REPARAȚIE, EVACUARE, JAZZ

 

Au venit meșterii, cu aerul lor de demiurgi provizorii, ordonând scurt, administrativ-apocaliptic: „Evacuarea!” Și evacuarea a început nu cu oameni, ci cu idei.

Cărțile au fost coborâte de pe polițe ca niște locatari vechi, cu chiria plătită la zi prin decenii de citire. Împreună cu ai casei, meșterii au pus în hol temelia: dicționare, enciclopedii barosane, tomuri de autoritate – bază solidă pentru o biblio-piramidă în continuă creștere. Volum peste volum, sens peste sens, până când țurțurii scânteioși ai lustrei atingeau vârful construcției ca un Mont Blanc tipografic, atipic, firește, dar perfect stabil în logica sa: o piramidă nu pentru faraoni, ci pentru cuvinte.

Reparația a durat cât a durat, adică exact atât cât durează orice încercare de a cosmetiza trecerea timpului. Astăzi, în biroul renovat, un jazz vesel tresaltă ca o declarație de finalizare: evacuarea s-a încheiat, repatrierea cărților lumii a început.

În hol, filosoful – căci nu putea fi decât un filosof – scutură și șterge de colb volumele. Firele de praf trec pe cârpa pufoasă, iar odată cu ele se mai duce, inevitabil, ceva infim din Anaxagora, din Sfântul Francisc, din Hegel; se mai pierde un strop microscopic din Shakespeare, Goethe sau Balzac – la propriu și la figurat, din gloria lor postumă. Însă nu e o pierdere tragică: acești coloși sunt imunizați împotriva uitării totale. Sunt atâția alții, mai fragili, mai subțiri, mai recent tipăriți, care alunecă mult mai ușor spre aneantizare.

Și totuși, conform Eclesiastului, în fine, nimeni nu are șanse. Praful e democratic, timpul la fel.

Însă până una-alta, în cabinetul proaspăt renovat se unduiește jazzul. Saxofonul încujbat desenează fiorituri ce par să conțină o gândire sau, mai precis, să o ascundă cu o politețe rafinată. Poate că e mai corect să spunem că muzica, în toate ale ei, conține o gândire tainică, dar nu o expune didactic. Ne-o oferă ca pe un dar ambiguu.

Iar tu, ascultătorule, dumneata, dragă domn filosof, ia-ți darul. Creează gândirea pe care crezi că o conține muzica. Compozitorul a creat sunetele, iar tu creezi sensul. Nu pentru că ar fi „acolo”, fixat, ci pentru că muzica îți permite acest lux: gândirea ad libitum.

Poate că fiecare descoperă o cu totul altă filosofie în aceeași bucată de jazz. Sau poate că jazzul e doar pretextul, iar adevărata meditație vine din spațiul proaspăt renovat, din pereții care încă miros a var și promisiune. Dacă muzica n-ar fi serioasă, grea pe dinăuntru, simfonică prin intenție, ar rămâne doar o emoție de inimă albastră, un oftat estetic, ceva care, la un moment dat, te-ar face să exclami neaoș:

– Măi să fie!

Și poate tocmai această exclamație, neașteptată, aproape copilărească, e semnul că reparația a reușit. Nu doar a camerei, nu doar a bibliotecii, ci a legăturii dintre gândire și bucuria de a o lăsa, pentru o clipă, să danseze pe saxofon.