JURNAL PRIN ANI

Pagini de jurnal

 

14.I.2014

 

Despre filmul „Piotr Leșcenko”, într-o dispută facebook cu Va. Er.: Nu, nu este, precum zici, interbelicul românesc văzut de ruși, ci... deformat de ei. Sunt fabulații peste fabulații, de, ca într-un film. Însă în ele, din păcate, apar mereu injectate cinismul, aroganța și prejudecățile rușilor față de români. Băgați fel de fel de partizani, eroism fals. Leșcenco se comportă în București ca în tinda casei sale – mai că toți sunt obligați să țină cont de... măria sa. Nu, nu, sunt falsuri peste falsuri. Cine cunoaște cât de cât starea de spirit și ținutele, etichetele, raporturile adevărate din interbelic, își dă seama că autorii filmului pur și simplu mint, deformează. De altfel, puteți vedea-auzi mărturiile fostei soții a lui Leșcenco, pe cele ale nepoatei sale Cristina, româncă get-beget, bucureșteancă, a altora, aici: http://www.youtube.com/watch?v=22tHiEf1vgM. Deci, ca și grecilor, să nu le crezi rușilor, chiar atunci când ei îți fac daruri.

A doua intervenție în disputa cu Er.:

– Eu mă refer la eterna obrăznicie a rușilor de a se da... domni, când de fapt sunt niște tovarăși ca vai de ei, în raport cu alții. Nu mă interesează ce fabulează dânșii despre ei înșiși, despre istoria lor, ci mă supără mereu insultele implicite la adresa altora. Dacă beau ei de fac pe dânșii, uite că în film apare un colonel român beat criță, pe care îl asasinează un ovreiaș oarecare. Gardienii de la Constanța sunt chipuri leite nemților din filmele despre război turnate de sovietici: obezi, cu mutre tâmpe, neglijenți în vestimentație, ușor de cumpărat, mituit etc. Leșcenco poate mitui pe oricine, oricând. Cu toate că despre perioada lui bucureșteană nu se prea cunosc multe detalii demne de atenție. Sunt legende ale unor retro-fani. Ostașii români de pe frontul de la Stalingrad așteaptă, cică, cel mai mărunt prilej, pentru a se preda rușilor... Dar nu mă voi opri la multe alte inadvertențe, care, de fapt, nu sunt decât rea-voință la adresa noastră. Sunt pur și simplu porcării. Încolo – sănătate și ce am mai spus.

 

            9.V.2017

 

A mai dispărut un mit ca și fabulos! Prin experimente și cercetări acustice, savanții au dovedit că viorile de Stradivarius (există cam 650, fiecare din ele estimate la milioane de dolari) nu sunt mai performante decât instrumentele de același gen din alte timpuri, în special decât cele fabricate în prezent. Ci din contră, sunetul lor cedează sub aspectul armoniei, intensității celui al suratelor lor de peste timpuri.

Pe scurt, cercetătorii au efectuat două experimente, independente unul de celălalt, la Paris și New York, formând câte o echipă din cei mai buni violoniști din lume și alta din fini cunoscători ai muzicii, care aveau să „acționeze” și să tragă concluzii pe neve, cu ochii legați adică. Muzicanții nu aveau cum ști, dacă li se dă în mână o vioară Stradivarius sau o oarecare alta, din care să interpreteze celebre compoziții muzicale de Ceaikovski, Brahms sau Sibelius, ascultătorii, aflați în sală, pe nevăzute și ei, trebuind să spună sunetul căror viori li s-a părut mai frumos, mai distinct, mai plastic etc. Pentru certitudinea rezultatelor experimentului-cercetare, ședințele „audio” au avut loc în două formate – sala mică de concert din Paris cu acompaniament și marea sală de concert din New York fără acompaniament. Atât violoniștii-interpreți cât și ascultătorii... legați la ochi au trebuit să aprecieze sunetele viorilor ca intensitate, puritate, bogăție de nuanțe și alte caracteristici subiective legate de un instrument sau altul.

Din păcate, rezultatele au fost pentru... demitizare: viorile Stradivarius au pierdut fără drept de apel în raport cu concurentele lor din contemporaneitatea noastră, acestea din urmă părându-li-se atât muzicienilor-interpreți, cât și ascultătorilor mult mai sonore și mai plastice, mai policrome în sunetele pe care le emit. Doar 44 la sută dintre interpreți și ascultători au putut identifica vreo vioară Stradivarius – un coeficient al probabilității neconcludent.

Prin urmare, concluzia drept... demitizare: afirmațiile despre „farmecul” sunetului emis de o vioară Stradivarius nu a fost decât rodul autosugestiei și al marii reputații a maestrului italian.

Oricum, numărul snobilor-melomani va fi în descreștere...

 

7.VII.2017

 

Liubomir Iorga avea o pasiune pentru ce sunt, cum se zice, frații mai mici ai omului. Cândva, umbla prin Chișinău însoțit de, sau însoțind o oiță. Îi vopsise copitele, făcându-i, adică, manichiură. Trezea curiozitatea străzii, dar și a milițienilor care întorceau capul în altă parte, deoarece Liubomir era totuși un personaj văzut în lumea aproape culturală.

Dar și mai înainte, Liubomir ținea la balcon un cocoș pitic, însă foarte aprig în zori, când îi venea ora să cânte. De la o vreme, vecinii au început să se revolte, să-l amenințe că..., numai că Iorga nu a urgisit cocoșelul, ținându-l în continuare la balcon. În fine, vine și miliția care, se păruse, îl convinsese pe Liubomir să facă ceva cu gureșa aripată nezburătoare. Însă glasul deranjator de vecini răsuna și după aia. Mai vine o dată miliția, scotocește peste tot prin apartamentul nu prea mare al lui Iorga și, asta e, nu găsește nimic suspect. La balcon – curat-lună. Numai că pezevenchiul de cocoșul izbucnea din nou la zori și vecinii înnebuneau, nu alta.

Ce făcuse Liubomir? Prin acele vremuri era un lux, dacă cineva avea un magnetofon, raritate, nu alta. Iar Iorga avea unul, pe banda căruia imprimase glasul gureșului cocoșel, pe care îl dusese la sud, la țară, la rudele din sat. Oricât ar fi căutat cineva cocoșul în casa artistului șugubăț, – ioc, nu l-ar fi găsit!

 

        17.VI.2021

 

Postez pe FB câteva imagini de la Bicaz, Izvorul Muntelui, pe unde am călătorit în 2019 împreună cu Vlad Vlas și familia Alui Gheorghe, ceea ce-i declanșează lui Florentin Palaghia, franțuzul, amintiri în amestec, frumoase și tragice:

„Bunicul a avut casa la 200 de metri în apa din baraj, și s-a strămutat la 7 kilometri mai la deal. Eu am început clasa întâi la vreo 2 km în apă, iar unchiul meu, fratele tatălui, a căzut de pe baraj la 39 de ani. Șapte ani de armată cu războiul, fusese parașutist și a fost pus de șefi, nefiindu-i frică de înălțimi, să pună stegulețe pentru 1 mai pe marginea barajului nefinisat încă. Colegului i-a fost frică, când s-a dezechilibrat să-i întindă mâna. A căzut pe partea exterioară în gol, încercând să se redreseze în aer și apoi, pe pantă, a fost spintecat până jos de sârmele de oțelul din betonul cofrajului. Era 30 aprilie 1959. A murit seara la Piatra Neamț, la spital, când au încercat să-i pună la loc coloana vertebrală zdrobită. Soția (erau cel mai minunat cuplu din satul Cârnu) a luat-o la fugă pe culoare și a vrut să se arunce de la etaj pe geam. Ultimele lui cuvinte au fost «Ai grijă de copii». Avea doi băieți. Triste amintiri, unele, altele minunate, dar locurile sunt ca în povești! Aici mi-am petrecut toate vacanțele și făceam pe viteazul, înotând, până odată, când am ajuns în fața barajului, unde apa începe să fie captată spre tunelul de aducțiune și am scăpat ca prin minune... Nu-mi era frică de nimic, tânăr și inconștient...”

 

25.VIII.2021

 

O mare parte din picturile contemporane ar putea avea de moto spusa lui Baudelaire: „Vreau câmpii colorate în roșu și copaci colorați în albastru”. Sau cromatica din poezia lui Esenin: „Словно я весенней гулкой ранью / Проскакал на розовом коне”. = „Parcă-n zori zoriți de primăvară / Eu galopam pe-un cal trandafiriu”. Astfel, Esenin parcă ar fi fost un selecționer avangardist ce gândea să încrucișeze un brotac brudiu cu o roză neagră, spre-a obține pur și simplu un trandafir trandafiriu. Trăpași colorați apar și în versurile lui Simion Stolnicu: „În port se armăsăreau Ducipali violeți (...) / un mânz nou portocaliu / urca pe turla de la primărie”.

De aici – la versul lui Eluard „terre bleue comme une orange” = „pământ albastru ca o furtună”.

Și o altă perlă metaforică a imagistului Esenin: „Твоих волос стеклянный дым” – „Al păruluii tău fum sticlos”.

A fost un expresionist sadea și rostitorul din popor, care a zis, poate că înaintea tuturor: „Cai verzi pe pereți”.

Asta, în predestinata „concomitența” și intercomunicarea a artelor care „aspiră dacă nu să se suplinească una pe alta, cel puțin să-și împrumute reciproc forțe noi” (Baudelaire). Și sugestii noi, chiar ca în cazul aceluiași poet al Florilor răului, când folosește sintagma „auz colorat”, care îmbină senzații ce vin din sfera diverselor arte, dar și diferitelor registre de percepție, însă între care există o sinestezică, asociativă comunicare afectivă care, de regulă, nu stă în puterea logicii de a o motiva, de a o explica.