PENTRU SĂNĂTATEA DUMNEAVOASTRĂ

 

Pentru sănătatea dumneavoastră, evitați excesul de sare, zahăr și grăsimi,
faceți mișcare, respirați adânc aerul dimineții, de șes sau montan, consumați zilnic minimum doi litri de apă și citiți cel puțin două poeme. Unul dimineața, ca să vă porniți inima în regim estetic. Altul seara, ca să vă adormiți frica în ritm de vers.

În genere, e bine să știți: excesul de poezie nu dăunează sănătății dumneavoastră, ci, dimpotrivă, întărește sistemul imunitar al spiritului.

Poezia scade tensiunea realului, reglează pulsul absurdului, subțiază colesterolul socio-politic, topește grăsimile ideologice și elimină toxinele limbajului banal, dar mai ales alterat.

În caz de oboseală cronică, consumați ode înainte de masă. În caz de panică, luați un sonet sublingual. În caz de insomnie, două haiku-uri înainte de culcare.

A nu se lăsa la îndemâna televizoarelor isterice. A se păstra la loc răcoros,
între bibliotecă și inimă.

Termen de valabilitate: până la ultima respirație.

DINSPRE HOMER SPRE NOI

 

UN YES-EU

 

DIN POEZIA FRANCEZĂ MODERNĂ

 

DIN REVISTA TINERILOR

 

UN DIALOG DESPRE JURNALUL UNEI EPOCI

 

JURNAL TV. Emisiunea „Vânturile, valurile”. Sunt sub tirul întrebărilor colegului Val Butnaru referitoare la „Jurnalul unei epoci”. Discuția va fi pusă pe post duminică, 25 ianuarie, 2026. Poate ne întâlnim de o parte și cealaltă a ecranului?

REPARAȚIE, EVACUARE, JAZZ

 

Au venit meșterii, cu aerul lor de demiurgi provizorii, ordonând scurt, administrativ-apocaliptic: „Evacuarea!” Și evacuarea a început nu cu oameni, ci cu idei.

Cărțile au fost coborâte de pe polițe ca niște locatari vechi, cu chiria plătită la zi prin decenii de citire. Împreună cu ai casei, meșterii au pus în hol temelia: dicționare, enciclopedii barosane, tomuri de autoritate – bază solidă pentru o biblio-piramidă în continuă creștere. Volum peste volum, sens peste sens, până când țurțurii scânteioși ai lustrei atingeau vârful construcției ca un Mont Blanc tipografic, atipic, firește, dar perfect stabil în logica sa: o piramidă nu pentru faraoni, ci pentru cuvinte.

Reparația a durat cât a durat, adică exact atât cât durează orice încercare de a cosmetiza trecerea timpului. Astăzi, în biroul renovat, un jazz vesel tresaltă ca o declarație de finalizare: evacuarea s-a încheiat, repatrierea cărților lumii a început.

În hol, filosoful – căci nu putea fi decât un filosof – scutură și șterge de colb volumele. Firele de praf trec pe cârpa pufoasă, iar odată cu ele se mai duce, inevitabil, ceva infim din Anaxagora, din Sfântul Francisc, din Hegel; se mai pierde un strop microscopic din Shakespeare, Goethe sau Balzac – la propriu și la figurat, din gloria lor postumă. Însă nu e o pierdere tragică: acești coloși sunt imunizați împotriva uitării totale. Sunt atâția alții, mai fragili, mai subțiri, mai recent tipăriți, care alunecă mult mai ușor spre aneantizare.

Și totuși, conform Eclesiastului, în fine, nimeni nu are șanse. Praful e democratic, timpul la fel.

Însă până una-alta, în cabinetul proaspăt renovat se unduiește jazzul. Saxofonul încujbat desenează fiorituri ce par să conțină o gândire sau, mai precis, să o ascundă cu o politețe rafinată. Poate că e mai corect să spunem că muzica, în toate ale ei, conține o gândire tainică, dar nu o expune didactic. Ne-o oferă ca pe un dar ambiguu.

Iar tu, ascultătorule, dumneata, dragă domn filosof, ia-ți darul. Creează gândirea pe care crezi că o conține muzica. Compozitorul a creat sunetele, iar tu creezi sensul. Nu pentru că ar fi „acolo”, fixat, ci pentru că muzica îți permite acest lux: gândirea ad libitum.