ÎN AȘTEPTARE 4/11

 

Uneori m-am întrebat cu anumit regret de ce, adică, aș „pierde” eu timpul, scriind în jurnal, sau chiar ticluind cine știe ce articol, la comandă, în loc să mă concentrez asupra genului meu literar de bază – poezia. Sau proza. Îmi ziceam, dar nu ferm convins, că toate genurile și îndeletnicirile mele literare își au rostul lor și, în definitiv, nu-și fură unele altora timp și atenție, ci, implicit, se completează reciproc.
Așadar, scriind jurnalul, sper să nu pierd (definitiv) timpul. La categoria timp, jurnalul nu ține de definitiv, ci numai și numai de infinitiv. Chiar dacă mereu îți pui problema maximei (?) sincerități, dar, poate și mai acut, problemele de nepătruns ale modului de „funcționare” a conștiinței tale (noastre), imposibilitatea maximei revelații asupra puterii de percepție conștientă sau inconștientă (intuitivă); spirit de sine „depărtându-se” (luând distanță), ieșind adică din propriile „mecanisme”, pentru a contempla și a înțelege cât mai „exact” ce reprezintă și cum „funcționează” aceste „mecanisme”; ieșirea-ți din fireasca stare de funcționare – trecerea în altă stare – pentru a încerca sau chiar a putea să înțelegi starea ta „generală” operantă (în spirit). O tentativă de percepere/pricepere a misterului sacramental prin dedublare sau, poate, chiar dedublarea în cuprindere și intensitate a acestui mister, căruia i-aș zice: constant-existențial. (26.III.1998.)

Leo Butnaru

ACOLO UNDE ZIUA SE NUMEȘTE ODOR

 

3 DIN 11

 

 Mi-am zis să aduc aici, în jurnal, cât mai puțină politică. Ce politică, amice? Inepții, cretinii, bâlbâiții și hoțomanii – politicienii zilei! Comuniștii și neocomuniștii. Colegii mei, unii  scriitori, care au folosit piețele publice, ecranele, microfoanele, presa, pentru a-și încropi nimburi de zei naționali, s-au dovedit a fi nici pe departe idealiști. Odată ajunși unde au ajuns, prin parlament, au demonstrat un materialism hrăpăreț înspăimântător! Ce mai – dezastru! Lipsă de onestitate, de patriotism, de elementară omenie și compasiune. Astăzi, când vor să iasă din parlament, fără să fi rezolvat ceva cât de cât, oamenii îi fluieră, îi îmbrâncesc îndărăt în somptuoasa clădire: „Nu vă lăsăm să ieșiți, până nu vedem că adoptați niște decizii concrete!” Și-i tot îmbrâncesc, îi mână îndărăt ca pe o turmă de oi blege…

  Ce deputați? Ce politicieni? Niște împelițați ai prostiei și ai lipsei de curaj… Cu riscul de a-mi învenina jurnalul cu otrava politicului, las aici această formulare a ansamblului de turmă parlamentară. Model 1992. (18.III.1992.)
          Însă orice părere bună sau foarte bună aș avea despre propria-mi persoană, este important să nu uit și să cred cu siguranță că, posibil oarecum paradoxal, poți să-ți menții vitalitatea artistică și printr-o auto-negare, uneori fie ea oricât de dureroasă. Iar jurnalul intim este, probabil, cel mai indicat poligon unde, onest și necruțător, poți și trebuie să fii nu că pe picior, ci pe... condei de război cu sine. Uneori, rănit crunt de tine însuți, dar anima ad pacem (cu sufletul împăcat). (16.III.1993.)
 

Leo Butnaru

EU, PERSONAJUL

 

ANCHETĂ NEUMA

 

Eu, personajul

 

Este foarte probabil ca fiecare om să se fi închipuit în locul unui personaj de roman, de teatru sau de scenariu cinematografic. 

În locul cărui personaj v-ați gândit că v-ar fi plăcut să evoluați? 

Dacă ați fi fost în locul lui, ce ați fi schimbat/corectat în atitudinea și faptele sale?

 

Micul Prinț înaintând prin vârste pământene, stelare

 

Bineînțeles că foarte mulți oameni și-ar găsi personaje, pe care ar fi dorit să le urmeze, să le... continue, contribuind și ei, la rândul lor, în sporirea mai binelui pe pământ. Deloc puține personaje le-ar afla în cartea cărților, Biblia. Eu însă „voi coborî” cu o treaptă mai jos de gravitatea Scripturii, apropiindu-mă de personajul unei cărți care, spune statistica, e a doua cea mai tradusă în lume – Micul Prinț. Minunatul erou e și unul de roman, de teatru, de cinematografie, „recrutat”,  adaptat de diverse forme de artă și media, în piese de radio, scenete live, în televiziune, balet și spectacole de operă. Numai că eu nu am pornit doar de la popularitatea Micului Prinț, ci de la visele și fanteziile mele de copil, de la tandrețea, ingeniozitatea acestui personaj-gâgâlici, dar și de la fascinanta atmosferă de poezie, de candoare în care a apărut el și în care viețuiește deja împreună cu miliarde de pământeni – cititorii săi.

Cu toate ale sale, Micul Prinț e însăși Poezia, uimitoarea metaforă a existenței umane, izvodite încă din pruncie și dăinuind prin aspirația pământeanului întru veșnicie. Astfel că eu aș fi dorit să-l văd pe Micul Prinț în creșterea, avansarea, maturizarea, devenirea sa prin vârste, când naivitatea lui... creatoare, genială (!) devine înțelepciune sadea, filosofie existențială la fel de mobile, inventive, creatoare, surprinzătoare, poetice și captivante, contribuind la împuținarea ciudățeniilor lumii adulte. Discursul  cu și despre  Prințișor (îi putem spune, românește, și astfel, nu?)  este alegoria sapiențială a însuși „tatălui”, creatorului său, – a scriitorul și pilotului (Zburătorului!) Antoine de Saint-Exupéry; e calea destinului în căutările și întâmplările sale de după certitudinile pe care ți le oferă copilăria (Micul Prinț e foarte convins în cele ce deduce, spune, presupune!), pacea și beatitudinea interioară; e magia poetică, stimulatoare de inventivitate, dar și credința în curajul uman și fraternitate.

Narațiunea cu protagonistul nostru e una a straturilor și substraturilor semantice, ideatice, direct instructive, dar și aluzive, sugestive, precum e de înțeles (și) din cele pe care i le spune vulpea Micului Prinț: „Se vede clar numai cu inima. Ceea ce este important nu se arată ochilor”. E un adagiu ajuns foarte popular, odată cu altele, memorabile și ele: „Devii responsabil, pentru totdeauna, față de ce ai îmblânzit” sau – „Numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să fie atât de prețioasă” și că „Stelele sunt frumoase datorită unei flori care nu se vede…”

Prin urmare, mi-aș fi dorit să fiu Micul Prinț (eu, cel care am scris un roman memorialistic, „Copil la ruși”; copil care, în pofida vicisitudinilor, era și el un prințișor) din capodopera în care sentimentul poeticului e atotcuprinzător, lirismul, metafora probând ideația unui anumit mod de a înțelege, a unei viziuni originale, acaparante asupra lumii, cosmosului. Și, bineînțeles, vizunii asupra destinului Omului, pentru că: „A fi om înseamnă în chip neîndoielnic a fi răspunzător... Înseamnă a fi mândru de o biruință pe care au repurtat-o camarazii tăi. Înseamnă a simți, punând și tu o piatră la temelie, că astfel contribui la clădirea lumii”. (Antoine de Saint-Exupéry.)

Mi-aș dori să fi fost, să fiu Prințișorul care, înaintând prin vârste, învățând din propria experiență, din experiența lumii noastre, dar și cea a lumii stelelor, în care, de fapt, se află miraculosul mic pământean, să ajungă la peste 70, 75, 80 de ani; la vârsta nemuririi sale.

Cum ar arăta și ar... exista Micul Prinț la etatea de Marele Prinț?

VOLUMUL 2 DIN 11

 

A ține un jurnal din dorința de a gândi mai bine, de a-ți dezvolta simțul de observație. Dar și opțiunea pentru discernământ, deprinzându-te să reții doar esențialul. Interes față de viață, amici, cunoscuți, lume.

Pentru unii, scrierea unui jurnal ar însemna popularea propriei singurătăți cu… propria persoană. Însă un jurnal cu adevărat valabil este acela, spre care vii din tumultul relațiilor cu oamenii și, după ce te spovedești în fața paginilor, te reîntorci la oameni cu o și mai mare dorință de-a afla lucruri demne de atenție. (3.X.1984.)

Jurnalul intim – și ca o posibilitate de a-ți ține într-o bună formă activă curajul, de a învinge precauția excesivă, de a-l confrunta pe extrem de vigilentul alter ego. Ca și cele fizice, și calitățile spiritului nostru au nevoie de antrenament, pentru a nu le lăsa să le tocească obișnuința și trândăvia, plictisul și indiferența. (11.II.1986.)

Uneori, jurnalul ca mărturisire surprinzătoare chiar pentru tine însuți, autorul; o mărturisire între revelație și divulgare, între bucuria de a te cunoaște pe tine însuți și teama de a fi cunoscut și de alții, așa cum ești, deschis supremei sincerități. Însă, de fapt, discernem cu toții, lăsând puține șanse divulgării.  Revelația e mai înrudită cu elevația, pe când divulgarea este pândită de vulgaritate. Iar „ingineria” ține de a găsi echilibrul între ceea ce se cade și nu se cade să mărturisești. (2.III.1986.)

 

Leo Bunaru

FURT INTERNAȚIONAL ÎN ARENA OLIMPICĂ!

 PAGINI DE JURNAL / 22.VIII.2004

              De obicei, nu trec în Jurnal impresii de la oareșicare competiții sportive, pentru că și destule evenimente din viața literară rămân pe dinafară. Însă de data aceasta găsesc de cuviință să depun o mărturie de revoltă și nedumerire: despre un nemaivăzut cinism, despre o nerușinare de nesimțiți și tipi împuțiți (la creier), despre o impertinență cum nu s-a mai văzut, despre o hoție pe față, și în fața a milioane și milioane de spectatori. Nu voi mai spune ce cred eu, ci voi reproduce din nedumeririle a doi comentatori de la „Eurosport”-ul rusesc, specialiști și cunoscători cu vechime și prestanță. Așadar, începe meciul de box între Marian Simion și un egiptean. La un moment dat, rușii-comentatori se întreabă: „Nu cumva arbitrii confundă ceva? Nu cumva confundă sportivii? Lovește Simion, însă punctele i se atribuie egipteanului”. Apoi: „Fantastic! Punctează românul, dar este avantajat egipteanul!” „Dar arbitrul trebuia să-l numere pe egiptean!” „Incredibil... Ce trebuie să mai facă Simion? Doar să-l dărâme, să-l dea la podea, altfel arbitrii își fac jocul”.

              Sau: „Începe runda a treia. Oare va reuși Simion să țină piept celor șase, celor cinci arbitri și egipteanului?” Și tot așa, comentatori nedumeriți, revoltați, dar... egipteanul este declarat învingător, Simion rămânând poate unul din cei mai defavorizați și scoși din joc pugiliști: arbitrajul l-a desființat... În încheiere, comentatorii ruși se întreabă: „Dar cine sunt arbitrii?... Ce bine că printre ei nu este și un compatriot de-al nostru...” Așa e, dacă ar fi fost – s-ar fi umplut de rahat și el. În fine, povestea e simplă: un cazah împuțit, un turc tâmpit, făcând coaliție cu ceilalți trei sau cu încă unul-doi dintre ei, și-au zis să scoată românul din joc, ca el, în meciurile următoare, să nu le elimine boxerii pe care îi au în concurs. Revoltător! Pe urmă, la TVR 1 se dă încă o dată înregistrarea meciului: egipteanul dă în aer, pe alături, la distanță, însă i se atribuie puncte... Ceva nemaivăzut! Olimpiada, jocuri oneste? Rahat! Ca și în cazul cu înotătorul american care încalcă regulamentul, este descalificat pe drept, iar apoi repus „în medalie” de aur. Să fi fost pe cinste, Florea trebuia să ia argintul și nu bronzul. Dezamăgit... Dezolant... (Comentatorii ruși: Pucikov și Komar, unul din ei fost boxer de performanță, adică bun cunoscător în domeniu.)

 

DIN ANTOLOGIA POEZIEI FRANCEZE