O recenzie în două reprize

Doina CERNICA

LITERATURĂ CU MAJUSCULĂ

I

Una din cele mai frumoase cărţi ale literaturii române de după 2000 şi cu siguranţă cea care mie mi-a plăcut cel mai mult este Copil la ruşi. Basarabia anilor '50 de Leo Butnaru, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008. O construcţie complexă, arborescentă, solicită şi pune în valoare toate chemările şi câmpurile de manifestare ale scriitorului, cunoscut poet, dar deopotrivă prozator şi eseist. Ea se sprijină pe copilărie, văzută însă nu ca un anotimp, după care urmează celelalte, ci ca un timp, şi rădăcină şi sevă, care continuă să hrănească şi să pulseze şi în viaţa autorului, trecut de ,,ecuatorul” ei, şi în scrisul său: ,,aveam să scriu un poem despre acea neagră nenorocire ce a secerat atâtea vieţi prin localităţile basarabene, devastate de lăcomia hulpavei puteri sovietice”; ,,Şi acest subiect auzit în copilărie, peste ani replămădit de fantezia mea de matur, îl depănai în nuvela „Orfeu”, ce avea să intre în volumul…”
O imagine-cheie a cărţii este cea a venirii pe lume a doi mieluţi într-un început înfrigurat de primăvară, ,,pe pajiştea dintre malul abrupt al lutăriei şi malul cel potolit al Răutului”, asistaţi de copilandrii de 8-10 ani, care se încumetaseră să scoată oile la păscutul celor dintâi fire de iarbă şi al ,,cotoarelor” rămase ,,după recoltarea legumăriei kolhozului în anul trecut”. Nu mult mai târziu, vremea de-acum frumoasă întregeşte secvenţa din memorie cu ,,optimismul naiv al mieilor ce aveau să fie… jertfiţi pentru Paşti”, dar şi cu trupurile celor doi ,,îngheţaţi la neputincioasele focuri de ciurlan ale păstorilor-gâgâlici” şi cu ,,jalnicele zbierături (…) ale bârsanelor” rămase fără pui şi o finalizează cu ,,babilonia florală”, prin care ,,libelulele fulgerau cu aripile lor scânteioase”. Puritatea, cruzimea, neputinţa, splendoarea se întreţes pe pagina pe care autorul îşi aşterne aducerile aminte împreună cu sentimentele, gândurile pe care i le generează la vârsta scrierii: ,,Placenta străveziu-gălbuie, în care ieşeau scăldaţi-înfăşuraţi mieluţii, aveam să mi-o amintesc, peste ani, în faţa unor pânze ale pictorului Mihail Grecu – ceva ce se intitula Geneză, pare-se”. Copilăria copilului ,,la ruşi”, copilăria lui Lică a lui Teodor Butnaru din Negurenii de pe apa Răutului nu departe de Orheiul Vechi al Basarabiei se petrece într-un cadru istoric dat, în suflul unei tragedii care doboară, îndoaie şi nu de puţine ori îndârjeşte şi căleşte. Este o vreme marcată de ,,morăritul necuratului – deportări, război, refugiu peste Prut, iar deportări”, de fantoma războiului, ,,încă prezentă în inima şi mintea oamenilor, unii nici nu mai ştiau pe unde ar fi să fie mormintele celor plecaţi din Negureni în mai 1944”, de aberaţia uciderii în masă a cailor: ,,În sat se mai spunea că sunt duşi, caii, „la găini”. Oare păsările de la fermele dinspre Căzăneşti să fi fost hrănite cu leşuri de trăpaşi?...” Şi de atâtea alte nenorociri, culminând cu acţiunea criminală, permanentă a deznaţionalizării programatice. Dar, nu mai puţin, o vreme a rezistenţei la infernul sovietizării, în care şi cele mici au importanţa lor: astfel, lacătul de la casa mare era ,,încă de la români, construcţie complicată”, ,,Curios lucru, dar cele mai multe cântece româneşti le cunoşteau cei „de la ruşi”!”, ,,…din rău spre mai rău, puterea străină strângea şurubul, umilind omul, satul, şi Negurenii îşi aminteau tot mai des cum era la români: Şcoală ca la români? – Bă, ţică, unul cu 2-3 clase la români vă bate pe voi, pe toţi, cu 7 clase la sovietici!” Pentru mulţi cititori din partea vestică a Prutului, Basarabia anilor 50 din „Copil la ruşi” redeschide o rană şi răscoleşte cu iradierea unei suferinţe nici astăzi alinate. Pentru alţii are valoarea unei mărturii, la care actuala situaţie a românilor din partea estică a Prutului îi face de două ori sensibili.
Dar, beletristică de cea mai înaltă calitate, valoarea romanului lui Leo Butnaru transcende şi subtitlul, şi titlu, şi tabloul Basarabiei anilor '50, şi evocarea copilăriei autorului în cadrul ei special. Desigur, nici unul şi nici cealaltă nu pot fi, nu au de ce să fie separate, ca tonalitatea cerului în ansamblul unui peisaj, ne gândim doar la ceea ce dăruieşte cititorului de după noi. Cartea egalează performanţa Amintirilor din copilărie ale lui Ion Creanga de a fi, să spunem dincolo de durerea luării la oaste a lui bădiţa Vasile, de tristeţea desfiinţării şcolii din Humuleşti etc., un basm al copilăriei trăite într-un cadru, familial şi geografic, perfect. Ca în orice basm, răul există, dar el nu are niciodată cuvântul hotărâtor, ultimul cuvânt. Contează bucuria jucăriilor – caleidoscopul, căluţii de mucava, ,,ţuruiecile (fluierele) de argilă, în formă de cocoşel, peşte, căluţ, albe, cu diverse ozoare colorate”, animalele de neuitat – mioara Ciula, calul Maistru, dulăul Ursică, inegalabilul Cotoman, ,,câinele din curtea noastră”, năzbâtiile vârstei – ridicarea laiţei la priveghi, aruncarea căciulilor în pâlniile instrumentelor muzicale, presărarea de piper roşu praf ,,pe bătătura horei”, poveştile – ,,…eu stăteam numai ochi şi urechi, cu gura căscată în faţa lui [a grădinarului, moş Chiprian Ciumeică, n.n.], ascultându-i vorbele de aur”, contează scrânciobul de Paşti, tranzacţiile infantile ,,cu copeici, dulciuri”, primejdiile – căderea pe geam, cartuşul explodat, spaimele vârstei – generate de nume ca Bugăneasa, Bordea, Zorilă, Caua, întâlnirea cu Abecedarul, hoinăritul fără saţ (,,în firea mea şi a tovarăşilor mei de prime aventuri convieţuiau, în bună înţelegere, geograful şi călătorul, proprietarul de drumuri, cum ziceam, căruia curiozitatea şi neastâmpărul îi erau propulsie şi bucurie”) – toate, trăite şi mai ales retrăite la o dimensiune mitică. O copilărie fabuloasă, tutelată de chipul Părinţilor ca de două stele nepieritoare, cu un tărâm, desfăşurat între Negureni şi apa Răutului (cu misterioasa sa Lutărie), pe măsura ei: ,,Privit dinspre Răut, din defileul pe care, în timpuri imemoriale îl săpase – lat, generos, acuprinzător – această apă, falnică în depărtările mileniilor – satul „meu” Negurenii are, parcă, o centură galbenă cu nuanţe pal oxidate duse spre brun. Aceasta – în partea-i de sud-est. Pe alocuri, „brâul”, „chimirul” atinge impresionanta (ameţitoarea!) înălţime de 8-10 metri. În realitate, e vorba de o continuă lutărie de câteva sute de metri, de un mal brusc-abrupt de argilă, pe care îl priveam, îl admiram, îl veneram, îl escaladam – pe unde se mai putea, totuşi, ca pe o adevărată legendă!”
În structura arborescentă a cărţii, poezia pluteşte permanent în aer: ,,Liliacul înflorea precoce şi părea o pală de nor vineţiu ce obosise a tot cutreiera cerul încă destul de răcoros, coborând precaut să se încălzească în enormele, primitoarele cuibare ale curţilor ţărăneşti, la rândul lor încălzite de răsuflarea vitelor nărtoase. Serile – joc de umbre sprintene tot mai dese. Vălurează jerbele nopţii în lăsare atotcuprinzătoare, lângă ghizdurile fântânilor – pâlcuri, pâlcuri de romaniţe – umbre daurite ca o spuză lactee”. Dar suverane sunt bucuria şi melancolia, topite într-un aliaj cu multe carate: ,,…orice poate fi fragmentat de destin, însă nu şi copilăria, această permanenţă de rouă-lacrimă-bucurie-venin şi care acum, iată, dumnezeieşte, prin lumina istovită a chindiei păşeşte pe învălurarea colbului Negurenilor mei de baştină ca pe secatele ape. Păşeşte… Prin zile, luni, anotimpuri, ani…”
Între cele 60 de cărţi, versuri, proză, eseuri, publicistică, antologii, ediţii, traduceri ale lui Leo Butnaru, Copil la ruşi. Basarabia anilor '50 este chiar Cartea, pe care puţini scriitori ajung să o scrie.

II

Cea mai recentă carte a lui Leo Butnaru, Copil la ruşi. Basarabia anilor '50, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2008, atrage prin perspectiva de lectură deschisă de subtitlu. Ce s-a întâmplat pe pământul românesc rămas la ruşi? Dincolo de ceea ce am ştiut şi am presupus, au fost fapte, întâmplări, adevăruri, cărora numai documentul artistic le poate recupera esenţa şi le poate face să devină parte din viaţa noastră. Un răspuns, cel mai important pe care îl cunosc, îl avem de-acum de la Leo Butnaru şi de la Negurenii/negurenienii săi. Scriitorul zugrăveşte un tablou cuprinzător al cedărilor şi rezistenţei acestei vechi aşezări orheiene (atestată documentar la 1660). Cu pământurile prielnice cultivării viţei-de-vie confiscate de kolhoz, ,,dezarmaţi” (,,Basarabeanul fără vie, vin e… Doamne, iartă!”), ,,românaşii de ieri, moldovenii sovietici „de azi”, trecură la modă şi metodă rusească: să facă borhot din sfeclă de zahăr (…). Tare, putoarea! Tulbure şi tulburătoare de minte! Necazuri multe în sat, de când cu beţia rusească implantată atât de mişeleşte în obiceiurile şi felul de a fi ale unei localităţi…”. Deşi bogată în toate, limba română se dovedeşte nepregătită pentru infamii care depăşesc imaginaţia basarabeanului: ,,…de cum venea vorba de închiderea bisericii, negurenienii se puneau vârtos pe blestem şi sudalme. Utilizând deja şi înjurăturile multe, stufoase însuşite odată cu venirea „fratelui mai mare”. Prolifică, imprevizibilă, buruienoasă, scabroasă, proteică, precum râma care, odată înjumătăţită, se transformă deja în… două râme (!), înjurătura rusească ajungea să se simtă la ea acasă în gura păcătoasă a basarabeanului nu prea mers la biserică”. Dar chiar aşa, lovită în rădăcină şi pângărită, limba română rămâne în structura de rezistenţă a localnicilor, care continuă să gândească şi să viseze în ea, şi precum, sat de gospodari adevăraţi, umanitate de autentică valoare, Negurenii Vechi absorb ,,colonia agricolă” a Negurenilor Noi, tot astfel, limba română iese triumfătoare în confruntarea cu limba rusă. O vitalitate extraordinară, o legătură indestructibilă cu pământul strămoşesc – iat-o pe Bugăneasă, adunând în şorţ pământul din brazda răsturnată la vecini şi invocând un obicei care la Sadoveanu îi privea pe voievod şi pe moştenitorul sau şi care la negurenienii lui Leo Butnaru este al fiecărei familii: ,,Pe tine taică-tu, socru-meu, Dumnezeu să-l ierte, nu te-a bătut pe haturi, să ştii până unde vi se întinde moşia?” fundamentează mărturisirea scriitorului, atunci când, amintindu-şi de 1812, de 28 iunie 1940, de august 1944, de bolşevism, îşi ridică privirea din cartea istoriei a lor săi: ,,Cred că, la acest moment, Negurenii iar îşi revin ca după o suferinţă grea… Eu unul cred în steaua şi lumina lor…”
Dar nu aici stă secretul frumuseţii cărţii (aici e rana noastră, pe care secolul XXI nu a izbutit încă s-o cicatrizeze), pentru că mi se pare una dintre cele mai frumoase ale literaturii noastre actuale, ci în replica dată peste veac ,,Amintirilor din copilărie” ale lui Ion Creangă. Poate că replică nu este termenul potrivit, chiar dacă trimiterea la marele povestitor este explicită din primele pagini şi revine de mai multe ori. Mai curând este vorba de naşterea şi de existenţa literară a copleşului Licuşor, nepotul bunicului Creangă, şi al unor amintiri din copilăria în Negurenii Moldovei Estice, la mijlocul secolului XX, comparabile cu amintirile din copilăria Humuleştilor Moldovei Vestice, spre mijlocul secolului XIX, de înstăpânirea de către Negureni a unui nou topos literar. Copil universal, amândoi, şi Nică a lui Ştefan a Petrii Ciubotariul şi Lică al lui Teodor Butnaru sunt iubiţi şi îşi iubesc părinţii cu aceeaşi neascultare, încântătoare pentru Ion Creangă şi pentru Leo Butnaru şi, deopotrivă, pentru cititorul lor. Familiile li se zbat în greutăţi de care copiii nu au cum să rămână străini, dar şi pentru unul şi pentru celălalt contează în primul rând savurarea deliciilor şi goana după ispitele vârstei ,,darurilor” şi a curiozităţii, asociate ,,cu o… girafă ce-şi întinde gâtul peste… orizont…”. Există în acest copil, Nică/Lică, din secolul XIX/XX, un neastâmpăr, o energie, un dinamism (,,ziua de muncă a copilului – joaca, joaca, joaca… Sau, altfel zis – libertatea, libertatea, libertatea”) care îl înduioşează şi îl tulbură aproape dureros pe bărbatul trecut de ,,ecuatorul vârstei omeneşti”. Şi amândoi trăiesc, presimt, retrăiesc frustrant-melancolic ieşirea din acest segment temporal paradisiac: ,,…eram şi eu mărişor acum, din păcate”, oftează copilul din Humuleşti, iar cel plecat din Negureni continuă să vadă şi să audă cum ,,Păşea, cânta sau striga păpuşa-bo(c)cea a copilăriei mele (…) Păşea, cânta sau bocea păpuşa-bo(c)cea, şi se tot tocea, se tot tocea… Când se ducea…”.
Amintirile lui Ion Creangă şi amintirile despre Copil ale lui Leo Butnaru sunt comparabile în toate punctele lor forte. Harul povestirii, frumuseţea aproape misterioasă a limbajului, aşa cum mi s-a relevat într-o recitire succesiva şi cursivă (fără subsoluri explicative) a celor două cărţi, reflexivitatea maturilor care îi distanţează din când în când de peripeţiile lui Nică/Lică, îi transformă în spectatorii şi comentatorii lor (dar niciodată fără o puternică participare afectivă), hazul întâmplărilor ai căror protagonişti sunt copilul de la mijlocul secolului XIX şi cel de un secol mai târziu, bogăţia paremiologică, lirismul penelului cu care îşi zugrăvesc mama şi aşezarea şi iarăşi goana aceea fără saţ, ,,joaca, joaca, joaca”, prin spaţiul copilăriei pe care o consumă şi care îi consumă contrapusă lentorii privirii maturului care îl reparcurge şi îl recreează dau un aer comun celor două construcţii romanesti (subscriind la punctul de vedere al lui Pompiliu Constantinescu) care le subliniază valoarea distinctă. Există o marcă a timpului (Nică şcolar trece de la ,,trătăji la ceaslov”, Lică se aventurează în craterul format de un avion doborât în luptă etc.) resimţită – dincolo de răscolitoarea întâlnire cu Basarabia vremii – cu un plus de sensibilitate şi implicare de cititorul lui Leo Butnaru, deoarece nu o dată cel din generaţia sa, probabil dintre ultimele de pasionaţi cititori, se regăseşte în jucăriile copilului, în întâlnirea cu cinematograful, în lecturile adolescentului ş.a. Există apoi o armătură de meditaţie, în ansamblul căreia cititorul are de asemenea sentimentul unei confraternităţi cu autorul, amândoi cititori ai lui Creangă şi ai multor cărţi din aceeaşi bibliotecă. Există, în fine, şi o întâlnire deosebită cu poetul Leo Butnaru, pe linia destăinuirilor legate de un poem, de o carte iscate, hrănite de copilărie, dar şi în splendoarea unor imagini: ,,În grâne, maci roşii. (O, în lanul de grâu, în umbra stâncilor sau peste scurgerea apei - oriunde vă este dat a vă scutura, roşii petale de maci, totuna şi inima mea, amfora ei fierbinte voi rânduri, rânduri o umpleţi!...)”, ,,Şi iată că, în aieveaimaginaţie, prin lumina istovită a chindiei, copilăria păşeşte uşoară pe vălurarea colbului sătesc precum un mic Dumnezeu pe secatele ape”. Şi atâtea altele.
Nu rareori lectura cărţii induce în cititor o nevoie aproape irepresibilă de a se întoarce în propria copilărie şi nu o dată de a şi-o aşterne chiar pe hârtie. Cred însă că după călătoria în copilărie în secolul XIX a lui Ion Creangă, după emblematica sa carte, cartea amintirilor din copilărie în secolul XX a fost scrisă de Leo Butnaru. În ipoteza unui demers programatic, scriitorul basarabean a ţintit sus şi a izbândit. Dar poate că venind din ,,Moldova Estică… (Care mai este, că mare e Dumnezeu…)” aparţine şi unui destin reîntregitor: ,,Iar amintindu-ne de Huma Falnicei Lutării de la Negureni, iată că implicit şi absolut firesc, ajungem/revenim la Humuleşti! Nimic întâmplător, Doamne, în destinul Neamului românesc…”. Oricum, Copil la ruşi a lui Leo Butnaru este Literatură. Cu majusculă.


Bucovina literară, Nr. 5, 2009

---------------::::::::::::::::::::::----------------

DE CE ÎŞI PUNE OMUL ÎNTREBĂRI?

Leo BUTNARU

* * *

– Ce trăsătură de caracter vă defineşte cel mai bine şi care a fost cea mai nepotrivită calitate pe care v-au atribuit-o alţii?

– Primo: deschiderea spre altul, altruismul, spiritul de responsabilitate, perseverenţa.
Secundo: desconsideraţia (în loc de simpla indiferenţă) faţă de cei declaraţi „clasici în viaţă” şi „atinşi de geniu” pe aici, prin Interriverania.

– Credeţi că e posibil să trăim numai în adevăr, să excludem minciuna?

– Timpurile eticismului utopic au trecut sau, probabil, încă nu au venit. Puterea banului, politica, ignoranţa, însăşi societatea sunt primii adversari ai adevărului. Iar bietul om e sub toate acestea deodată, ca şi sub vremi...

– Aţi fost vreodată cu adevărat fericit în meseria scrisului?

– Probabil, un părelnic – da. În naivităţile debutului, când, elev fiind, mi-am văzut publicate versurile în ziarul „Tinerimea Moldovei”, sau când am luat în mână cartea-mi de debut. O mai fi fost şi alte fulguraţii ale iluziei necesare (prima carte publicată în dreapta Prutului, încheierea romanului memorialistic „Copil la ruşi”...), căreia i se poate spune şi beatitudine. (Fericirii îi prefer sinonimul Beatitudine, deoarece are de component un alt element noţional important: atitudine.)

– Ce preţuiţi mai mult: libertatea umană sau datoria faţă de patrie?

– Datoria umană faţă de o patrie liberă sau care trebuie să ajungă astfel.

– Ce aţi dori să discutaţi cu un scriitor celebru dacă v-aţi întâlni cu el la o casă de creaţie?

– Aş prefera să fie un celebru compatriot al lui Dante, cu care să discut despre Tomaso Marinetti şi despre neorealismul italian, dând şi scurte raite prin „Ghepardul” sau nuvelistica lui Dino Buzzati cel din marginea „Deşertului tătarilor”.

– Aţi încheia un „pact faustic” pentru a crea o operă monumentală?

– Am răspuns în nuvela „Ziua mâniei se amână”, publicată chiar în „Contrafort” (Nr. 1-2, 2008). Reţin doar un mic extras din acel text:
,,– Cum adică?... Ce fel de alt sens?... V-am spus: cu ajutorul meu veţi fi în stare să scrieţi romanul ce va declanşa apocalipsa...
– Crezi tu că aş fi în stare să merg la aşa ceva? Vade retro, Sathana! ţipă omul scrisului, adică – Piei, Satano! – în latină fiind spus, pentru că, trebuie să precizăm, discuţia dintre oaspetele tenebros şi literatul carpatin se ţinea anume în latină, deoarece Diavolul nu cunoştea româneşte, pe când compatriotul nostru se descurca de minune şi destul de viu în moarta limbă a antichităţii lumii. Avea doar unele dificultăţi în a găsi termenii ce ţineau de computeristică, pe aceştia folosindu-i în engleză, limbă cunoscută, bineînţeles, şi Diavolului... „

– Credeţi în Geneză sau în Teoria evoluţionistă?

– Încerc să cred în Întemeietrul de întemeieri, care putea fi chiar Libertatea din care să se... autoizvodească şi însuşi Magnum ignotum (Marele necunoscut), autorul Genezei. Dar, dincolo de toate astea – acelaşi Magnum misterium....

– Vă deranjează faptul că religiile monoteiste nedreptăţesc femeia?

– Nu. Pentru că tot mai multe femei emancipate au trecut la... mono-ateism.

– Aţi accepta să plecaţi într-o călătorie în spaţiu pentru a cunoaşte tainele Universului, ştiind însă că nu vă veţi mai revedea părinţii, rudele şi prietenii?

– În acest moment, da, aş accepta, fiindcă părinţii mei sunt deja în ceruri, ocrotiţi de tainele universului şi ar fi posibil să-i revăd. Cine ar declina o astfel de ocazie?... Dar dacă părinţii îmi mai erau pe pământ, bineînţeles că răspunsul ar fi fost: nu.

– Dacă nu v-aţi fi născut în România/Moldova, în ce ţară din lume aţi fi dorit să trăiţi?

– În Statele Unite ale României.

– Dacă aţi avea posibilitatea să alegeţi, în ce epocă din trecut aţi dori să trăiţi?

– În draga mea antichitate dintr-un secol viitor, precum spune un vers de Nichita Stănescu.

– În ce tablou al unui pictor celebru v-ar plăcea să intraţi?

– În pânza lui Heinrich Zille (1858-1929), numită în original „Singende Kinder”, ce reprezintă un grup de copii nostim de simpatici ce cântă în extraordinarul entuziasm al inocenţei şi uitării de sine! (Probabil, mai sunt încă sub impresiile romanului memorialistic „Copil la ruşi”, pe care l-am editat anul trecut. Dar remarcaţi şi ce nume are prictorul: Zille!)

– Preferaţi un guvern naţional sau un guvern european?

– Chiar de la bun (rău!) început sau – până la urmă, toate guvernele se ticăloşesc. Să sperăm că cel european – mai puţin, totuşi...

– Care este, după părerea Dvs., cea mai mare impostură a lumii?

– Comunismul în variantă ruso-sovietică, dar şi în oricare alta – cubaneză, nord-coreeană, moldo-transnistreană...

– Dacă vi s-ar oferi ocazia, în ce moment al istoriei aţi interveni pentru a da un alt curs evenimentelor?

– Aş fi propus declanşarea procesului de la Nurenberg chiar în clipa în care se decidea semnarea pactului Ribbentropp–Molotov. Stalinismul şi acoliţii săi trebuiau şi ei închişi în boxa călăilor.

– Aveţi un model pentru femeia perfectă?

– Nu există aşa ceva. De aceea mă gândesc, în general, la femeia simpatică, atrăgătoare şi inteligentă, ca să nu mai vorbim – vorbind, totuşi, – de fidelitate etc.

– Ce calităţi apreciaţi la un bărbat?

– Bărbăţia în tot ce face şi apără.

– Vi s-a întâmplat să jucaţi în viaţă „roluri” care nu vi se potrivesc?

– Poate că doar episodic. Cei cu Oscar-ul nu le-ar fi luat în seamă.

– Aţi simţit vreodată nevoia să vă răzbunaţi pe cineva, să faceţi rău cu intenţie?

– Vreodată, posibil să fi simţit această necesitate, însă nu să şi fac rău cu intenţie. Însă, mai totdeauna, intuiţia mi-a spus să-mi las răufăcătorii în seama Providenţei. Şi Aceasta m-a răzbunat echitabil, scoţând din ecuaţie respectivele personaje clevetitoare. Cu atât mai mult astăzi intenţia de a mă răzbuna mă plictiseşte, plus că cei care mi-au făcut rău sunt personaje mărunte-mărunţele, inclusiv – ...mărunte de boi, cocoţate pe tocuri de 10 cm., ca pe coturini – paiaţele antichităţii. Scârbavnice împeliţări. În continuare, cred în Providenţa care mă va apăra şi îmi va face dreptate.

– Vă place să daţi sau să primiţi?

– Să dăruiesc – da, să dau – mai puţin; să primesc daruri – parcă da.

– Care „nebun al lumii” – ne gândim la iconoclaşti şi reformişti, cei care contribuie la emanciparea spiritului uman – vă este cel mai simpatic?

– Nu am idoli. Ţin la mai multe personalităţi, inclusiv la Lautréamont, autorul iconoclastului poem „Maldoror”. Simpatizez şi naivii, dar perseverenţii alchimişti, numai nu înaintea babilonianului care a caligrafiat pe miile de tăbliţe din argilă prima capodoperă a lumii, Epopeea lui Ghilgameş, în care a murit şi prietenul meu Enkidu, cu care am îmblânzit fiare, rătuindu-le, distrugând capcane...

– Ce compozitor vă place cel mai mult?

– La acest capitol sunt de asemenea... politeist: Mozart, Bach, Beethoven, Mendelson, Greg, Schopin, Schuman, Enescu (rapsodiile), Arvo Part (genial compozitor estonian, contemporantul nostru; ascultaţi „Spiegel im spiegel” – „Oglindă în oglindă”!)... Si câţi alţii care ar merita să fie pomeniţi aici!...

– De ce îşi spune omul poveşti?

– Ca să înfrunte sau să reformuleze realitatea, percepţia acesteia. Şi – ca „să se atingă” de eternitate, să se „familiarizeze” cu ea.

– Vă e frică de singurătate?

– Nu. Dacă e vorba de cea a studiului, creaţiei, meditaţiei, muzicii, poeziei, „conectării” la propriul subliminal şi la misterul cosmic.

– Ce fel de poezie vă place, sunteţi deschis către mai multe formule poetice?

– Înainte de toate, orice poem în care există, nedisimulat, vibrant-unduitor, „stropul de eternitate” – precum a fost numită metafora. Am fost şi rămân captivat de poezia italiană, franceză, spaniolă, greacă, niponă, cea a autorilor din America Latină. Preţuiesc mult şi creaţia avangardiştilor ruşi – Hlebnikov, Maiakovski, Mandelştam, Pasternak (în tinereţe), Harms, Krucionâh, Bahterev, Poplavski etc.

– Dacă aţi scrie un scenariu de film, cu ce regizor – clasic sau contemporan – aţi dori să colaboraţi?

– Cu Luchino Visconti cel din „Moarte la Veneţia” (după nuvela omonimă a lui Thomas Mann). Iar scenariul ar avea de motto următorul micropoem:
„E de neimaginat ca
poetul claustrofob
alias faustofob
să nu aibă imaginaţia de a scrie
şi poemul:
Moarte în lift...”

– Aţi simţit vreodată tentaţia puterii?

– De la patruzeci de ani încoace, doar puterea asupra propriilor texte literare şi, prin ele, asupra propriei mele existenţe.

– Ce personaj nedreptăţit, sub-evaluat din istoria omenirii, aţi dori să-l reabilitaţi?

– Un personaj colectiv: poporul român.

– Ce calitate proprie unui alt popor aţi dori să o aibă şi poporul român?

– Demnitatea şi fanatica dragoste de carte. Eu unul cred în ceea ce spunea Francis Bacon acum mai bine de patru sute de ani: Knowledge is power (Cunoaşterea înseamnă putere).

– Când scrieţi (dimineaţa sau seara) şi ce stimulente folosiţi pentru scris?

– În juneţe, scriam şi ziua, şi seara, chiar şi nopţile. Consumam cafea, fumam, uneori aveam la îndemână un pahar de vin roşu. De vreo cincisprezece ani, însă, scriu dimineţile, nu fumez, beau doar ceai, iar pentru a mă re-declanşa în munca scrisului fac plimbări de 3-5 kilometri. Apoi, drept stimulente, mai folosesc şi muzica, şi pictura, şi... ne-citirea istoriilor literare, ca să nu mai vorbim de atât de bizara presă curentă.

– Cu ce vă „hrăniţi” îngerul de pe umăr?

– Am scris o carte „Iluzia necesară” care, mai apoi, a împrumutat titlul şi unei antologii. Uneori, îngerul de pe umăr, amator de hrană spirituală, „îmi răsfoieşte” – cu atenţie, dar şi cu un surâs enigmatic – anume iluziile necesare...

– Ce aşteptaţi, ştiind că nu va veni niciodată?

– Mai demult, scrisesem şi aceste versuri: „Mie multe lucruri mi se întâmplă cu mare întârziere, / în timp ce altele în genere nu mi se întâmplă...” Prin urmare, „aştept” şi unele lucruri importante spre care corbul lui Poe îşi croncăneşte dizgraţiosul Nevermore!

– De ce îşi pune omul întrebări?

– Recent, am publicat o care care se intitulează „Răspund, deci exist”. Cu acelaşi efect, s-ar fi putut numi: „Întreb, deci exist”. Însă volumul amintit e al cincilea în preocupările mele pentru interviu, dialog, şi am zis – basta! Nu mai întreb pe nimeni.
Pe mine, însă, mă tot voi ispiti în continuare, inclusiv: De ce îşi pune omul întrebări? Simplu: pentru că nu are nişte răspunsuri şi, bineînţeles, le caută. În sfânta, biblica sa naivitate ce pendulează între: Deşteptăciunea... deşertăciunilor şi deşertăciunea... deşteptăciunilor... Cam aceasta e „filosofia” existenţei noastre.

(29 mai 2009)

Contrafort, 2009, Nr. 5-6.

ZILE ŞI NOPŢI DE LITERATURĂ, Neptun, 11-16 iunie 2009

Leo BUTNARU

DIN ŢARA ÎN CARE NU POŢI SĂ RĂMÂI ÎN AFARA POLITICII*

Vezi versiunea engleză la adresa
http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/zile-si-nopti-de-literatura

Iniţial, titlul comunicării mele, anunţat organizatorilor colocviului, era: „Literatura şi politica – sau politica literaturii?”. Chiar îmi schiţasem unele idei de bază . Spre exemplu, mă întrebam dacă o fi avut dreptate atipicul nostru clasic Ion Luca Caragiale, când susţinea că: „Literatura este... sora mai mare a Politicei”, după ce, mai sus, spunea că: „bine inspirate şi deplin autorizate glasuri au ţinut să afirme cum că energia cea mai înaltă a unei naţiuni îi este propria gândire, a cărei cea mai puternică manifestare nu poate fi decât literatura naţională”.
În mod special mi-a atras atenţia gândul că „energia cea mai înaltă a unei naţiuni îi este propria gândire”, care m-a dus spre o constatare de ordin general, proprie zilelor noastre, şi anume că: omenirea se află în momentul în care se elaborează deja intelectul artificial, dar, să reţinem, – nicidecum şi... sufletul artificial. Deoarece suflet artificial nici nu ar putea exista! Prin urmare, raportul e următorul: Sufletul ţine mai mult de artă, inclusiv – de literatură. Raţionalul, în cea mai subtil-manipulatorie formă, este apanajul politicii. Astfel că, ab ovo, apare deja un raport curios, intelect artificial (politică) – suflet natural, firesc, artă, inclusiv – literatură. Sigur, e aici şi un antagonism implicit. Dar, probabil, şi un blestem – ca literatura nicicând să nu poată face abstracţie de politică; să nu reuşească a nu se implica, într-un fel sau altul, în această sferă a pasiunilor şi cruzimilor umane.
Anume astfel îmi notasem, iniţial, câteva opinii pentru comunicare atunci, pe la început de aprilie... Iar dacă aş fi dezvoltat aceeaşi linie ideatică, bineînţeles că nu aş fi fost înţeles de mai mulţi colegi, în special de confraţii mei români, care ştiu prea bine din ce spaţiu vin şi ce se întâmplă acolo.
Astfel că mi-am modificat ideea-axă, iar titlul comunicării mele este cel prezent: „Din ţara în care nu poţi să rămâi în afara politicii”.
...Pentru că a venit ziua de 7 aprilie. Pe la ora 10, aveam o întâlnire la Biblioteca Naţională din Chişinău, în drum spre care m-am afundat într-o mare de tineri ce împânziseră trotuarele şi avansau spre centrul oraşului. Sigur, mi-am dat seama că e vorba de un protest de masă contra comuniştilor care falsificaseră masiv rezultatele alegerilor parlamentare. Era protestul tinerilor, protestul nepoţilor care, peste noapte, s-au pomenit ostaticii comuniştilor pentru care votaseră bieţii lor bunici! Mulţimea scanda: „Nu ne furaţi viitorul! Jos dictatura! Jos comuniştii!”
Ţin să mai amintesc un lucru... atipic: ceea ce se numeşte Republica Moldova, înseamnă o societate care nu are... generaţia de legătură între tineri şi pensionari. Adică, mai multe sute de mii de oameni de vârsta a doua, cea medie, cei care sunt, de fapt, părinţii acestor elevi, liceeni, studenţi şi, pur şi simplu, ai zecilor de mii de tineri – au plecat peste hotarele Basarabiei în căutarea unui venit cât de cât decent, care să le permită să supravieţuiască, lor şi familiilor pe care le-au lăsat între Nistru şi Prut. Astfel că basarabenii răspândiţi prin lume, anume cei care, în logica firii, ar fi votat contra comuniştilor, n-au putut să-şi exprime opţiunile politice, nu au avut cum să voteze, fiindcă cetăţenii Republicii Moldova aflaţi oriunde în Italia trebuiau să se deplaseze numai şi numai la Roma, cei din Spania – să ajungă numai şi numai la Madrid, unde sunt ambasadele moldave... În aceeaşi ecuaţie puneţi şi Parisul, şi Londra, şi Berlinul, alte capitale europene... Iar în Irlanda, să zicem, unde sunt multe mii de emigranţi din Republica Moldova, nici nu a fost dechisă vreo secţie de votare, deoarece guvernanţii de la Chişinău, în mod cinic, au făcut tot posibilul să descurajeze şi să obstrucţioneze participarea la scrutin a concetăţenilot de peste hotare.
În fond, ce s-a ales din... alegeri? În urma masivelor manipulări, comuniştii au luat 49 de procente din sufragii, celelate voturi fiind împărţite la alte 15 formaţiuni. După redistribuirea voturilor, comuniştii s-au pomenit cu încă 10 procente la activ! Prin urmare, mai bine de jumătate din alegători a votat, de fapt, contra comunismului, însă, în urma fraudelor şi a redistribuirii voturilor, întreaga populaţie s-a pomenit ostatica celor 600 de mii de votanţi, pe care i-au avut comuniştii, – în special, bătrâni şi elemente slab alfabetizate care nu ştiu pe ce lume trăiesc.
Acolo, în piaţă, în primele două-trei ore ale manifestaţiilor, am trăit înalte şi optimiste sentimente de mândrie pentru tinerii mei compatrioţi, dar curând am fost cuprins de deznădejde şi neputinţă, înţelegând că forţele răului au recurs la provocări, la deturnări de situaţii şi la acţiuni cu care nicidecum nu ar fi trebuit să continue sau să se încheie această revoltă anticomunistă a zecilor de mii de tineri.
Ce a urmat, mulţi dintre dumneavoastră o ştiu din mass-media. Esenţa însă e următoarea: atunci, în noaptea de 7 spre 8 aprilie, s-a re-dezvăluit în toată monstruozitatea sa natura hidoasă a guvernării comuniste cu apucăturile ei poliţieneşti şi dictatoriale. Pentru autorităţile fără... autoritate de la Chişinău noţiunea de drepturile omului e nespus de vagă şi ele, pur şi simplu, o sfidează.
Bineînţeles, este iar şi iar momentul şi motivul să ne întrebăm: oare chiar organizaţiile europene de tot soiul şi în special Uniunea Europeană să nu ştie că regimul Voronin e unul antiuman, antieuropean, un regim criminal? În mintea şi faptele agresive ale acestui regim s-au întrepătruns monstruos relele comunismului cu cele ale capitalismului, pentru că paradoxul e următorul: clanul Voronin, care în epoca internauticii mai umblă cu secera şi ciocanul, este cel mai capitalizat, cel mai bogat din stânga Prutului. Adică, aşa-zisul comunist Voronin profită din plin de... profitul capitalismului. Sau, el consideră că se poate construi... capitalismul şi cu o mentalitate comunistă! E, aici, acolo, un mutant încă greu de imaginat, de descris, de definit. Această corcitură fabuloasă, comunism-capitalism, apare extrem de hidos în oglinzile strâmbe ale bolşevismului retardat, dar, încă, neanulat şi cu care, din păcate, cochetează birocraţia şi diplomaţia europeană. Dacă există cineva dintre colegii din Anglia, în eventualitatea că domniile lor vor avea şi intervenţii în media, i-aş ruga să-l întrebe, spre exemplu, pe ex-ambasadorul Marii Britanii la Chişinău, John Beyer, de ce a acceptat domnia sa să fie decorat de tovarăşul Voronin, în martie trecut, dacă ştia perfect că are în faţă un dictator, un ipocrit, un cabotin, un sfidător al europeneităţii, un – pur şi simplu – bolşevic învederat, ajuns profitorul capitalismului multilateral dezvoltat?
Pe alţi colegi care, eventual se interesează şi de sport, i-aş ruga să-l întrebe pe vivacele domn Sepp Blater, preşedintele FIFA, de ce a acceptat să fie decorat de mitropolitul Moldovei Vladimir, dacă dânsul ştie că biserica, în Basarabia, face jocul comuniştilor, îi blagosloveşte întru minciună şi nelegiuiri? Ba mai mult, dl Blater a vrut să-şi spele obrazul, la rândul său găsind de cuviinţă să-i pună în piept mitropolitului-acolit al bolşevismului medalia de aur a Federaţiei Internaţionale de Fotbal Amatori. Imaginaţi-vă ce compatibilitate: biserica şi fotbalul!... Astfel că domnul Blater a făcut un adevărat... barter medalistic. Şi nu numai el.
În perioada electorală ne-a vizitat Terry Davis, secretarul general al Consiliului Europei, pentru a primi şi el o decoraţie de la Voronin. Un alt demnitar european, Erhard Busek, se văzu şi dânsul cu ordin moldav în piept. La Chişinău a poposit Gheorghi Pârvanov, presedintele Bulgariei, ca să-l decoreze pe Voronin şi să fie decorat de acesta. Tot in perioada electorală, Voronin a vizitat Croaţia pentru a primi o decoraţie (de-croaţie, îmi vine să spun) de la preşedintele acestei ţări şi, bineînţeles, pentru a-l decora şi el pe preşedintele croat Stjepan Mesić.
Oare nu vi se pare suspectă duplicitatea marasmatică, aş zice, a unor figuri importante din Uniunea Europeană? La câte capete joacă această confuză instituţie? întreb, şi văd cum chipurile unor europeni „sută la sută” îşi arată grimasele dezgustător-înfricoşătoare în oglinzile strâmbe ale bolşevismului întreţinut, dictatorial, de cetăţeanul ne-european Voronin... Până când va fi încurajat bolşevismul de Uniunea Europeană?
Cu mare regret, atare întrebare aş putea-o formula pentru mulţi alţi demnitari europeni, care la Chişinău se lasă îmbătaţi cu apă chioară, metaforic vorbind, de fapt fiind duşi în adevăratele duşuri (interne, adică fiziologice) de vinuri şi şamapnie din celebrele pivniţe basarabene...
Şi-apoi, domnii mei, pe acest timp de criză feroce, ce e cu megalomania aceasta medalistică? Sau cu medalomania! Ce e cu acest brejnevism – vă aduceţi aminte, lui Brejnev îi plăcea să fie decorat la fiece jumătate de an, – a decorărilor reciproce în Europa întreagă? Ori s-au înmulţit eroii, personalităţile, oamenii importanţi, ori aceştia lipsesc aproape cu… desăvârşire... E o inflaţie de decoraţii dizgraţioasă... În această suspectă confrerie a politicienilor de oriunde şi de orice rang, e mult ridicol, dar şi mult cinism; e o sfidare crasă a opiniei publice şi a bunului simţ.
Eu unul nu aveam dubii asupra situaţiilor, invocate aici, nici până la 7 aprilie. Cunoşteam prea bine poziţia multi-plicitară (ca să nu zic doar... duplicitară) a birocraţiei UEuropene, deoarece, la sfârşitul lunii martie, primisem numărul de revistă „Viaţa Românească”, în care era publicată şi dezbarterea cu tema: „Basarabia, înspre europenitate?” Iertaţi-mă că mă autocitez, dar aş vrea să reproduc un scurt fragment din cele mărturisite de mine acolo: ,,Europa nu este, pe cât s-ar putea să fie, generoasă – şi curajoasă! – cu basarabenii. Sunt sigur că, dacă ar dori, Uniunea Europeană ar putea dezrobi, peste noapte, populaţia dintre Nistru şi Prut, ar putea-o scoate de sub călcâiul comunist, dacă i-ar deschide cu adevărat hotarele europene. Nu cred că cele 3–4 milioane de basarabeni ar perturba starea de bine şi euforie europeană. Conaţionalii noştri sunt muncitori, inteligenţi, – bineînţeles, cu excepţia specimenelor nefaste pe care le are fiece naţiune. Ca orice organizaţie internaţională forte, Uniunea Europeană nu este una cu adevărat înţeleaptă, perspicace şi generoasă. Acolo jocurile le face altcineva care, am impresia, nu-i prea are la inimă pe români, pe basarabenii români... Iar politica externă românească este foarte... aproximativă, neconvingătoare, fără principii pe care să le apere şi chiar să le câştige în confruntări. Pentru România. Pentru Republica Moldova. Pentru noi toţi. E mult de cumpănit aici. Şi e dureros, amarnic de cumpănit...”
Citez doar atât, pentru a încerca să mă alătur celor care consideră că, în ţara sa, scriitorul nu poate să rămână în afara politicii. În caz contrar, înseamnă că este indiferent la destinele conaţionalilor săi care, se ştie, sunt mereu atraşi în malaxorul manipulărilor politice.
Stimaţi colegi, nu ştiu dacă v-au trezit oarece interes şi oarece sentiment cele relatate de mine. Dar dacă printre Domniile voastre sunt şi dintre cei care pot spune un cuvânt în contextul socio-politic al ţărilor lor sau al celui general european, vă rog să faceţi să se cunoască ideea că Uniunea Europeană este o organizaţie cam blazată, cam birocratizată şi nicidecum nu are o poziţie activă, principială, bazată pe adevăr, faţă de Republica Moldova, de cetăţenii săi. Faceţi să se ştie că, indiferent de cosmetizare şi aranjare de aparenţe, guvernarea comunistă din Republica Moldova e una antiumană, poliţienească, dictatorială. Să se ştie că, dacă ar avea fermitate şi voinţă politică, Uniunea Europeană ar putea dezrobi populaţia Republicii Moldova, i-ar putea reda libertatea şi demnitatea. Aceasta, doar în cazul când, într-adevăr, respectiva Uniune nu ar fi precum pare tot mai mult: vlăguită, lehămeită, birocratizată şi cam poltronă. Eu sunt sigur că Domniile Voastre, scriitori din mai multe ţări, puteţi ajuta tinerii, care nu mai vor să trăiască în dictatură bolşevică, dorind să aibă şi ei un viitor european. Tinerii care scandează la Chişinău: ,,Nu ne furaţi viitorul!”
________________
*Comunicare prezentată la Colocviul/ Festivalul “Zile şi nopţi de literatură”, Neptun, 11-16 iunie 2009.

--------------------:::::::::::::::::::::::--------------

In memoriam Matei CĂLINESCU

Dumitru Ţepeneag, Mircea Martin, Matei Călinescu şi Cornel Ungureanu. Portul Tulcea, duminică, 22 septembrie 2002.
Fotografie: Leo Butnaru

La câteva zile după ce împlinise 75 de ani, s-a stins criticul, teoreticianul, specialistul în literatură comparată şi scriitorul Matei Călinescu. Reroduc aici dialogul pe care l-am avut acum mai mulţi ani cu minunatul Om, Sciitor, Magiastru.

L. B.


Matei CĂLINESCU – Leo BUTNARU

„ORICE ADEVĂRTĂ OPERĂ DE ARTĂ E IMPLICIT ŞI O OPERĂ CRITICĂ”

– Mult stimate domnule Matei Călinescu, în 1977 (se va înţelege ceva mai încolo că mă refer la această jalonare cronologică), aveaţi 43 de ani, eraţi autorul a mai bine de zece cărţi de critică literară, poezie şi al romanului-eseu „Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter”, autor de prefeţe şi studii introductive la volume de N.D. Cocea, Ion Minulescu, J.B. Priestley, E.A. Poe, D.H. Lawrence, Samuel Butler, Arnold Hauser, eraţi alcătuitor de ediţii de autor şi antologii, laureat al Premiilor Uniunii Scriitorilor, Academiei, Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti... Însa despre toate acestea şi altele în „Dicţionarul de literatură română contemporană” editat de Marian Popa în 1977 nu se spunea barem un cuvînt. Mai mult, dicţionarul nu înregistra nici chiar numele Dumneavoastră. Atunci, Vă interesa acest lucru, Vă afecta cumva?

– Întrebarea despre Marian Popa mă amuză: în prima ediţie a dicţionarului său, din 1973, numele meu figura (autorul mersese cu bunăvoinţa pînă acolo încît îmi comunicase intrarea despre mine înainte de apariţia volumului); în a doua ediţie, lărgită şi adăugită, fusesem eliminat, pentru că, bănuiesc, autorul n-a mai avut posibilitatea să mă consulte, dar în mod mai probabil pentru că intrasem în inefabilitate (adică părăsisem România lui Ceauşescu şi mă stabilisem în Statele Unite). De ce nu-l întrebaţi pe Marian Popa însuşi, care pe vremea aceea lucra, între altele, la o instituţie discretă – secţia ontologie, subsecţia ontologie ficţională--şi care v-ar putea lămuri mai bine. Mai ales că el însuşi, cred, s-a desubstanţializat la un moment dat prin Germania. Oricum, el ar trebui să ştie mai bine şi din propria sa practică a actului de apariţie/dispariţie. Oare dicţionarul lui se mai putea consulta în bibliotecile publice cînd el era dispărut? Înţeleg din presă că acum a reapărut cu o istorie a literaturii române de după 1944 în mii de pagini, dintre care unele ar fi servit şi ca rapoarte secrete pentru instituţia discretă de care am pomenit adineaori. Unii încetau să existe exoteric, dar continuau să existe (instituţional vorbind) esoteric, acoperit, invizibil. Oricum, încercarea de a ridica denunţul, un gen dispreţuit, la demnitatea criticii literare trebuie apreciată.

– În acel an 1977, în SUA, publicaţi volumul „Faces of Modernity...”, apoi, peste alţi zece ani, - cele „Cinci fete ale modernităţii” apărut în româneşte abia peste 8 ani. (Eu unul am primit acest volum din partea dlui Mircea Martin, la acea vreme director al Editurii „Univers”.) Şi iată, naivul de mine, chiar dacă am pomenit despre această istorie conceptuală ( „o carte epocală” – M. Martin), Vă rog să spuneţi ceva (altceva?) despre utilitatea sau... inutilitatea criticii literare...

– Istoria onestă de toate felurile — de la istoria ideilor şi termenilor pînă la istoria notelor de subsol şi a virgulei — e utilă, cred. Şi aş adăuga: în măsura în care rezistă timpului. Critica literară e şi ea utilă în măsura în care mai poate fi luată în seamă după un timp — 20, 30, 40 de ani — fie că e vorba de un volum teoretic, fie de o simplă cronică literară.. Din ce se scrie curent în materie de critică, desigur, foarte puţin poate fi luat în serios chiar în momentul apariţiei. Critica zisă “de întîmpinare” întîmpină prea mult, nediferenţiat şi adesea cu omisiuni importante. Critica literară bună rezistă cam 40-50 de ani, poate chiar şi mai mult. Dar o carte de istorie de calitate poate fi citită, ca şi literatura bună, mult mai multă vreme. Un critic celebru acum o sută de ani, ca Émile Faguet, e azi aproape ilizibil. El — ca şi alţi critici reputaţi ai vremii, un Jules Lemaître, un Ren Doumic etc. – continuă să existe, sub identităţi diferite, prin fenomenul ventrilchismului post-mortem. Cunosc cel puţin un avatar al lui Faguet în România de astăzi, un sub-Faguet la drept vorbind, dar o autoritate critică şi academică, contestată doar marginal deocamdată, şi mai cu seamă oral, mai rar scris. Evident, există excepţii, îşi spun criticii literari, şi în ele ne punem speranţa.

–Sunteţi omul şi autorul care a avut fracturi de destin, însa care, în pofida a orice, a perseverat în munca sa. Nu V-aţi întrebat dacă ar putea exista vreo putere sau împrejurare care să Vă depărteze de vocaţia Dvs., cea de scriitor?

– Glumind: am rătăcit prin lume ca omul, am mers pe drumuri greşite, dar am perseverat insuficient de diabolic.

– Posibil cu titlu de întermezzo în dialogul nostru, Vă întreb: La vîrsta, experienţa şi... iluzia pe care le aveţi, care Vi se pare cel mai trist lucru? (Din lume, din America, din România...)

– Lucrurile cele mai triste — spre deosebire de cele tragice, monstruoase etc. — sunt cele care sfîrşesc prin a te face să rîzi. De exemplu, realismul socialist. De mult n-am rîs ca acum doi-trei ani, cînd am dat peste o antologie a “poeziei noi”, revoluţionare din România, datînd din 1953. Numele înspirator, numele magic, aş zice, era acel al marelui Stalin (poemele dedicate lui fuseseră compuse, evident, înainte de martie 1953, deşi cred că antologia conţinea şi un bocet sau două, la fel de rizibile ca şi imnurile sau odele). Poeme, cărţi şi chiar ţări pot fi triste şi totodată pline de umor. Ca-n versul lui Bacovia “O, ţară tristă plină de umor”.

– Dar cel mai frumos?

– Frumuseţea, rară cum e, se dispensează de superlativul relativ şi chiar de cel absolut. Ea se dispensează chiar de adjectivul “frumos/frumoasă” şi îi displac, în genere, epitetele denotînd valoarea. În genere, e puţin lucru să spui despre o carte ţi-a plăcut că e...frumoasă. Frumos e să spui ce ţi-a făcut ţie lectura ei, ce asociaţii şi gînduri ţi-a inspirat, ce întrebări te-a îndemnat să-ţi pui, ce răspunsuri te-a făcut să respingi. Admiraţia extremă se exprimă adecvat doar prin citat sau prin comentariu microscopic. Aproape niciodată prin vorbe mari, în afară de cazul cînd acestea sunt cu adevărat enorme, tranşante şi finalmente ambigue: “J’admire tout, comme un brute” îi spunea Baudelaire lui Hugo. (Dar Victor Hugo era (după Cocteau) “un fou qui se croyait Victor Hugo”.) Genul laudei e un gen poetic, nu critic: vezi exaltarea înaintaşilor în Epigonii lui Eminescu sau pe cea a Crailor de Curtea-Veche în Protocol al unui Club Mateiu I. Caragiale de Ion Barbu.

– Se spune că din momentul în care ne cunoaştem limitele, tindem să le depăşim. Dvs. aveţi limite în condiţia de profesionist al scrisului? Sau cunoaşteţi toate tainele vocaţiei, o puteţi orienta aşa cum doriţi?

– Întrebarea e atît de dificilă încît mă ispiteşte să glumesc iarăşi. Ne cunoaştem totdeauna limitele, dar de cele mai multe ori vrem să le ascundem, nu să le depăşim. Şi aşa sunt greu de ascuns, ce ne-am face dacă am mai vrea să le şi depăşim?

– Cum treceţi de la luciditatea pe care o cere critica literară la registrul poeziei, ca mister, uneori ca subconştient?

– Registrul poeziei, cred eu, e mult mai lucid decît cel al criticii literare obişnuite, chiar de calitate. În ce mă priveşte, ca să fiu sincer, nu cred că am atins vreodată nivelul de luciditate al adevăratei poezii; sau poate numai pe alocuri în proză (dacă avea dreptate Novalis cînd spunea că proza e tot poezie) şi poate în două sau trei eseuri. Nu în cărţile erudite, de factură universitară. În poezia propriu-zisă am tins spre acel nivel, cît m-au ţinut puterile, şi am făcut poezie minoră, decentă sper, dar nu mai mult decît atît. După aceea, pierzîndu-şi limba, poetul din mine s-a sinucis. Am cunoscut personal şi îndeaproape doi mari poeţi: pe Nichita Stănescu şi pe Mircea Ivănescu. Luciditatea lor poetică era totdeauna uimitoare, în ciuda stărilor psihologice sau corporale prin care treceau. Ei ilustrau perfect maxima lui Baudelaire: “Inspiraţia vine atunci cînd vrei, dar nu te părăseşte atunci cînd vrei”. Evident, pentru asta trebuie să fii poet în toată puterea cuvîntului şi să deţii secretul actului volitiv cu efecte prelungite, incontrolabile, periculoase (căci o inspiraţie care nu te părăseşte cînd vrei se apropie de nebunie).

– Îl rog pe dnul Matei Călinescu, în tripla domniei sale ipostază, de teoretician, poet şi prozator, să comenteze următoarea aserţiune a lui George Steiner: „Un mare critic este uneori un scriitor dezamăgit. Un mare critic ştie că el este umbra unui eunuc în comparaţie cu un creator. Credeţi că ar scrie cineva cărţi despre Dostoievski dacă ar putea scrie o singură pagină din „Posedaţii”? Cu chestia asta le-am dat eu peste nas multor contemporani de-ai mei din universităţi şi de asta nu mă pot ierta”.

–Steiner spune o prostie de om inteligent. Dacă el ar scrie azi o pagină din Posedaţii lui Dostoiveski n-ar fi decît un un mic dostoievskian, un imitator melodramatico-metafizic oarecare, de neluat în seamă; unui imitator al lui “Dusty”, cum îi spunea răutăcios Nabokov, i-aş prefera oricînd cîteva pagini incitante din Tolstoi sau Dostoievski, cartea cu care a debutat Steiner însuşi. În termenii lui Borges, despre care am purtat recent un dialog cu Călin-Andrei Mihăilescu, mai interesant ar fi cineva care ar vrea să-l rescrie literal pe Dostoievki, precum Pierre Menard pe Cervantes: atunci, comparînd acelaşi pasaj în cele două versiuni absolut identice, dar produse în epoci diferite, s-ar putea constata diferenţe uriaşe, nebănuite, revelatoare! Numai aşa ar putea cineva, un contemporan, chiar să-l egaleze pe Dostoievski, cum Menard îl egalase, fie şi numai într-un paragraf, pe Cervantes! Cît despre metafora criticului-eunuc, e mai rea decît o prostie de om inteligent: e un clişeu. Nu cred ca scriitorii rataţi devin critici; după cum nu cred că criticii rataţi devin scriitori. Numai marii scriitori sunt şi mari critici. Cred, împreună cu Oscar Wilde, în critica creatoare: orice adevărată operă de artă e implicit şi o operă critică, fie ea invizibilă pentru ochii nepregătiţi. Altfel, există critici decenţi, serioşi, inteligenţii — capabili să spună multe lucruri interesante dar şi tot felul de prostii de om inteligent şi chiar să repete, fără să-şi dea seama, clişee dintre cele mai obosite.

– Ca artist şi teoretician, aveţi un stil planificator, Vă trasaţi perspectivele?

– Sunt un adversar al planificării — de la economie şi pînă la poezie: rezultatele ei nu pot fi decît catastrofale. Prevederea, anticiparea dificultăţilor, persistenţa sunt altceva. Disciplina e şi ea altceva. E capacitatea de a duce un proiect bun pînă la capăt şi de a abandona cît mai repede un proiect greşit, nepotrivit, excesiv de ambiţios sau de modest. Proiectele bune sunt creaţii ale curiozităţii, ale energiei personale carese angajează total în jocul poetic (incluzînd deopotrivă poezia şi poetica), ale instinctului de explorare. Spiritul de planificare n-are aici nici un rol.

– Harul scriitoricesc scapa legilor obisnuite, estimarilor comune pentru aprecierea capacitatilor umane?

– În chestiunea harului nu pot da, din nefericire, decît un răspuns tautologic: harul e har e har (parafrazînd celebra tautologie a lui Gertrude Stein, “a rose is a rose is a rose”). Nu ştiu de unde vine şi nici nu sunt sigur că-l pot recunoaşte imediat. Poate doar cu timpul. Cu timpul însă îl vor recunoaşte tot mai mulţi. Oare trebuie să ai har ca să recunoşti de la început harul?

– Aveţi, să zicem, careva superstiţii literare? Ca scriitor, dar şi ca cititor?

– Ciudat, n-am decît superstiţii extraliterare şi din ce în ce mai puţine. Cînd eram tînăr îmi inventam superstiţii, îmi cream mici tradiţii private (de pildă, îmi interziceam anumite itinerarii, îmi impuneam anumite ocolişuri, mi-era frică de anumite cuvinte şi le evitam etc.). Era un fel de joacă.

– Îl întreb pe criticul, dar şi pe prozatorul Matei Călinescu: în ale prozei proaste (române sau americane, dacă o citiţi, fireşte,) ce Vă scoate cel mai mult din fire?

– Consider un mare defect incapacitatea mea de a citi cărţi aşa-zis “proaste”, bunăoară romane lungi de pe listele de “best-sellers”, literatură aşa-zis “de gară” sau de aeroport etc. M-am obişnuit cu lectura lentă şi nu mă mai pot dezobişnui de ea. Citite repede, romanele proaste pot deveni foarte bune, în sensul că te pot “ţine”, te pot “transporta” în altă lume, te pot face să te uiţi pe tine însuţi. Îmi lipseşte, din păcate, flexibilitatea de care aş avea nevoie ca să trec firesc de la un gen la altul, de la lectura dificilă şi ultraatentă, cu lupa, la o lectură mai relaxată, mai plutitoare, mai plăcută.

– De altfel, un scriitor şi profesor atît de solicitat precum sînteţi, reieşind din inevitabilă criză de timp, citeşte doar capodopere, cărţi importante sau şi volume întîmplătoare?

– Nu citesc/recitesc doar capodopere, ar fi îngrozitor. Citesc mult la întîmplare, după cum mă duce curiozitatea. În cazul multor (dar nu al tuturor) “bestsellers”-ilor, simplul fapt al încetinelii lecturii îmi diminuează curiozitatea faţă de text; cunosc formula, ştiu ce va urma, cu lupa atenţiei nu descopăr mai nimic interesant la nivelul micilor detalii. Iar micile detalii sunt extrem de importante pentru mine. Dacă aş citi mai repede, le-aş putea ignora absenţa şi aş fi răsplătit cu alte plăceri, mai umane, pe care le poate oferi (para)literatura şi chiar kitsch-ul literar.

– Distinse domnule Matei Călinescu, iată, aici, la Chişinău, rostesc (scriu) acum verbul „a risipi”, pe care, peste multe fuse orare şi mii de chilometri, Internetul Vi-l aduce pe ecranul ordinatorului acolo, în Bloomington, în SUA. În clipa în care îl citiţi, la ce Vă gîndiţi? Adică ce gînduri şi sentimente Vă trezeşte ad hoc acest „a risipi”? E un verb latent – dramatic, nostalgic, dureros, cum e?...

– Verbul “a risipi”? Ce-mi sugerează? Multe, de la “Întoarcerea fiului risipitor” la bogăţii risipite; de la sensul arhaic-melancolic “de a ruina” (“turnul în risipă”) la a (se) împrăştia (“se risipeşte ceaţa”), la banalul “a cheltui prea mult”. Dar de ce îmi puneţi această întrebare? M-aţi făcut foarte curios şi v-aş fi recunoscător dacă a-ţi include răspunsul în versiunea tipărită a întrebării.

– Mă ispitise umbra unei triste prezumţii că pentru noi, românii, acesta ar fi un verb-stigmat... Să dea Domnul să nu fie aşa... Dar, a insista în decelarea/explicarea lui „a risipi” ar însemna să relansăm dialogul nostru. Poate, cu altă ocazie, legată, să zicem, de speranţa că, în iunie 2003, veţi veni la a cincea întîlnire a scriitorilor români din întreaga lume, care va avea loc în Basarabia. Până atunci, Vă asigur de simpatia şi înalta noastră consideraţie. Aşadar Vă aşteptam la Chişinău.

– Sper şi eu.
Chişinău -Bloomington, 28 decembrie 2002

Dialog

Leo BUTNARU

EU UNUL CONSIDER CĂ LITERATURA ROMÂNĂ NU ARE NICI O PROBLEMĂ, ACESTEA, PROBLEMELE, FIIND EXCLUSIV ALE FIECĂRUI SCRIITOR ÎN PARTE

– Relativ recent aţi publicat romanul „Copil la ruşi”. Ce reprezintă această nouă apariţie editorială pentru dvs.? Ce înseamnă pentru dvs. locurile copilăriei?

– S-o luăm ab ovo. În toamna anului 2000, pe 6-7 septembrie, am scris un text uşor ludic, dar intens metaforic, pe care l-am intitulat (parţial-parantetic-postmodernist) „Provincia sau e(v)ul me(di)u”. Adică, ar fi trebuit să se înţeleagă că era vorba de eul meu, text care avea un motto din C. A. Rosetti, de la 1845: „...este prevestire că condeiului îi va şedea bine odată în mâna mea”. Textul respectiv, de doar 15 mii de semne... (De fapt, pe atunci încă nu scriam la computer şi nu erau decât 4 sau 5 pagini obişnuite la maşina de scris – un „Olivetti” italienesc... Dar uite, se deschide, se „autopropune” un inter-subiect, să zic: acea „Olivetti” o aveam de la colegul Vasile Oltean, directorul muzeului „Prima şcoală românească” din Şcheii Braşovului, în loc oferindu-i o maşină cu litere chirilice – un „Trembler de Lux” de fabricaţie iugoslavă, în baza licenţei franceze, pare-se; o maşină cu care scrisesem până în vara anului 1989, când Basarabia a revenit la alfabetul latin. Dl Oltean cerceta arhivele, dădea de documente scrise în limba slavonă veche, pe care o cunoştea în baza studiilor sale teologice şi, prin urmare, când îşi completa bibliografia la textele ştiinţifice, avea nevoie să dea titlurile operelor în original.) În fine, acele patru-cinci pagini au stat în sertarele mesei de scris până în anul 2005, la sfârşitul căruia, dimpreună cu un alt text, „În căutarea secolului pierdut”, le-am publicat în revista „Sud-Est”. Părea să fie un lucru obişnuit... dacă nu ar fi urmat telefoanele a doi colegi, pe care îi respect pentru prestanţa lor profesionistă şi pentru judecăţile axiologice, şi anume – Serafim Saka şi Arcadie Suceveanu, care mi-au spus că le-a plăcut „Provincia sau e(v)ul me(di)u”, mai întrebându-mă dacă public şi continuarea acelui text.
Care continuare, dacă nu o aveam? „De ce nu ai încerca să dezvolţi tema?” m-a întrebat S. Saka , ceea ce mi-a dat de gândit, astfel că anume de aici încolo s-a şi declanşat romanul memorialistic propriu-zis, intitulat mai apoi „Copil la ruşi”.
Iar la întrebarea ta, dragă Ovidiu Vintilă, s-ar putea potrivi mai multe răspunsuri, însă adevăratul dintre ele ar fi că acele/ aceste memorii în devălmăşie cu poezia şi fantezia se vor a fi un omagiu adus Providenţei şi părinţilor mei, cu numele Anastasia şi Teodor, nume „rostuite şi rostite cu amăruia miere din paradisul cuvintelor”; dânşii „au fost cei graţie cărora, în 1949, când se împliniseră exact 2 mii de ani (ca s-o încep şi eu grandios, triumfător, nu?!) din vremea în care Iulius Cezar exclamase: Alea jacta est!, trecând Rubiconul, apărui şi eu pe lume, în Zodia lui Pan ajuns capro-delfin sprijinit pe astrele Vega şi Altair susţinute de aripile clipocitoare ale Constelaţiei Vulturului. Adică era în ianuarie, când Capricornul îşi scapără coarnele de cremenea Carpaţilor sau de gheaţa Răutului, pe atunci râu încă important. Nu sunt bântuit de himerele heraldice ale unei (posibile) genealogii aristocratice, deoarece consider că nobleţea necertificată a scriitorului ce aveam a deveni este în afara tabieturilor ereditare, precizând că părinţii mei erau simplisimi ţărani proaspăt şi dureros desproprietăriţi de colectivizarea şi colonizarea ruso-sovietică”, ca să citez de la pagina 12 a cărţii în cauză.
Iar pentru a spune ce înseamnă pentru mine locurile copilăriei, ar trebui, pur şi simplu, să repovestesc zeci şi zeci de file din „Copil la ruşi”, pentru a se înţelege că eram, de fapt, Copil în grădina lui Dumnezeu, în împărăţia raiului pământesc şi al acelei vârste fascinante cu adevărat. Şi mă bucur că aceste lucruri le-au înţeles mai mulţi dintre cei care mi-au recenzat romanul, în special Ştefan Borbely şi Răzvan Voncu, ale căror opinii se află în percuţie de ecou cu cele pe care le auzisem, acum mai mulţi ani, de la Serafim Saka şi Arcadie Suceveanu, iar înaintea lor – de la Valentina Tăzlăuanu şi Victor Gherman care, la „Sud-Est”, au fost cei dintâi cititori ai primelor pagini din încă nici de mine presupusul roman ce s-ar fi putut filia din „Provincia sau e(v)ul me(di)u”. Ceea ce era perfect în acord cu al doilea motto care însoţea acele 4-5 pagini, selectat dintr-un text de Livius Ciocârlie: „Nu ştii, abia presimţi, ce se ascunde în tine. Te surprinzi necontenit cu ceea ce eşti în stare să faci”. Deci, nu greşesc dacă spun că acest roman memorialistic mi s-a dezvăluit drept o mare surpriză, pe care am putut să mi-o fac mie însumi, dar dedicată, spuneam, cu adâncă şi, concomitent, înaltă recunoştinţă Providenţei şi părinţilor mei.

– Rememoraţi vă rog pentru cititorii revistei momentul debutului dvs. editorial.

– La aparitia cărţii de debut eram, probabil, bântuit de galopul – în circuit închis – al unei... zebre a emoţiilor. Adică, situaţia părea dungată în alb şi negru, albul însemnând bucuria apariţiei, în sfârşit, a „Aripei în lumină” (acesta e titlul cărţii), iar negrul – tristeţile cauzate de aşteptarea şi incertitudinile pe care le-am încercat circa trei ani, cât a stat cartea la editură. De altfel, ca şi manuscrisele unor colegi de generaţie care ar fi trebuit să debuteze la vârsta-le de 23-25 de ani, însă suspiciunile mahărilor ideologici ai timpului le-a decalat cu 3-4 ani momentul apariţiei primelor cărţi. În fine, prin 1973 a fost inaugurată colecţia editorială „Debut”, căreia, în amarul glumelor din acele timpuri sovieto-imperialiste, îi spuneam... „De băut”. Pentru că se şi cam bea pe atunci, şi de tristeţe, şi de eventuală scânteie de bucurie cam disperată. Iar noi, unii dintre tinerii scriitori, trăiam într-o stare de cvasiboemă, deoarece, în pofida clamoros-optimistelor documente de partid, nu prea vedeam zări senine în faţă. Starea de incertitudine era sugerată şi în poemul care dădea titlul cărţii mele de debut: „zborul păsării/ se vede/ jumătate – / o aripă-n lumină, / cealaltă-n obscuritate”.

– Ce aţi simţit când aţi avut pentru prima oară în mână volumul de debut?

– Sentimente amestecate. Bucurie, dar şi regretul că era imposibil să o fi editat la Iaşi sau Bucureşti, Cluj sau Craiova...

– Sunteţi cel mai autorizat traducător din avangarda rusă de la noi. De unde pasiunea aceasta?

– În 1964-1965, mi s-a întâmplat să învăţ la şcoala nr. 11 „Ion Creangă” din Chişinău, unde deprinsei şi ceva ruseşte, adică la această materie fiindu-le superior colegilor mei din comuna Ciocâlteni, raionul Orhei, unde a fost să-mi închei studiile medii. Şi uite aşa, ca din senin, mă pomesc ispitit de dorinţa de a traduce un poem de Serghei Esenin – „Beriozka” („Mesteacănul”). Mi se părea simplu, dar, trebuie să recunosc, nu mi-a ieşit pasienţa. La acea vreme, la ţară, nu dispuneam barem de un dicţionar rus-român. Pe atunci, bineînţeles că nu eram la curent că, provizoriu, şi Esenin aderase la avangardism, lansând împreună cu Anatoli Mariengof „Manifestul imaginismului” (1914).
Dar peste un an-doi, ajuns student la jurnalism şi filologie, împreună cu colegul Mihai Poiată-Ştefan deja recitam, sacadat, din metaforele futuriste ale lui Maiakovski: „Na ceşue jesteanoi râbî/ prociol ia zovî novăh gub./ A vî/ noktiurn sâgrat’/ mogli bî/ na fleite vosdostocinâh trub?” („Pe solzii peştelui, lucioşi, de tablă,/ citii chemări de buze diafane./ Dar voi/ nocturne/ aţi putea cânta/ la flautul înaltelor burlane?”) – aceste şi alte versuri pe care aveam să le traduc abia peste patruzeci de ani şi care au intrat în volumul „Eu şi Napoleon”, publicat anul trecut la editura „Ideea europeană”.
Apoi, prin 1967, unele memorii despre avangardă şi avangardişti le-am citit în cartea lui Valentin Kataev „Trava zabvenia” („Iarba uitării”). La acea vreme, şi revista „Secolul 20” publica texte despre şi din avangardele europene... Cam de pe acolo, de pe atunci porni ataşamentul meu pentru fenomenologia novatoare, nonconformistă, verbocreatoare a avangardei.
Dar, în mod concluziv, ar fi de constatat că motivaţiile necestăţii avangardei în preocupările tale, în destinul tău le identifici prin intuiţii, lecturi, studiu, emaptie, în retro(per)spectivele istorice, dar, ce este important de reţinut, le sesizezi şi în prezentul propriilor atitudini şi predispoziţii creatoare, preferinţe şi ataşmente artistice afine autorilor, lumii de până la tine. Implicit... explicit vorbind, eu sunt dintre cei care cred în validitatea percepţiei, modului-metodei (ambele la plural) de a crea şi în contemporaneitatea noastră în spiritul (şi spectrul) novatoarelor stilistici imprevizibile, surprinzătoare ale avangardei. În genere, avangarda mi se pare a fi predestinata dinamică întru perpetuă contemporaneizare a conştiinţei şi creativităţii umane. Cine ar putea „izgoni” din prezentul nostru, dimpreună cu avangardismul, (şi) predispoziţiile creatoare clasiciste, romantice, simboliste, neoclasiciste, neoromantice? (Ha! Oare se poate spune şi... neopostmoderniste?... Curios, nu?...) Adică, deja şi avangardismul ţine de constantele, de entropia de peste timpuri ale artei, inclusiv ale literaturii.

– Care este cel mai apropiat scriitor avangardist rus de sufletul dumneavoastră şi de ce?

– Probabil, Velimir Hlebnikov, personalitate neordinară, impetuoasă şi polivalentă, care a conjugat în mod original imaginaţia poetului, prozatorului, dramaturgului, deducţiile omului de ştiinţă şi viziunea filosofului în stare de simbioze captivante, de o ideaţie de primat, stimulatoare a noi descoperiri de orizonturi spirituale. Prin urmare, în lucrările sale, indiferent de gen – poezie, proză, dramaturgie, eseu, studiu teoretic –, nu e cazul să încercăm a autonomiza metafora de ipoteza savantă şi de sagacitatea existenţială general umană.
În acest context, nu aş putea spune dacă n-ar avea şi ruşii oarece obsesii (sau poate complexe)... protocroniste, însă anume un text hlebnikovian – poemul în proză „Ispitirea Păcătosului” –, publicat în numărul 4 din anul 1908 al revistei „Vesna” („Primăvara”), este luat drept primă bornă a futurismului rus. Fără a trage concluzii, să ne amintim că „Manifestul futurismului” al lui Giuseppe Marinetti avea să apară în februarie 1909, astfel că în anul acesta, 2009, lumea a marcat centenarul anunţării unei gândiri globale, care a făcut să explodeze codurile artelor – ale picturii, literaturii, cinematografiei, ba chiar, susţin unii, şi cele ale modei, până şi – nota bene! – ale bucătăriei. (Nu, aici nu ar fi vorba de mămăliga care, uneori, detonează şi ea...)
Dar să revin la Hlebnikov: el îmi este apropiat şi din considerentul că în opera sa am aflat şi posibile tangenţe cu creaţia unor autori români sau născuţi în România. Spre exemplu, trăind şi creând în tumultul literaturii europene de avangardă, Tristan Tzara este oarecum afin lui Velimir Hlebnikov care, la rândul său, e de presupus, nu era străin de suflul general-continental al frământărilor estetice de la începutul secolului trecut. Astfel, poetul şi teoreticianul ce a plecat din România în Germania trăia în arta sa, precum remarca Marcel Raymond, elanul unei tinereţi revoltate, obsesia catastrofei, accentul discursului său, ca şi cel al nordicului confrate, fiind uşor profetic. Precum la Hlebnikov, textele lui Tzara învederează o abundentă declanşare lingvistică plăsmuitoare de asonanţe insolite, de armonii elaborate cu bune şi „încrâncenate” intenţii-proiecte de creaţie. Ambii poeţi caută fondurile lingvistice ancestrale, primitive, elementare, însă prin ele însele poetice şi în stare să sugereze noi perspective metaforice. Tzara spunea: „Sub fiecare piatră se află un cuib de cuvinte (sub. mea, L.B.), iar substanţa lumii e formată din rotirea lor rapidă”, ceea ce, când traduceam eseul lui Hlebnikov Despre poezia contemporană, m-a făcut să citesc-recitesc cu atenţie sporită chiar prima şi a doua frază din respectivul text: „Cuvântul trăieşte o viaţă dublă. El ori creşte pur şi simplu ca o plantă, plodind o întreagă druză de pietre sonore (sub. mea, L.B.), învecinate lui, şi atunci începutul sunetului are o existenţă pură, iar partea de raţiune exprimată de cuvânt rămâne în umbră etc”. Am pus alături „pietrele” lui Tzara şi cele ale lui Hlebnikov, „găsite-identificate-colectate” cam din aceeaşi perioadă (1916-1919), înţelegându-le drept material de construcţie întru pregnanţa modernităţii literaturii lumii. Şi încă o analogie: preocuparea pentru giratoriu în lingvistică, să-i zic aşa, e caracteristică ambilor poeţi, pentru că aceleiaşi substanţe formate din rotirea rapidă a cuvintelor, la Tzara, îi aparţin şi constituientele lingvistice care îi oferiseră lui Hlebnikov prilejul să constate că: „În toate limbile, V înseamnă rotaţia unui punct în jurul altuia, fie pe o circumferinţă deplină, fie doar pe un segment al ei”, iar K „simbolizează absenţa mişcării, repaosul unei reţele de n puncte care-şi păstrează mutual poziţiile; sfârşitul mişcării”.
Iar o altă percuţie de ecou ideatic pare a se întâmpla, la distanţă de peste patru decenii şi jumătate, între celebra piesă „Rinocerii” (1959) a lui Eugen Ionesco şi următorul poem hlebnikovian:

„Legea scrânciobului cere,
Nu a cerului,
Să ai încălţări ba mari, ba strâmte.
Uneori noaptea, alteori ziua te-arăţi îngăduitor,
În timp ce stăpânirea pământului i-i menită
Ba omului,
Ba rinocerului”.
(1912)

– Vorbiţi-ne, vă rog, despre underground-ul moscovit. Seamănă acesta cu vreo mişcare din România?

– O, ce temă de... epopee! Nu am reuşi să o elucidăm cât de cât satisfăcător nici în câteva interviuri, astfel că, aici, mă voi referi doar la unele momente care au avut ecou în conştiinţa mea de, cândva, tânăr scriitor... sovietic, mai târziu – de scriitor român (sper: matur...) cu... cărţile în regulă. Cu anumiţi protagonişti ai ex-underground-ului aveam să mă întâlnesc personal, cu unii din ei chiar m-am împrietenit, am tradus din creaţia lor.
Anul acesta, pe 15 septembrie, se vor împlini 35 de ani de la nefast-celebra „Expoziţie a buldozerelor”, vernisată de un grup de pictori pe un loc viran din Moscova, sub o burniţă de ploaie, lucrările lor stând direct pe pământul umed. Se adunaseră în jur de 500 de vizitatori. La un moment dat, însă, şi-au făcut apariţia trei buldozere şi câteva maşini de stropit care, înaintând ameninţător, făcură una cu pământul o mare parte din acea expoziţie. Iar fragmentele de pânze au fost adunate grămadă şi li s-a dat foc, ceea ce a făcut mass-media occidentală să recurgă la o paralelă între rugul de lângă staţia de metro „Beleaevo” din capitala URSS şi pieţele germane din interbelic, în care fascismul ardea cărţile marilor autori. Mediatizarea „de după dâmb” ( iz za bugra), cum i se spunea în argou sovietic Occidentului, a fost una fără precedent, de o stupefacţie şi de un protest nemaiîntâlnite până atunci, astfel că cei (printre care eram şi eu) ce stăteau cu urechea la „Vocea Americii”, „Europa liberă”, „Deutsche welle” trăiau şi dânşii, intens, furios, acel eveniment înnegurat, anulat de revoltătoarea agresiune bolşevico-fascistă a brejnevismului ideologic.
De ce pornesc de aici, de acolo? Pentru că acel eveniment a rămas în istoria ex-sovietică drept unul de răscruce, covârşitor în manifestarea avangardei în epoca represans.
Unul din organizatorii acelei expoziţii de pomină a fost Oskar Rabin, mai apoi – emigrant, ajuns pictor celebru în Occident. Ei bine, cu numele şi rememorarea activităţii sale de uderground-ist aveam să mă reîntâlnesc peste trei decenii, când traduceam din versurile poetului Ian Satunovski, şi el un protagonist al rezistenţei la ostilele presiuni ideologice, şi nu numai, ale puterii din epoca represans. Amândoi făceau parte din aşa-numita Şcoală de la Lianozovo (Lianozovo fiind o localitate situată la 40 de kilometri depărtare de Moscova), unde se crea artă neoficială, unde se organizau seri de lectură, unde se vernisau, clandestin, expoziţii de pictură care marcau, parcă, orizontul testamentar al avangardiştilor din primele decenii ale secolului XX. Astfel că în anul 2005 a apărut în traducerea mea cartea de poeme a lui Ian Satunovski „Lupii de-ne-vorbit”.
Apoi am făcut schimb de mesaje mail cu un alt poet al subsolurilor artistice de odinioară, Serghei Sighei, care, împreună cu soţia sa, poetesa Rî Nikonova, în anii 60 ai secolului trecut au editat la Sverdlovsk revista samizdat „Nomer” (Numărul), iar pe la mijlocul anilor 70, la Eisk, regiunea Krasnoiarsk, pe cea intitulată „Transponans”. Din 1998, Sighei şi Nikonova s-au stabilit în Germania, iar în schimbul de mesaje cu el puneam la cale editarea versurilor pictorului şi poetului avangardist Serghei Podgaievski, pe care să le ilustreze anume chiar el, Sighei, şi care urmau să apară la editura „Hebreo erante” din Madrid, precum s-a întâmplat cu volumul de poeme „Lu” al lui Igor Bahterev, tradus de asemenea de mine şi publicat de exegetul în avangradă Mihail Evzlin, în tehnică futuristă mixtă, care îmbină poligrafia cu manopera. Însă, din varii motive şi din păcate, proiectul nostru a rămas, deocamdată, nedus la capăt.
Iar dacă veni vorba de Siberia, trebuie să spun că tot din acel spaţiu (Krasnoiarsk) se trage şi Evgheni Popov, care, după ce s-a stabilit la Moscova, împreună cu Viktor Erofeev a iniţiat, în 1979, elaborarea revistei nesubordonate cenzurii „Metropol”, care a constituit cel mai răsunător caz de nesupunere literară... colectivă, printre colaboratori fiind Bella Ahmadulina (pe care o cunoscusem, prin 1976, când venise cu un program de lecturi la Chişinău), Andrei Voznesenski, Evgheni Rein (aveam să-l cunosc personal prin 2004), Vladimir Vâsoţki... – în genere, acea rezistenţă la ideologicul comunist o percepeam atunci, mi-o reamintesc şi acum, pe fundalul glasului răguşit-spasmodic, convulsiv al poetului şi bardului underground Vâsoţki... Unicul număr al revistei-almanah „Metropol” a fost editat în Occident şi a provocat ultimul scandal literar de proporţii în epoca brejnevistă. (Unul din cele 12 exemplare salvate ale revistei se află la muzeul „Lumea, progresul, drepturile omului” ce poartă numele lui Andrei Saharov. Iar E. Popov îmi povestea cum, pentru un alt exemplar, din cele confiscate şi ajunse pe mâini necurate, l-a chemat la tribunal pe unul dintre torţionarii morali ai scriitorilor, Feliks Kuzneţov, scriitor şi el, care, într-o emisiune TV, arătase respectivul exemplar. Popov îi telefonează şi-i spune: Întoarce-ne revista, pentru că nu ai nici un drept să o deţii; ea e a noastră, a celora care, în 1979, la propunerea ta şi a altor trepăduşi, am fost excluşi din Uniunea Scriitorilor etc. Cinic, Kuzneţov îi răspunde că nu mai are exemplarul de „Metropol”, pentru că... l-a lichidat, i-a dat foc! Popov îl atacă pe Kuzneţov la tribunal, pentru că acesta ar fi nimicit o proprietate privată, care nu-i aparţinea, astfel că licheaua care spusese că lichidase revista s-a văzut nevoit să i-o returneze, totuşi, aceluia care a fost printre fondatori şi care o redactase împreună cu Viktor Erofeev. Ba mai mult, Evgheni Popov era urmărit de KGB până şi în plină perestroika, în 1988, pentru că a fost printre autorii almanahului de literatură contemporană „Katalog”, publicat în SUA.
Iar unul din celebrii undeground-işti moscoviţi, cu care aveam să ajung prieten şi căruia i-am românizat trei cărţi de poeme, a fost regretatul poet Ghennadi Ayghi, foarte popular în Occident, dar care, în URSS avea să-şi publice prima carte abia în 1988! Am remarcat că unul din volumele sale de poeme apărut în perioada perestroika este prefaţat, elogios, chiar de Evgheni Evtuşenko, care, din câte îmi aduc aminte, în anii de grea cumpănă pentru Ayghi, nu schiţase barem un gest cât de vag întru apărarea nedreptăţitului coleg... În fine, situaţii din epoca represans se regăsesc chiar în versurile lui Ayghi – spre exemplu, în acest poem, izvodit de nefasta întâmplare cu interzicerea vernisării expoziţiei din lucrările lui Marc Chagall, în 1967, la Moscova: „... şi Promovata Bovină/ cobora Maestre de pe simeze picturile Domniei Voastre/ turnătorii le aruncau care şi cum –/ «Peste oraş» fu izbită de caroseria camionului...”
Iată, schiţat cât se poate de laconic, un posibil răspuns la întrebarea despre underground-ul oarecum implicat şi în destinul meu, prin întâlnirea cu unii dintre protagonişti sau doar cu creaţia lor; prin percuţiile de ecou, care mai ajung spre mine din anii când ascultam cu sufletul la gură, enervat de bruiajul rusesc, emisiunile de la „Svobodnaia Evropa” (Europa liberă), „Golos Ameriki” (Vocea Americii) sau „Deutsche Welle”, în special emisiunea „Pe deasupra barierelor”, botezată astfel cu titlul unei cărţi de tinereţe (1914-1916) a lui Boris Pasternak, şi el unul din marii nedreptăţiţi, aflat până în clipa morţii sub presiunea ostilă a Kgb-Kremlinului.

– Sunteţi unul dintre reprezentanţii de seamă ai generaţiei 80 atât din România, cât şi din Republica Moldova. Comunicaţi în acea perioadă cu scriitorii congeneri de dincolo de Prut? Cum vedeţi astăzi, cu detaşarea nu puţinilor ani care au trecut, generaţia 80 de pe ambele maluri ale Prutului?

– De unde comunicare?! Pentru prima oară mi s-a permis să trec Prutul la sfârşitul lunii august – începutul lunii septembrie 1987... Eram împreună cu mai tinerii mei colegi şi prieteni Vasile Gârneţ, Vitalie Ciobanu şi Theo Chiriac. Surprinşi şi derutaţi, am văzut aievea coşmarul care se întâmpla, timp de două ore, la vama Ungheni. Partea tehnică a săltării vagonului de pe şine, ca să i se pună roţi pentru ecartament european, ne-a interesat mai puţin, deoarece am simţit sporita atenţie agresivă a vameşilor, care parcă nici nu auziseră că în URSS e în plină desfăşurare perestroika, dânşii manifestându-se pe vechi – cinic, obraznic, provocator.
Atunci, pe 4 septemebrie, pare-se, dintre congeneri l-am cunoscut doar pe Matei Vişnec, în casa actorului şi poetului Arcadie Donose, unde mai venise şi celebrul regizor Ion Popescu Gopo. Peste două săptămâni, aveam să aflu de la „Europa liberă” că Vişnec rămăsese în Franţa.
Până în 1989, fusesem publicat cu un singur poem în revista „Convorbiri literare” (nu ştiu cum ajunsese textul acolo) şi cu alte câteva texte în antologia de poezia română din Basarabia „Constelaţia lirei”, apărută la Bucureşti.
Însă, cu unsprezece ani mai înainte, la Chişinău, i-am cunoscut pe Nichita Stănescu şi Mircea Tomuş, care erau oaspeţi la zilele literaturii sovietice care, de data aceea, se ţineau între Nistru şi Prut. Iar pe 12 decembrie 1989, în drumul lor de întoarcere de la Moscova spre Bucureşti, la Chişinău se opriseră Dumitru Radu Popescu, Anghel Dumbrăveanu şi Mircea Radu Iacoban. Ţin minte ca astăzi, şi există martori – colegii prezenţi atunci şi acolo, că cineva dintre noi le spuse confraţilor ce plecau în dreapta Prutului – mai mult, în glumă, fireşte, – „Vă lansăm în revoluţie”, fără a şti, bineînţeles, ce avea să se întâmple la Timişoara pe 16 decembrie. Astfel că, uneori, intuiţiile scriitorilor sunt remarcabile seismografe ale istoriei...
Despre fiecare din aceste întâlniri aş putea povesti, în detalii, multe lucruri, dar, dat fiind spaţiul restrâns al „Bucovinei literare”, deocamdată le las la stadiul de „statistică”... afectivă. Doar, poate, mai amintind – acum, ad hoc, – chiar de prima-prima mea întâlnire, pe viu, cu un scriitor român. Şi cine crezi, dragă Ovidiu Vintilă, că a fost acela? Nimeni altul decât... Mihai Novicov! Unul dintre stâlpii realismului socialist în literatura română, nu? Era pe la mijlocul lunii februarie a anului 1971, eu fiind încă student. Nu ştiu cu ce ocazie se afla dl Novicov la Chişinău, dar a fost prezent şi la una din şedinţele cenaclului literar „Luceafărul” de pe lângă ziarul „Tinerimea Moldovei”. Momentul l-am fixat şi în jurnalul meu, „Student pe timpul rinocerilor”, publicat în anul 2000. Musafirul spusese cam aşa: „Fiţi siguri că o să vorbesc în Ţară despre dumneavoastră. O atare audienţă pentru poezie impresionează. Să stea lumea două ore în picioare, să asculte versuri...”
Mai ţin minte că în acea seară Petru Zadnipru (autorul poemului imnic ce conţine şi celebrul catren „Moldovenii când se strâng/ Şi-n petreceri se avântă,/ La alt colţ de masă plâng/ La un colţ de masă cântă”) ne-a vorbit despre o conversaţie a sa cu Ana Blandiana, pe atunci populară şi în Basarabia.

– La un moment dat s-a discutat foarte mult despre problema canonului în literatura română. Dvs. de ce parte a baricadei vă situaţi? Ce părere aveţi faţă de aceste discuţii?

– Am impresia că am participat şi eu la câteva discuţii referitoare la canon, am răspuns la o anchetă-două ce vizau această temă. Nu mi-am recitit acele texte, dar consider că, între timp, opiniile mele s-ar fi putut modifica uşor, atât ca ideaţie, cât şi ca accent, nuanţe.
Prin urmare, ce pot spune, astăzi, despre problema canonului? În genere, indiferent de epocă, dar mai ales de curente, şcoli, canoane, generalizări, depistări de constante şi de locuri comune la diferiţi autori, arta totdeauna a stimulat erupţiile sau, mai potolit, manifestările posibilităţilor individuale ale unui om, ale unui artist anume care nicidecum nu e obligat – să zicem, astăzi, – să se înfeudeze postmodernismului sau – retro-angajat – modernismului, avangardei, post-avangardei. El nu trebuie să-şi pună problema „de a urma”, „de a se afilia”, „de a respecta” etc., ci trebuie să se lase liber în procesul de manifestare personală şi care personalizează. Conform energiilor şi particularităţilor sale creatoare, – încolo, „amprenta” esteticii timpului se „insinuează” în conştiinţa mai multor oameni – artişti sau admiratori ai acestora, devenind parţial specifică, însă nicidecum totalitară, lăsând adică destule altfel de spaţii neconforme cu dominanta („canonică”), în care alţi autori pot fi clasicişti, romantici, suprarealişti, impresionişti, simbolişti etc., etc. Este important ca individualitatea lor, şi la componenta axiologică, să fie convingătoare! Astfel că nu pare deloc gratuită opinia că, astăzi, în relativismul cam generalizat al pedalării pe postmodernism, se acutizează opoziţia, parcă, dintre două tendinţe radicale: pe de o parte, tendinţa spre universalism, pe de altă parte – irezistibila aspiraţie spre o tot mai distinctă individualizare. Iar discuţiile despre canon par a fi tot mai obosite, nu ştiu dacă şi inutile deja. Cine dintre scriitorii serioşi, adică maturi şi conştienţi de sine, s-ar putea gândi să urmeze un set sau altul de reguli, din care ar face parte sau ar reieşi ansamblu de procedee artistice „specifice” epocii noastre, dar mai ales – literaturii române, în generalitatea prezentului ei de manifestare sau de manifestare în prezent? Nu este exclus ca noţiunea de canon să fie considerată deja un arhaism (recent-reticent) şi să fie reintrodus în DEX cu menţiunea Înv. – învechit.
Prin urmare, se creează impresia că ne-am afla într-o transcanonicitate (sau: transcanonism?) când, parcă, revine la ordinea zilei valabilitatea observaţiei lovenesciene despre domnia unei „bunăvoinţi principiale faţă de toate fenomenele de diferenţiere literară”, dintre care unele – este evident – nici nu caută o corelare cu eventualele (dar, înainte de toate, necesarele) evaluări axiologice în baza modelelor, criteriilor, dogmelor, canoanelor, autohtone sau cosmopolite. Iar „lipsa” canonului exclude deja revitalizarea certei dintre antici şi moderni. Şi admite... consolarea că, posibil, literatura, arta în general, se manifestă într-un regim transcanonic în care autorii sunt liberi să respecte sau ba prescripţiile celor vechi (unii destul de... actuali, ar trebui spus), dar şi să individualizeze, oricât doresc, discursul, formula, stilul care, consideră ei (şi nu fără temei), le permit să-şi dezvăluie mai adecvat alchimia conştiinţei şi subconştientului creator.

– Sunteţi un scriitor prolific. Aţi publicat peste şaizeci de volume de poezie, proză, eseuri, interviuri şi traduceri. Cum aţi reuşit această performanţă? Mai aveţi timp şi de altceva în afară de scris?

– Şaizeci e un fel de a zice, deoarece unele cărţi conţin inserţii din cele precedente, iar patru-cinci sunt pur şi simplu antologii. Altele sunt rodul strădaniei jurnalistului Leo Butnaru – spre exemplu, cele cinci volume de dialoguri (interviuri) cu peste o sută de personalităţi ale literaturii române. Am şi câteva cărţi mai speciale, cum ar fi cea de miniaturi poetice intitulată „Strictul necesar”, în colecţia „Cartea de vizită” a editurii „Prut Internaţional” (e chiar de dimensiunea unei cărţi de vizită), o alta, „Carantina maşinii de scris”, este o carte de poeme-manuscris, ilustrată cu propria-mi grafică, apărută în colecţia „Autograf” a Bibliotecii Municipale din Chişinău „B. P. Hasdeu”, iar o a treia, cea de traduceri din poezia unuia dintre ultimii avangardişti ruşi, Igor Bahterev, a apărut la Madrid într-o tehnică mixtă, pe care o practicau futuriştii de acum aproape o sută de ani (în special poetul Vasili Kamenski, care a fost şi unul din primii aviatori ruşi) – manopera îmbinată cu poligrafia. Prin urmare, ceea ce numeşti performanţă e şi un fel de alternanţă, de flexiune, să zic, întru diversitate de efort materializat într-o posibilă operă. Pentru că arta literară are, incontestabil, şi partea ei tehnică, regizorală, de edificare auctorială, dar şi de... construcţie prin... creaţie. Nu e prea simplu. Şi fiecare dintre noi procedează în modul său irepetabil.
Dar, ca să revenim la ceea ce s-ar numi performanţă, prolificitate... – draga Ovidiu, să ne cunoaştem locul şi posibilităţile, tot mai... intimidate de suta de volume a lui Balzac, ba chiar şi de jumătatea de sută de volume a lui Arghezi.
Sigur că am ceva timp şi pentru altceva – călătorii, întâlniri cu prietenii, vizitarea saloanelor de pictură, audiţii muzicale şi câte altele, însă, de cele mai multe ori, din acest altceva tot scris, tot literatură izvodeşte.

– Care sunt problemele literaturii basarabene actuale? Dar cele ale literaturii contemporane din România?

– Probabil, pentru cei care alcătuiesc ceea ce numeşti literatura basarabeană problema ar fi să conştientizeze odată şi pentru totdeauna că, propriu-zis, literatura basarabeană nici nu există, cum nu există literatura moldovenească (din dreapta Prutului), sau literatura ardelenească, cea oltenească, dobrogeană etc. La drept vorbind, în literatura care se scrie în Moldova Estică există două lumi paralele, precum a remarcat, într-o dispută tranşantă cu „localiştii”, cu păşuniştii clamoros-patriotarzi, colegul Eugen Lungu. Eu pot spune că mă interesează în mod exclusiv activitatea colegilor mei care scriu la revistele „Contrafort”, „Sud-Est”, „Semn” (aceasta publicată în oraşul Bălţi), „Stare de urgenţă”. Mulţi dintre aceştia sunt la ei acasă şi în cele mai prestigioase reviste literare din dreapta Prutului. Prin urmare, dânşii trăiesc exact în epicentrul problemelor literaturii contemporane din România, cum spune întrebarea. Numai că eu unul consider că literatura română nu are nici o problemă, acestea, problemele, fiind exclusiv ale fiecărui scriitor în parte atâtea câte le înţelege dânsul, pe cât(e) le poate depista şi, eventual, aborda. Daca ar fi altfel, noi ne-am zice: dar, dom’le, care ar fi problemele literaturii franceze? Dar ale celei engleze? Americane? Egiptene?... Să vedem cum le abordează şi le rezolvă ei, colegii de aiurea, ca să încercăm să învăţăm şi noi ceva din succesele sau eşecurile lor. Numai că problema cu problemele nu poate fi pusă astfel. Uniunea Scriitorilor din România nu-şi mai propune drept scop să rezolve probleme literare, ci, mai curând, doar sindical-existenţiale, să zic. Nici (tot mai) convenţionala colectivitate scriitoricească, nici fiecare scriitor în parte nu-şi mai ia angajamente în faţa naţiunii, societăţii, umanităţii, neantului... În orice caz, situaţia literaturii şi cea a celui/ a celor care o creează deja trebuie înţeleasă cu totul altfel, decât acum două-trei decenii.

– Ce scriitor sau scriitori români ar fi meritat Premiul Nobel?

– Cazul Blaga s-a discutat destul de mult, astfel că nu voi mai reveni şi eu la el, decât doar prin susţinerea opiniei celora care considerau şi consideră că autorul Cvartetului de Trilogii (a cunoaşterii, a culturii, cea valorică, cea cosmologică) ar fi meritat Nobelul. În ce priveşte prezentul, situaţia e oarecum delicată. Acum câţiva ani, din vreme în vreme, ne adunam la şedinţa consiliului PEN Centrului din Moldova, preşedintele punându-ne la curent că, cineva, undeva, ne roagă să înaintăm, dintre scriitorii români, o candidatură pentru Premiul Nobel. Sigur că, dimpreună, ne-am sfătuit, poate că ne-am şi ciondănit, dar, precum cerea tipicul, am propus candidatura. Mai bine zis, într-un rând – una, în alt rând – alta... Pentru că, asta e, între timp ne mai modificaserăm şi noi convingerile, simpatiile sau, poate, se schimbaseră doar sugestiile care veneau de undeva... În fine, chiar cred că doi dintre scriitorii români contemporani ar merita respectiva distincţie şi, dacă le-aş da numele, sigur că le-aş face oarece plăcere. Unde mai pui că eu sunt în bune relaţii, amicale, cu domniile lor. Numai că, dându-le numele, risc să-mi prejudiciez prietenia cu alţi doi sau trei (dacă nu chiar douăzeci sau treizeci!) colegi, care s-ar întreba de ce, adică, le-am trecut eu numele sub tăcere. Deci, nu dau un nume. Iar tema, cazul mi-au inspirat o nuveletă, pe care am publicat-o în revista „Contrafort”, în octombrie 2007, – se intitulează „Cu tot cu albituri” (spaţiile albe în text, nu altceva). E acolo exact situaţia virtuală în care un scriitor român află, năucit, că i-a fost atribuit premiul despre care vorbim...

– Anul acesta aţi împlinit şaizeci de ani, motiv pentru care vă urăm La mulţi ani! Dacă aţi fi la început de drum şi nu aţi fi optat pentru literatură, ce altceva aţi fi vrut să faceţi?

– Cred că aş fi reuşit să ajung pictor sau muzician. Şi până în prezent se mai întâmplă să desenez una, alta, să mai comit grafică, inclusiv – de computer. Şi până astăzi visez că dirijez o mare orchestră simfonică şi mai scriu poeme despre muzică, din care unul începe astfel:
„Sergiu Celibidache intenţiona să facă
semn de acord final
dând – brusc – din baghetă şi
zicând: etcetera – cetera însă
prinsă să zică ceva din Maramureş
interveni şi rapsodul popular căruia
câteodată îi vine să dea cu satârul în granit
şi eu
mi-am zis că deja e neserios să mă mai preocupe
brusc!-urile clipelor...” – da, probabil şi ale clipelor care s-au cernut în cei şaizeci de ani de care îmi aminteşti. Mulţumesc pentru urări.

– Ce proiecte de viitor aveţi? Ce are pe masa de lucru în momentul de faţă scriitorul Leo Butnaru?

– Trebuie să recunosc că ceea ce se numeşte criza globală a intrat brutal şi în literatura română, inclusiv în unele din proiectele mele. Aşa se face că un volum de proză şi altul de traduceri, pe care „juraseră” o doamnă şi un domn, ambii directori de editură, că le publică în 2008 au fost trecute pe linia de aşteptare. (Sper – nu pe cea moartă.) Astfel că mai să cad în bigotismul păgân al superstiţiilor şi să nu mai vorbesc de proiecte. Încerc să-mi urmez un ritm obişnuit, cel al scriitorului în libertate. Şi pot mărturisi doar că am în pregătire, chiar pe cale de a le finaliza, câteva cărţi – de proză, eseu, traduceri. Iar pentru a nu începe să cred că tot mai agresiva criză ar putea să mă lipsească de şansele de a le publica, peste un an, doi, trei, eu – ce să fac? – îi urmez pe cei care îşi pregătesc cărticelele cu citate încurajatoare, în a mea trecând, spre exemplu, şi următoarele idei ale lui Einstein, pe care cineva mi le-a trimis prin mail: „Să nu pretindem ca lucrurile să se schimbe, dacă tot timpul facem acelaşi lucru. Criza este cea mai binecuvântată situaţie care poate să apară pentru ţări şi persoane, pentru că ea atrage după sine progresul. Creativitatea se naşte din necesitate, precum ziua se naşte din noapte. În perioada crizei se nasc invenţiile, descoperirile şi marile strategii. Cine depăşeşte criza, se depăşeşte pe sine însuşi, fără să rămână «depăşit». Cine atribuie crizei eşecul, îşi ameninţă propriul talent şi respectă mai mult problemele, decât soluţiile. Adevărata criză este criza incompetenţei. Problema ţărilor şi persoanelor este lenea şi indiferenţa pentru a găsi soluţii şi ieşiri din astfel de situaţii. Fără criză nu există duel, fără duel viaţa este o rutină, o agonie lentă. Fără criză nu există valoare. În perioada de criză înfloreşte ce e mai bun în fiecare, pentru că fără criză orice briză (briza am pus-o eu, în locul «vântului» din textul iniţial; îmi place adierea rimei interne „briză” – „criză” – l.b.) este o mângâiere. Dacă vorbim de criză, o promovăm, iar tăcerea este o exaltare a conformismului. În loc de toate acestea mai bine să muncim, să terminăm odată cu singura criză ameninţătoare: tragedia de a nu lupta, pentru a o depăşi”. Dar nu pot şti în ce măsură le-ar folosi aceste încurajări şi colegilor care, de la o vreme, stau cu manuscrisele în sertarele meselor de scris, în memoria computerului, în... uitarea editorilor... în pragul neantului...

– Cum vă gândiţi la ceilalţi, la cititorii dvs.? Există ei în momentul în care scrieţi?

– În primul rând, mă gândesc la colegii de breaslă la care ţin; mă gândesc că unii dintre ei ar putea fi eventualii cititori ai textului pe care îl trimit în lume. Abia după aceasta încerc să presupun cam cine ar putea să-mi fie cititorii, cei mulţi sau puţini, fără „să-mi ceară” să le fac rabat. Dar nu cred că cititorii există chiar „în momentul scrisului”. Dânşii apar abia după ce eu, autorul, recitesc şi emendez de câteva ori cele ce am scris. Iar dacă aveţi spaţiu, v-aş propune să reproduceţi unul din poemele mele, care se numeşte „Odă Marelui Cititor”:

„La vârsta, dar mai ales la experienţa pe care o am
nimeni nu mă poate priva de dreptul (şi stângul)
de-a avea sau nu dreptate, scriind, inclusiv
în stil etern-post-antic despre
oralitatea libertină care, intrând direct din stradă
îşi şterge tălpile de preşul dungat al
primelor şase versuri de până aici (mersi şi pentru atât!)
apoi, fără a-şi lua tălpăşiţa
intră familiar-textualist în discurs
încercând a seduce cititorul neexperimentat cu o sexy-cola
ici-colo permiţindu-şi a debita şi
uşoarele imbecilităţi convenţionale ale injuriilor drept
palimpsest pentru tabuul politicos al sexualităţii în
surdină.
O, cititor sedus, meriţi şi tu o odă! Prin
forţa lucrurilor şi a lecturilor
eşti complicele autorului înduioşat la gândul
de a trăi prin poemul său un transplant
din sine în altul – acestuia
oferindu-i dezinteresat ocazia de a fi
şi el (tu) CINEVA.
O, cititor talentat
ce mai! Cititor atât de bun încât
n-ar fi păcat ca numele tău să fie tipărit pe carte alături de cel
al autorului; în egală măsură
voi daţi valoare literaturii – presupun, pentru că
în poezie nici un prepus nu e de neglijat
el, prepusul, armonizând perfect cu incertitudinea
atotdevoratoarei conştiinţe a lumii şi scriptorului
ce-ţi închină, o, cititorule, oda în care
se află cu o idee mai mult decât
sentimentele pe care le emană; ideea cu
Heraclit ce te poate învăţa a străbate drumul de la
un nimeni-anonimeni la un erou –, o
talentatule, priceputule cititor despre care
n-au aflat doar analfabeţii, de parcă
întreaga-ţi viaţă tu ai trăit în interiorul poemului care
trebuie obligatoriu citit, deoarece
Marele Cititor nu se poate percepe la auz
după ureche...”


Alexandru Ovidiu VINTILĂ

Bucovina literară, Nr. 5, 2009