimir Putin în Alaska. Discursul său a fost publicat pe site-ul Bisericii Ortodoxe din America. În declarație, arhiepiscopul a menționat că acțiunile sale au cauzat neînțelegeri și confuzie în rândul credincioșilor. El a subliniat că întâlnirea a avut loc la inițiativa sa personală și nu reflectă poziția oficială a Bisericii Ortodoxe din America, care a condamnat în repetate rânduri evenimentele din Ucraina și și-a exprimat sprijinul față de victime. „Vreau să-mi cer sincere scuze celor care au încercat durere, suferință sau confuzie din cauza acțiunilor mele din ultimele zile. Regret profund scandalul pe care l-am provocat. Acțiunile mele nu indică în niciun fel o schimbare a poziției bisericii”, a remarcat arhiepiscopul, recunoscându-și recunoscut greșeala și declarând că împărtășește pe deplin poziția Sinodului cu privire la necesitatea de a pune capăt conflictului și de a aduce pacea cât mai curând posibil. El a subliniat că intenționează să conducă turma din Alaska într-un spirit de rugăciune și milostivire, urmând deciziile bisericii.

EX LIBRIS, 1974.

 

6 DIN 11

 

Orice autor de jurnal e încercat de subiectivitate și, prin urmare, nu au existat și nu vor exista jurnale de-o autenticitate absolută. Unde mai punem că însăși natura și încărcătura limbajului propriu-zis nu poate asigura obiectivitatea maximă în sensurile înfățișate prin scris.

Iar jurnalul pe care-l țin nici pe departe nu ar fi o expresie a cultului eului, în el fiind reflectat cotidianul în perpetuare al lumii în care trăiesc și lucrez (scriu). Personajele sale sunt... cărțile, prietenii, colegii, societatea în... fragmentarium etc., etc. Ar fi descoperirea propriei personalități în interacțiune cu alte personalități, „rodarea” și modelarea reciprocă, fără exaltări, efuziuni de sentimente și încrâncenări de raționamente categorice. Nu am aplicat nici principiile secretomaniei, intimismului, orizontul de înfățișare a scriiturii fiind unul al diaristicii, pe alocuri eseisticii, chiar publicisticii. Dar, în fond, paginile se derulează conform principiului general constatat, acceptat că un jurnal intim nu are reguli de gen, specie. E însăși libertatea spontaneității in actus. Este imprevizibilul făcut... vizibil.  (21.V.2006.)

Preocuparea artistului (și) față de vis, de natura acestuia, de subiectul imprevizibil plăsmuit în subconștientul nostru, atunci când suntem poate cel mai aproape de neființă sau – cine știe? – de eternă ființare, ține și ea de o anume și specială conștientizare (sau – de ce nu? – de nerealizarea acestui fapt al lucidității) că este imperios necesar ca el, artistul, scriitorul în special, trebuie să încerce să-și stimuleze pe cele mai diverse căi întâmplări sau chiar evenimente ale spiritului, ale profesionalismului; adică, artistul ar vrea ca până și în neantul visului să i se întâmple ceea ce este, ca și predestinat, conform naturii sale, ceea ce i se „potrivește” ca și cum necondiționat.(7.II.2006.)

 

Leo Butnaru

JOCURILE COPILĂRIEI

 

Jocurile copilăriei

Cum vă jucați când erați copii? De-a ce vă jucați? Cât vă jucați?

 

Ziua de muncă a copilului – joaca, joaca, joaca...

Abia acum realizez ce de-a jocuri avea copilăria noastră de la sfârșitul primului deceniu de după război, când satul mai practica un mod de viață românesc, chiar dacă năvăliseră bolșevicii. Jocurile? – titirezii învârtejindu-se captivant, de-a trenul, de-a poarca, de-a matca (oina), fotbalul, bâza (uf, ce lovituri!), cu cercul (dacă era noapte, de tija cu care conduceam prindeam un șfichi de cauciuc, dădu-i foc și... „circulam” cu lumină!. Însă funinginea – în registru argotic i se spunea șfârleață – pe care o fila-torcea cauciucul ne cam africaniza chipul, mutrișoara; trebuia multă apă pentru ca mamele să ne spele, re-europenizându-ne!) Alte jocuri și improvizații ludice: „De-a ciorile” – în final, cu împrăștierea

 mâinilor, imitând zborul gălăgioaselor aripate; gâștele și lupul (de gâgâia mahalaua, nu alta!), „De-a harbujii”   (movilițele de praf, țărână, pe care ni le păzeam fiecare cu strășnicie unii de ceilalți „răufăcători”), „De-a țara”, cu „Împărat, împărat, trimite-mi un soldat!”, „De-a rădăcinile”, „De-a războiul”, „Podul de piatră” – „Podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa și l-a luat”... „De-a mijoarca” (prologul-recitativ: „Cărămida, cărăndaș, prinde popa iepurași, pe la moara turcului”...) „De-a baba-oarba”, cu: „Chimiță, Chimiță, unde ești?” „Aici, aici!” zicea (atunci) copilăria mea și se ascunde (acum!) ireversibil... De-a păiușul – un firuț de iarbă sau un căpețel de pai ascuns/ lăsat în palmele unuia dintre noi; copiii, aranjați umăr la umăr, țineau cu toți pălmuțele împreunate în chip de scoică. Băiețelul sau fetița ce trebuia să lase, tainic, păiușul în ascunziș oficia un ritual de abatere a atenției celui ce urma să descopere pista adevărată. „Ție îți dau, ție nu-ți dau, ție îți dau, ție nu-ți dau...”, zicea, inteligibil, maestrul de ceremonii sau boscorodea ceva numai de el înțeles.

De-a păiușul era poate cel mai liniștit joc al nostru, în comparație cu trânta, să zicem, – aceasta – pretutindeni: pe pajiști, toloace, maidane, la răsadniță, în colbul șleaului, în curtea școlii, ba chiar în clase, printre bănci, peste bănci... Ea se încingea mai ales când, la sfârșit de săptămână, venea de la Chișinău Boris Laza, care învăța la o școala „Rezervele de muncă”, făcând sport de performanță. Ceva serios, odată ce devenise campionul URSS printre juniori la lupte libere!

O componentă a jocului nostru era și legănarea (până la amețeli!) pe ramii mlădioși – catapulte, nu alta! – ale sălciilor sau cei ai pâlcurilor foarte dese de arțari tineri, înalți și flexibili. Cocoțați care și unde în sălciile fastuoase, ne întreceam pe rupte cu urlete de: „Vag-vaga-dig-vag! Vag-vaga-dig-vag! Vag-vaga-dig-vag!” – acesta era modul, cadența și sunetul de înaintare ale trenurilor, ale locomotivelor copilăriei noastre!

Cântam, dănțuiam în simplele hore ale copilăriei: „Alunelul, alunelul, hai la joc/ Să ne fie, să ne fie cu noroc!” sau „Printre văi și printre munți trece o căruță, dintre toate fetele – tu ești cea mai drăguță”.

Tot la capitolul fascinantelor jocuri veneau și zmeiele înălțate în ceruri, moriștile cu care alergam contra vântului …

Apoi fel de fel de păcăleli cu deznodământ vesel pentru unii, cu lacrimi pentru alții intrau și ele în panoplia jocurilor. Și toate acestea jalonate, din păcate, de implacabila rânduire a înserărilor...

Dar ce să mai zici de vânătăile mele sau ale oricărui alt copil din Negureni? Nenumărate, bineînțeles... Oricât de pașnice ne-ar fi fost jocurile, încleștarea „la trântă”, ciomăgeala de-a lovi tinichele sau mingi în jocul „de-a poarca” – fără niscaiva vânătăi nu se putea termina, adică – ziua de muncă a copilului – joaca, joaca, joaca... Sau, altfel zis, – libertatea, libertatea, libertatea,

...Iar în copilărie nu există oră exactă tocmai din cauza nesațului de joc. Dar, n-ai ce-i face, – se aude, sonor, vocea mamei: „Licuță, vino la mâncare!” Uneori, mâncarea putea fi dublă: să mănânc și papară... Sau: „Vino la culcare, neastâmpăratule!” Ei, ce-ai face dumneata în acest caz? Nu ai de ales, oricum, tot acasă trebuie să tragi... Acasă, în copilărie...

LA ÎNCEPUT A FOST CAIETUL...