Orice
autor de jurnal e încercat de subiectivitate și, prin urmare, nu au existat și
nu vor exista jurnale de-o autenticitate absolută. Unde mai punem că însăși
natura și încărcătura limbajului propriu-zis nu poate asigura obiectivitatea maximă
în sensurile înfățișate prin scris.
Iar
jurnalul pe care-l țin nici pe departe nu ar fi o expresie a cultului eului, în
el fiind reflectat cotidianul în perpetuare al lumii în care trăiesc și lucrez
(scriu). Personajele sale sunt... cărțile, prietenii, colegii, societatea în...
fragmentarium etc., etc. Ar fi descoperirea propriei personalități în
interacțiune cu alte personalități, „rodarea” și modelarea reciprocă, fără
exaltări, efuziuni de sentimente și încrâncenări de raționamente categorice. Nu
am aplicat nici principiile secretomaniei, intimismului, orizontul de
înfățișare a scriiturii fiind unul al diaristicii, pe alocuri eseisticii, chiar
publicisticii. Dar, în fond, paginile se derulează conform principiului general
constatat, acceptat că un jurnal intim nu are reguli de gen, specie. E însăși
libertatea spontaneității in actus.
Este imprevizibilul făcut... vizibil. (21.V.2006.) Preocuparea artistului (și) față de vis, de natura acestuia, de
subiectul imprevizibil plăsmuit în subconștientul nostru, atunci când suntem
poate cel mai aproape de neființă sau – cine știe? – de eternă ființare, ține
și ea de o anume și specială conștientizare (sau – de ce nu? – de nerealizarea
acestui fapt al lucidității) că este imperios necesar ca el, artistul, scriitorul
în special, trebuie să încerce să-și stimuleze pe cele mai diverse căi
întâmplări sau chiar evenimente ale spiritului, ale profesionalismului; adică,
artistul ar vrea ca până și în neantul visului să i se întâmple ceea ce este,
ca și predestinat, conform naturii sale, ceea ce i se „potrivește” ca și cum
necondiționat.(7.II.2006.)
Leo Butnaru
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu