DESPRE PERSONALITĂȚI

 

DIN COSMOGRAME

 

DINTRE LEOLOGISME

 

DUPĂ JUMĂTATE DE VEAC ȘI... CEVA...

 

... În primăvara anului 1974, secția scrisori a ziarului „Tinerimea Moldovei” îmi repartiză (și) un plic venit de foarte departe, în care se aflau versurile unui autor, ce nu descindea din sfera umanioarelor, Vasile Nedelciuc, care își făcea doctorantura la Institutul de Aviație din Moscova, unde avea să obțină gradul științific de doctor în științe în domeniul calculatoarelor (1979). Mă bucur că debutul său a trecut prin sectorul artă-cultură al TM, pe care îl aveam în grijă. Evenimentul primordiului, să zic așa, se întâmpla pe 31 mai 1974, apoi autorul reveni și pe 31 august 1975, zi care nici cel mai faimos proroc nu ar fi putut prevedea că, din 1989, la Chișinău, în Estul Românesc, avea să devină, emblematic, Sărbătoarea Limbii Române. (Dacă memoria mă mai servește cumva, atunci l-am rugat pe poetul Liviu Damian să binecuvânteze debutul lui Vasile Nedelciuc.)

            Iar la Salonul de Carte Bookfest 2025, Chișinău, am avut bucuria să primesc de la colegul Vasile Nedelciuc cărțile sale de poeme, pe care le vedeți în imagine, în „Numărătoare de frați” reîntâlnind și versurile de debut, pe care eu le înaintasem pentru tipar, în 1974.
Consecvent și sagace politician fiind, colegul nu a abandonat ghiocul muzelor poeziei, de care ascultă cu devotament. Felicitări, frățâne Vasile Nedelciuc!

OMUL E...

 

STRICTUL NECESAR

 

8 DIN 11

 

        

        Spre miezul nopții, vine o rimă... implicită: Cornul sună – Noapte bună. (Moment ce ar ține și el de regia, de partea tehnică a unui jurnal. Inclusiv a prezentului. Pentru că într-un text al impresiilor, impresionist sau realist, trebuie să fii și regizor, ordonator, moderator. De altfel, precum în majoritate textelor literare, inclusiv a celor date drept scris automat. Acesta, dacă ar fi precum este dat, nu ar fi decât… mat. Și ca situație în partidele de șah, și ca ceea ce are de sinonime: fără strălucire, fără luciu, șters...) (6.IX.2011.)

Aeroportul Domodedovo din Moscova nu-ți trezește senzații prea plăcute: anul trecut, aici a avut loc un atentat terorist ce a luat viața a câtorva zeci de persoane. Printre ele și Anna Iablonskaia, poetă din Odessa, oraș deschis mării, orizonturilor, pe care l-am îndrăgit încă din tinerețea mea studențească; oraș pe care l-am cutreierat în lung și în lat, de nenumărate ori revenind în cartierul Moldovanca. Oraș în care, sâmbetele, desantam mai mulți juni studenți chișinăuieni, să procurăm carte românească, pe atunci interzisă în librăriile din RSS Moldovenească – unic spațiu din URSS, unde cartea românească era liber non grata (liber/carte… ne-liberă!)… Oraș în care am scris mai multe poeme, cel mai drag dintre ele fiindu-mi „Hypatia”, dedicat bunicului Ipatie Butnaru, și pe care Cezar Ivănescu l-a remarca într-un mod special, subliniind (iertat fie-mi stropul de nemodestie) că este: „un poem pe care l-ar semna, cred, fericit, oricare poet român important, de la Gellu Naum la Lucian Vasiliu”. (19.X.2011.)