Poezia Marinei Ţvetaeva - în româneşte

Acum două săptămâni, colegul-prietenul Ovidiu Pecican scria pe blogul prietenului-colegului Vasile Gogea:

„… Şi o întrebare pentru Leo, poate o va citi şi răspunde: avem vreo ediţie de acurateţe din Ţvetaeva în româna? Ştiu doar volumul de pe vremuri, din BPT, şi cel editat de Ideea Europeana, dar astea sunt cu prozele poetei….”

La rândul meu, răspundeam:

„…posibil cât de curând să apară un volum de poeme românizate ale Marinei Ţvetaeva (ştiu doar că a şi trecut Prutul…)”.

Iar astăzi chiar pot anunţa volumul de poeme Singură în noapte al Marinei Ţvetaeva, pe care l-am tradus şi l-am publicat la editura ieşeană Alfa în colecţia Sublimia carmina, editură al cărui director este poetul-prietenul Nicolae Panaite. Cei interesaţi de carte pot scrie la adresa:

tanasa_cristian_ionut@yahoo.com.

leo butnaru

Cum a fost

LANSAREA ANTOLOGIEI „AVANGARDA RUSĂ – DRAMATURGIE”

Un articol de

                 Victoria Anghelescu,

                                      Cotidianul.ro

În Sala Studio a Teatrului Odeon, în care publicul a stat şi pe trepte, s-a desfăşurat ieri o seară a „Avangardei ruse". Organizatorii, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu", au fost ei înşişi surprinşi de numărul mare de spectatori, pe care „îl bănuiau, dar nu îndrăzneau să-l spere", după cum a mărturisit, cu umor şi sinceritate, criticul Florica Ichim.

Programul, dedicat în principal teatrului, a constat în lansarea volumului „Avangarda rusă - Dramaturgie", tradus de scriitorul Leo Butnaru, un împătimit al acestei zone literare, de un spectacol lectură cu piesa „Vânătoarea de rinoceri" a dramaturgului Nikolai Gumiliov şi, ca un bonus, o pagină de arhivă cinematografică, „Domnişoara şi huliganul", film scris şi interpretat, în 1918, de Vladimir Maiakovski.

Noţiunea de avangardă a căpătat rezonanţă în secolul al XX-lea, împrumutându-şi şi numele, şi o serie de noţiuni din programele sale din vocabularul politic şi ideologic marxist. Mişcarea rusă a fost redescoperită relativ recent în Occident, un rol important jucându-l expoziţia „Paris/Moscou" din 1979.

Avangarda rusă, mai ales suprematismul şi constructivismul, a fost un fel de punere în scenă şi în imagini a utopiei revoluţionare, ca o prefigurare a societăţii comuniste utopice ce urma să se construiască. Aşa cum remarca regizorul Alexandru Tocilescu, aceşti artişti care au crezut cu toată fiinţa lor în libertate şi-au făcut un credo şi o regulă de acţiune din negarea violentă a tot ceea ce existase înaintea lor. Cuprinşi de o adevărată furie iconoclastă, au lansat manifeste în care cuvintele revoltă şi revoluţie erau la ordinea zilei, în dorinţa de a descătuşa toate energiile. Literatura trebuia să devină spectacol, lectura fiind considerată insuficientă, culorile şi muzica invadează teatrul, trebuind să suscite emoţiile pe care numai cuvântul dramaturgiei tradiţionale nu era capabil să le provoace. Viziunea unui Maiakovski este radicală. Piesele scurte, percutante sunt chemate să înlăture tot ceea ce însemna burghezie. Dacă Esenin, de exemplu, apărea şi în smoking sau în frac, iar dacă îmbrăca rubaşca, aceasta era din mătase şi cizmele de lac, Maiakovski nu se despărţea nici la costumele mai elegante de şapca proletară, visând, cum însuşi mărturisea în notele sale, să pozeze ca „Marat asasinat în baie". Imaginile lui fotografice amintesc, de altfel, de multe ori, de compoziţiile lui Jean Louis David.

Violenţa limbajului se transferă în poezie, pe scenă sau pe ecran. Armele de foc, sângele, rimele şocante, chiar punerea în pagină a versurilor capătă valoare de manifest şi funcţionează ca atare.

„Termograst a ucis om"

Dacă avangarda din artele vizuale este mai bine cunoscută, graţie artiştilor emigraţi în Occident, ca Chagall, Malevitch, Rodchenko sau Tatlin, ori Baletelor Ruse, teatrul n-a beneficiat, din păcate, de acelaşi ecou, iar mulţi dintre autorii lui, dramaturgi sau regizori, şi-au plătit scump utopiile: cu ocna sau chiar în faţa plutonului de execuţie. Este şi cazul autorului piesei citite aseară de Mircea Constantinescu, Gelu Niţu, Ioan Batinaş, Petre Nicolae, Carmen Tănase, Jeanine Stavarache şi Paula Niculiţă, sub conducerea lui Alexandru Tocilescu, care anunţa indicaţiile din text ale autorului.

Nikolai Gumiliov, care-şi publicase primele versuri în 1902, devine, între 1919 şi 1921, unul dintre protagoniştii vieţii literare din Sankt Petersburg. Fusese pe front, în timpul războiului, primise de două ori „Crucea Sfântul Gheorghe" pentru „curajul său dement", ajunsese până la Paris, unde îi cunoscuse pe pictorii avangardişti Mihail Larionov şi Natalia Goncearova, dar şi pe Apollinaire. Întemeiase, în 1911, „akmeismul", nume provenit de la grecescul „akme" (înalt, superior), alături de scriitorii Serghei Gorodeţki, Anna Ahmatova, care îi era şi soţie, Osip Mandelştan... Întoarcerea la materialitatea lumii şi claritatea expresiei poetice erau preocupările principale. „Vânătoarea de rinoceri", scrisă cu numai un an înainte de a fi executat, are toate caracteristicile viziunii lui Gumiliov: importanţa lumii mitologice, credinţa în obligaţia omului de a păstra natura sa primordială. „În calitate de adamişti, scria el, într-o anumită măsură suntem şi fiare de pădure şi, în orice caz, nu vom ceda ceea ce e animalic în firea noastră în schimbul neurasteniei".

Acţiunea piesei este plasată într-un timp fără timp, în mijlocul unui trib primitiv în care zei şi oameni comunică nu tocmai amical. Credinţele, spaimele, rivalităţile, lupta pentru supravieţuire transpar într-un limbaj voit precar, în fraze simple, lipsite de multe ori de verb, în comunicări esenţiale şi esenţializate. Rivalitatea pentru rădăcinile dezgropate, deziluzia oamenilor şi zeului pentru eşecul vânării căprioarei, care ar fi săturat tribul, teama în faţa uciderii unui animal puternic al cărui suflet s-ar fi tranferat în vânător, ameninţând zeii şi oamenii, sunt tot atâtea metafore ale condiţiei umane din totdeauna şi, mai ales, din vremea autorului. Iar mesajul a fost transmis prin inflexiunile vocilor actorilor, când temătoare, când poruncitoare sau exaltate, cu prelungiri ale cuvintelor şi sfârşiturilor de frază amintind de vocile alintate sau nesigure ale copiilor, dublate tot timpul de muzica înlocuind elementele naturii sau furia tribului. Sacrificiul uman, încălcarea comandamentului nescris, încă dinainte de creştinism, ce interzicea uciderea semenilor fără semnificaţie divină sunt exprimate cu ton categoric sau îngrozit. „Tremograst a ucis om". Ce ar fi devenit piesa montată sub mâna lui Alexandru Tocilescu într-un spectacol complet rămâne să ne imaginăm. Regizorul, captivat de avangardă în general şi de cea rusă în special, a dat câteva exemple memorabile, fie în „Elisaveta Bam", a dramaturgului rus Daniil Harms, de la Teatrul „Bulandra", fie, parţial, în spectacole după opere ale unor clasici sau postavangardişti pe care, fie şi numai vizual, ca în cazul „Casei Zoikăi" de Bulgakov, de exemplu, le duce către avangardă.

Domnişoara şi huliganul

Celebru pentru piesele sale de teatru - „Misteriul buf", „Ploşniţa", „Baia" -, Maiakovski, fondatorul „cubo-futurismului", a fost poet, pictor, actor, scenarist. Regizat de Evgheni Slavinski, filmul mut „Domnişoara şi huliganul", din care au apărut câteva fotograme într-un vechi "Secol XX", este o mostră de estetică a avangardei prin subiect şi prin modul de interpretare al celor doi actori, Maiakovski însuşi, în rolul huliganului, şi celebra lui muză şi iubită, Lili Brik, soţia scriitorului Osip Brik. Maiakovski apare cu vestita şapcă şi cu veşnica ţigară, în rolul huliganului îndrăgostit de tânăra învăţătoare care alfabetizează un grup de bărbaţi de toate vârstele. Declaraţii de dragoste în lucrarea scrisă, urmăriri, implorări, bătăi, spaima tinerei se înlănţuie savuros. Lili Brik era sora Elsei Triolet, soţia lui Louis Aragon. Cele două împreună cu dansatoarea Isadora Duncan, căsătorită pentru un timp cu Serghei Esenin, au fost muzele avangardei ruse şi occidentale, la egalitate cu cealaltă rusoaică, trăind în străinătate, Gala, cântată de Paul Eluard şi pictată de Salvador Dali, cei doi soţi ai ei.

Seara de la „Odeon" a început, de fapt, cu lansarea volumului de dramaturgie apărut în seria „Eu, tu, el.... şi Istoria", care include texte scrise în primele trei decenii ale secolului trecut de Nikolai Gumiliov, Aleksandr Vedenski, Daniil Harms, Igor Terentiev, Velimir Hlebnikov, Igor Bahterev şi Vladimir Maiakovski. Prefaţate de un studiu al traducătorului, piesele oferă o imagine relevantă nu numai a creaţiei ruse în acei ani incendiari ai începutului de secol XX, dar şi oglinda sorţii pe care unii dintre ei, ca Nikolai Gumiliov, Aleksandr Vvedenski, Daniil Harms şi Igor Terentiev au avut-o în anii stalinismului, plătind cu viaţa entuziasmul revoluţionar.

Dacă avangarda rusă a fost, cel puţin la început, o idilă cu revoluţia, ea a păstrat pentru posteritate elanul extraordinar care a dat sensuri şi forme noi creaţiei în toate domeniile artei. Din păcate, acest elan a lipsit manifestării de la Teatrul „Odeon". Un sentiment de tern, de minimă rezistenţă a plutit deasupra asistenţei. E drept, avangarda secolului al XX-lea este deja istorie. Dar o istorie care a dat capodopere, iar spiritul ei s-a transferat în toate curentele care i-au urmat şi care s-au dorit întemeietoare de lumi noi, cel puţin din punct de vedere estetic. Şi tocmai acest spirit a lipsit serii de ieri.

DIN

Leo Butnaru:

            PUTEREA SOVIETICĂ TE SPERIA, DAR EA ÎNSĂŞI SE TEMEA DE CEVA...

                         Interviu de Iolanda Malamen

– Leo Butnaru, faptul că te-ai născut în Basarabia, într-o perioadă dureroasă şi frustrantă pentru întreg poporul român, a dat biografiei tale scriitoriceşti o dimensiune în plus?

– Noi am avut un debut obstrucţionat, amânat, pândit de neîncrederea vechililor cu ideologia, iar în Moldova Estică – şi cu internaţionalismul proletar care, de fapt, nu însemna decât camuflarea adevărului crud despre imperialismul ruso-bolşevic. Un răspuns in extenso s-ar putea extrage din jurnalele mele „Student pe timpul rinocerilor” (1969-1972), publicat în anul 2000 la Chişinău, şi „Perimetrul cuştii” (1972-1978), apărut la editura „Cartea Românească” în 2005.

           Ar interesa cum am fost întâmpinat ca tânăr autor, cum era apreciată poezie pe care o scriam, deosebită de cea încurajată în stânga Prutului şi pe care din când în când reuşeam să o şi public? Diferit. De către unii – bine, de mai puţini… – foarte bine. De alţii, de asemenea amestecat: de la rezerve până la ostilitate declarată. Păi, că un debut se face printre alte debuturi, printre alţi colegi, însă aceasta nu înseamnă nici pe departe communio sanctorum. Unii m-au atacat mereu, dar mai mult în chip laşi, înde ei, la bârfă, dar şi prin mârşăvie nomenclaturist-turnătoristă.

Nu am fost remarcat cu urale oficioase, ceea ce cred că mi-a fost de temeinic folos: n-am ieşit în exterior, nu mi s-au propus sprijiniri de coate în mese de prezidii comsomolist-partinice, nu m-a tentat să-mi apăs podurile palmelor de slinul tribunelor de la care se raporta fel de fel de succese. Îmi era suficient că ţineau la mine oamenii la care ţineam eu, opinia cărora o respectam. Sincer vorbind, credeam într-o oarecare pregnanţă a afirmării scrisului meu odată ce vedeam potolirea zarvei care se făcuse în legătură cu unii laureaţi-oportunişti ai premiului comsomolului din R.S.S.Moldovenească.

Precum s-ar spune, am debutat în timpurile când prin Moldova Estică apăreau deja primele texte scrise conform metodei realismului antisocialist. Şi parcă am ştiut ce am de făcut şi cum să fac întru statornicire de destin.

– Numele satului natal este Negureni. Un nume predestinat suferinţelor? Ce-ţi mai  aduci aminte din vremea copilăriei?

– Nu, nu predestinat suferinţelor. În copilăria mea îmi părea cel mai frumos, cel mai luminos, cel mai cel de pe pământ. Precum se poate înţelege şi din romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”, publicat acum câţiva ani la o editură bucureşteană. E o localitate „botezată” de râul Răut, de negura blândă a acestei ape celebre, aş zice, deoarece figurează – ca navigabilă! – în Descriptio Moldavie a lui Dmitrie Cantemir. Iar eu, în „Cipil la ruşi”, cred că le-am dedicat satului şi râului un imn. Chiar dacă acolo vorbesc şi de nenorocirile prin care au trecut în anii de ocupaţie ruso-sovietică, de colectivizare, de deportări, de… (Mlaştinile Răutului au fost asanate, ca să se ajungă la o catastrofă ecologică, la desfigurarea frumoasei curgeri de apă de odinioară…)  Dar chiar şi atunci, Negurenii noştri au reuşit să românizeze vreo patru aşa-zise colonii agricole ţariste, implantate cu populaţie străină în jur. Ultima dintre ele, care se numea chiar Negurenii Noi (deja! – să se deosebească de noi, vechii, statornicii) a fost „întemeiată” în coasta comunei noastre în 1911, cotropitorii pregătindu-se, probabil, să marcheze, peste un an, centenarul de când au intrat şi nu au mai plecat dintre Nistru şi Prut. Dar, spuneam, Negurenii noştri, localitate viguroase, a reuşit să dez-rusifice pe cei aduşi în coastele sale şi să-i treacă pe toţi la limba română. Păcat că nu, pe toţi, şi la conştiinţa de român… Aceasta e mult mai greu. Dar nu imposibil.

– După debutul editorial în poezie (1976), ai devenit membru al Uniunii Scriitorilor din URSS (1977). Eşti aşadar membru a două uniuni de creaţie, scriind literatură într-o singură limbă!

– Asta e, asta a fost, dar deja este doar… parţial: sunt membru al USR. Dar şi membru al Academiei Avangardei Ruse. Eu consider că avangarda a fost un diluant al imperialismului politic şi un liant al comunităţii universale întru creaţie. Bineînţeles că în coagularea globalizării de astăzi, în suprastructura sa, în special partea ei ce ţine de spirit, există şi efectele impulsurilor radicale, ale tendinţelor avangardiste de ieri, adică – de acum 100 de ani. (În februarie 2009, s-a marcat centenarul  de la apariţia Manifestului futurismului al lui Filippo Tommaso Emilio Marinetti, nu?)

– Tot în 1977, un eseu despre Kogălniceanu, care i-a supărat pe oficialii zilei, te elibera din funcţia de redactor al revistei ,,Tinerimea Moldovei... Au fost şi alte urmări?

– Eram responsabil cu sectorul artă-literatură… Chiar dacă superiorii din redacţie nu aveau de gând să mă scoată din pâine, nu au avut încotro, mai întâi spunându-mi (eram nu doar colegi, ci şi prieteni) că insistă cei de la CC-ul partidului unic şi buldog, de la comsomol, pentru ca, peste un timp, să facă semn spre „Planetariu” – aşa era numită, tabuistic, reşedinţa KGB-ului din Chişinău, care se afla în imediată vecinătate cu o fostă biserică ortodoxă, în care antihriştii amenajaseră un planetariu. Elev prin clasa a patra, pare-se, eu vizitasem acel planetariu cam prin iarna anului 1959, venit de la 80 de kilometri depărtare, din Negureni. Puteam să bănuiesc atunci că din vecinătatea acelei biserici pângărite vor bate vânturi reci peste destinul meu?...

Despre urmări?... Apucăturile punitive ale socialismului multilateral insinuat îi forţa pe mulţi creatori să treacă într-o stare de anabioză, pe alţii îi dădea de-a dreptul şi necruţător în prostraţie, iar unii – se ştie – erau băgaţi în balamuc. Cu mine însă, atunci, a fost ceva mai puţin… antiuman: am fost privat de mijloace de existenţă decente, mi s-a ridicat dreptul la semnătură… Însă şi acestea m-au făcut să înţeleg cu mai multă convingere că, de fapt, puterea sovietică, fioroasă precum arăta, te putea speria cât de cât, dar era imposibil să nu pricepi că în timp ce te sperie, ea însăşi se temea de ceva. De ceea ce avea să vină în 1991 – căderea URSS. Aceasta te făcea să rămâi coerent cu propria-ţi conştiinţă. Pentru că a fi tu însuţi se învaţă, se exersează în orice împrejurări, inclusiv în cele punitive. Apoi, probabil era important să învăţ a evita şi loviturile fatalităţii mioritice şi meşteromanolice…

Continuarea pe:
http://www.ziuaveche.ro/exclusiv-zv/intalnirile-zv/puterea-sovietica-te-speria-dar-ea-insasi-se-temea-de-ceva-28053.html

Apărarea Poeziei!

           

        l.b. - Delicatul coleg şi prieten Vasile Gogea mi-a cerut permisiunea să… apărăm împreună poezia Marinei Ţvetaeva, care are nenorocul de interpretări ilare în româneşte: mi-a cerut permisiunea să preia pe blogul său texul „Search!” – traduttore, traditore!”, inserat de mine aici, pe pista blog-ului, ceva mai jos.

           Şi de data aceasta prietenul comiliton pentru adevăr, inclusiv cel artistic, a excelat prin intuiţia sa deosebită, graţie căreia, iată, s-a pus la cale, de la sine, o adevărată conferinţă despre arta traducerii. Îi mulţumesc lui şi colegilor care au intervenit şi intervin, atât de competent, dar şi de… ardent, întru apărarea Poeziei, a trecerii ei peste fruntarii – spre inimi şi  „aclimatizării” ei în spaţiile altor sensibilităţi.

               Reproduc câteva din ecouri:

                Culai:

Traducţiunile sunt operaţii plastice de mare fineţe; dacă nu, dau roade amare.
         Mi se pare că dl Leo m-a atenţionat asupra unor inadvertenţe din discursul austrului UEparlamentar, tradus anapoda în franceză, ceva timp în urmă. Şi, chiar de n-a fost d-sa, sunt total de acord cu atitudinea-i, despre cum “te azvârli” în traducere: nu ca un sinucigaş în bulboană, ci ca un acrobat eminent : de la trambulină, cea mai înaltă !
         Diploma sau atestatul (sau ageamiulâcul) de traductor pot avea relevanţă în – cel mult – actele notariale sau (poate, dar nu-s de tot sigur!) unele articole ştiinţifice cu limbaj standard.
          Cu literatura, cu discursul retoric stăm altfel… Sunt armii de interpreţi ai uneia şi aceleaşi compoziţii. Unii, egalând autorul, ba chiar mai mult îndrăznesc… Dar, Vai de cei ce falsează… Mai bine şi-ar opera simţul melodic al urechii… trădătoare.”

Vasile Gogea:

Cu totul de acord cu Dumneavoastra: fara o “ureche absoluta”, ca in muzica, nici in poezie nu poti “interpreta” cu adevarat o “partitura”, poti, eventual, s-o… “solfegiezi”!

Culai:

Încercând să las un salut pe situl dlui Butnaru, n-am izbutit… Cel puţin, nu imediat vizibil, ca aici… N-am spus mare lucru, dar un cuvânt bun merită să nu se piardă-n eterul internaut. De aceea, profit de această, mai sigură cale: “Mă bucur să vă fi cunoscut prin medierea “bloggistică” a dlui Vasile Gogea.
Are dreptate să vă aprecieze!”

Ştefan Doru Dăncuş:

Acum am pus şi pe site-ul SINGUR-ului un comunicat al domnului Butnaru…Adica, aici:

http://www.revistasingur.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=4436:comunicat-de-pres&catid=56:altele&Itemid=105
(Mi-am permis sa dau eu – V.G. – si link-ul direct, draga Doru. Dupa cum vezi, fac si “cenzura prin adaugare”!)

InimaRea:

Da, mişcătoare pledoarie pentru Poezie! Prea plecate mulţumiri, maestre! Nu doar nepoeţii comit traduceri aproximative, omorînd artisticul slovei. Îmi amintesc de o superbie a lui Romică Vulpescu, traducător – şi el, “mai ales el” – al lui Villon.La faimoasa “Mais ou sont les neiges d’antan”, exista – înainte de traducerea sa – varianta “Dar unde sînt zăpezile de-altădată’”. Vulpescu vine cu “Dar unde sînt zăpezile de-anţărţ”, explicîndu-ne că arhaismul nostru se potriveşte medievalismului poeziei franceze. Trebuie precizat că din dragoste de limba română arhaiza Romică în draci. Atîta doar că “anţărţ” era, etimologic – “acu’ trei ani”, dacă tot era să arhaizăm. Şi că prin generoasă licenţă putea fi luat ca “de demult”, şi doar graţie evoluţiei sale contemporane, care uşurase cuvîntul de semnificaţia etimologică. Deci, nu un arhaism mai era acolo ci un termen impropriu folosit în ideea arhaizantă, dar a cărui folosire se justifica prin chiar uzualul contemporan – dreptu-i, nu chiar răspîndit, cam cult, să zicem. Nemaivorbind despre inefabilul lui “anţărţ” – cum mai poetic rar găseşti. Dacă un erudit şi calofil ca RV putea comite – adevărat că din firea-i prea avîntată, mai curînd – oarece confuzii, apoi ce-i de mirare că neerudiţi necalofili traduc “electronic”? Şi-acum, ce-ar fi de făcut pentru salvarea scoruşului Ţvetaevei? Publicarea unei traduceri “adevărate”, nu? Pînă la urmă, pasionatul de poezie va şti să aleagă, numai să aibă de unde.

Vasile Gogea:

Interesanta completare! Desigur, solutia e sa avem cit mai multe (dar bune!) traduceri ale aceluiasi autor sau text. Cum, de pilda, Faustul goethe-an, in “lectura” lui Blaga, dar si a lui Doinas.

Gheorghe Iosif:

Subscriu celor transmise de dl Culai domnului Leo Butnaru si-ti multumesc dle Gogea pentru semnalarea articolului. Regret ca cititorii blogului domniei tale nu pot posta si imagini, dar am sa-ti trimit pe mail o fotografie realizata ieri, in apropierea Manastirii Tismana. Am “descoperit” casa in care George Cosbuc a tradus “Divina Comedie” a lui Dante. Intr-un peisaj deosebit de frumos, am gasit o constructie adusa la “standardele” actuale, de consum occidental (cica), felul de manelism (nemtit, nu turcit) care se manifesta in varii forme de cultura si civilizatie, omaorand cu seninatate si autsuficienta autenticul, profundul, esentialul pana la urma. (O fi genul de traduceri semnalat atins de “geniul” manelei in domeniu?)
Voi trimite si fotografii de la targul de carte de la Brasov, ca sa-mi ramai pe vecie dator cu un autograf, preagrabitule autor.

Marin Slujeru:

Captivant articol-studiu! Mi-a amintit de A.I. Deleanu (“Doamna brună din sonete”) sau de articolele inchinate de Vasile Sav “Catârilor domnului Vladutescu” etc., in Vatra…

Vasile Gogea:

Tari referinte mai dai, frate! Schakespeare si Sf.Augustin! Poate ca sunt chiar potrivite: Marina Tvetaeva are si putin geniu schekespeare-ian, si putina sfintenie augustiniana. Iata de ce, n-ar trebui sa-i mai torturam si umbra!

Ion Ionescu:

Frumoasa aceasta solidaritate intre doi scriitori romani aflati de o parte si de alta nu numai a Prutului, dar si a Carpatilor, pentru apararea “umbrei” poetice a unei mari scriitoare ruse!

Imi vine in minte o alta traducere… tradatoare, “reusita”, daca nu ma insel, chiar de un cadru didactic universitar. Nefericitul tradusese “Concilio de Trento” (un conciliu al Bisericii Romano Catolice, convocat in orasul liber Trento, din nordul Italiei, intre anii 1545 si 1563, la care s-au stabilit principiile de baza ale Contrareformei, ca raspuns la Reforma protestanta), prin “conciliul celor treizeci”! E bine sa corectam ceea ce, prin traducere grabita sau neprofesionala, poate sluti memoria unui autor sau a unei opere. Felicitari d-le Butnaru, toata admiratia!

Culai:

Aş îndrăzni să susţin că în ambele limbi (indiferent care-i sursă, care-i ţintă) e bine să ajungi să te simţi ca peştele-n apa propice… Altfel, mai bine-i doar să citeşti pentru tine, iar nu să traduci. Iar, la un vers (nu o strofă!), poţi ajunge să lucrezi şi o lună… să nu izbuteşti, ca într-o dimineaţă să îţi sară scânteia.

În ce priveşte traducerile din Esenin, indiscutabil, sunt de partea tipografului şi autodidactului George Lesnea. Şi el un mare poet şi hoinar. Unii îl suspectau… Să fi fost doar invidia?… E bine, că măcar aşa, se mai pomeneşte de dânsul. Că, uite: nici Pillat, ori Cerna, nici Philippide (cred c-am scris bine), nici Codreanu (alt subtil francofil) nici alţii, ctitori de lirică sursă în rostirea noastră, azi parcă nici n-ar fi existat…

Ovidiu Pecican:

Leo, ca de obicei, e la inaltime. Felicitari, Vasile, ca, impreuna cu el, ne mai dai sansa de a pricepe un pic subtilitatile poeziei ruse.
… Si o intrebare pentru Leo, poate o va citi si raspunde: avem vreo editie de acuratete din Tzvetaeva in romana? Stiu doar volumul de pe vremuri, din BPT, si cel editat de Ideea Europeana, dar astea sunt cu prozele poetei.
(Dar pe Esenin, Lesnea sau Stancu il traduce mai bine?)

 Gheorghe Iosif:

Referitor la Esenin – daca tot a fost amintit – cum vi se par traducerile lui Baconsky, din “Panorama poeziei universale contemporane”?

Leo Butnaru:

Dragă Ovidiu Pecican, posibil cât de curând să apară un volum de poeme românizate ale Marinei Ţvetaeva (ştiu doar că a şi trecut Prutul…). În ce priveşte traducerile din Esenin, într-un studiu despre „împământenirea” în Basarabia a poeziei universale pe durata a 100 de ani (secolul trecut), am şi următoarele consideraţii: „…lingvostilistica, în modul în care e aplicată, particularizea­ză traducătorul, îl face recognoscibil, încît nu e complicat să deose­beşti traducerile din Serghei Esenin ale lui George Lesnea de cele ale lui Zaharia Stancu. Şi, găsesc de cuviinţă să adaug, de cele ale lui Igor Creţu care, o subliniez din capul locului, chiar faţă de cele semnate de reputatul poet-traducător Ioanichie Olteanu, nu o sin­gură dată par mult mai... eseniene. Ca argument, să ne referim la finalul celebrului poem Cîntul căţelei.

Privea ceru-n neştire,

Scheunînd amar

în timp ce luna subţire

Se pitea după-o culme-n hotar.

Umilă, smerită, parcă datoare,

Cînd unul, altul o mai lovea,

 Aştri blînzi, pîlpîiau prin ninsoare

Ochii ei de căţea.

(Trad. I. Olteanu)

Ea sta aşa în neştire,

Cu ochii în cer scîncea,

 Iar luna scădea subţire

Şi se topea în vîlcea.

Şi surd, ca pietrele grele,

Zvîrlite de haz în ea,

 S-au prelins din ochii căţelei

Stele de aur în nea.

(Trad. I. Creţu)

Precum se poate observa, Creţu cîştigă printr-o mai adecvată respectare a rigorilor textului original, fără a pierde din plasticitatea lui stilistică şi din fiorul liric inconfundabil. Din acest unghi de apre­ciere, să se compare şi un alt poem, Vulpea, cînd Ioanichie Oltea­nu e depăşit fără drept de apel.

Jarul cozii îi căzu ca-n spuză,

Mirosea a lut şi a polei.

Cu un iz de morcov scopt în buză

 Sîngele mustea prin colţii ei.

(Trad. I. Creţu)

Pe cînd versiunea lui I. Olteanu e oarecum logoreică, deose­bitoare de original prin piciorul de vers prea amplu, căzut în ver­bozitate:

Coada galbenă-n viscol ca o flacără i-a căzut.

Are pe buze un gust de morcov putred şi sare.

Mirosea a chiciură şi-a pîrlitură de lut,

Iar botul rînjit picură sînge nu prea tare.

E aici un Esenin cam... narativ, cam vorbăreţ... Eu unul dau preferinţă traducerilor lui I. Creţu, fără a exclude gradul de su­biectivism, mai mare sau mai mic, ce ne caracterizează pe fiecare în parte, şi mereu – oarecum... altfel, în nuanţe şi variaţii dife­rite, fapt confirmat, să zicem, şi în cazul elaborării Antologiei de poezie rusă („Minerva", 1987) în care Tatiana Nicolescu, la ca­pitolul Esenin, i-a acordat toată încrederea lui I. Olteanu, nedreptăţindu-1, cred, pe celebrul traducător George Lesnea, care a dat interpretări superioare celor incluse în respectiva selecţie din BPT”.    

Comunicat de presă

Teatrul ODEON şi Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” – revista „Teatrul azi”

au onoarea să vă invite joi, 7 aprilie 2011, ora 20.30,

în Sala Studio a Teatrului Odeon,

la lansarea volumului

Avangarda rusă – Dramaturgie

antologie (selecţie, traducere, prefaţă şi note)

 de Leo Butnaru

… prilej pentru o seară dedicată acestei mişcări artistice novatoare şi iconoclaste, pe care o va modera regizorul Alexandru TOCILESCU,

subtil cunoscător al fenomenului.

Scriitorul şi traducătorul Leo BUTNARU ne va onora, de asemenea, cu prezenţa sa.

Actorii

Gelu Niţu, Petrică Nicolae, Ioan Batinaş,

Carmen Tănase, Jeanine Stavarache, Paula Niculiţă

 şi Mircea Constantinescu

vor citi piesa

Vânătoarea de rinoceri de Nikolai Gumiliov.

Regia: Alexandru Tocilescu.

Scenografia: Corina Grămoşteanu.

  După spectacolul-lectură va fi proiectat filmul

Domnişoara şi huliganul (1918), scris şi interpretat de Vladimir Maiakovski,

(regia Evgheni Slavinski).

Intrarea este liberă.

Vă aşteptăm negreşit!

***

Antologia Avangarda rusă – Dramaturgie apare în seria „Eu, tu, el.... şi Istoria“, coordonată de Florica Ichim la Editura Fundaţiei Culturale “Camil Petrescu”. Volumul include texte scrise în primele trei decenii ale secolului trecut de Nikolai Gumiliov, Aleksandr Vvedenski, Daniil Harms, Igor Terentiev (toţi – jertfe ale terorii staliniste), Velimir Hlebnikov, Igor Bahterev şi Vladimir Maiakovski. Pentru o înţelegere mai bună a specificului avangardismului rus, un grupaj de manifeste şi texte programatice completează piesele antologate. Dosarul de imagini de la sfârşitul volumului familiarizează cititorul cu activitatea scenică a autorilor şi cu destinul lor încheiat atât de abrupt în anii represiunilor politice dirijate de Stalin.

                  Născut în Republica Moldova, poetul, prozatorul şi traducătorul Leo Butnaru este o voce remarcabilă a spaţiului literar românesc de azi. A publicat până acum mai multe volume dedicate (neo)avangardelor din spaţiul est-european (îndeosebi rus şi ucrainean), tălmăcind cu expresivitatea unui creator autentic proză, poeme şi piese de teatru.

***

                Născut în Kronştad, lângă Petersburg, Nikolai Gumiliov (188–1921) este unul dintre protagoniştii primelor etape ale avangardismului rus, reprezentant al akmeismului (de la grecescul akme – punct, nivel înalt, superior). A contribuit la elaborarea şi afirmarea noii dramaturgii, reprezentând primele însemne estetice ale tendinţelor epocii. În august 1921 a fost arestat şi executat pentru activitate contrarevoluţionară. Reabilitat post-mortem în 1991.

                Născut în Gruzia, Vladimir Maiakovski (1893–1930) – creator cu adevărat atins de geniu în multiplele sale ipostaze: poet, pictor, actor, dramaturg, teoretician, scenarist – este şi fondatorul futurismului (mai exact, al cubo-futurismului) în arta rusă. A debutat publicistic cu două poeme în almanahul O palmă dată gustului public (1912). Celebru pentru piesele de teatru precum Misteriul buf, Ploşniţa şi Baia, figurează în antologia semnată de Leo Butnaru cu (tragedia) Vladimir Maiakovski (scrisă şi reprezentată în 1913 la Sankt-Petersburg).

Poeme. Ediţie bilingvă ruso-română.

Editura Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2011.

Versiune românească de Leo Butnaru

Boris Levit-Broun s-a născut la 9 iulie 1950 în oraşul Kiev, unde a şi absolvit şcoala generală. În perioada 1967-1973 a studiat la Institutul de Arte din capitala Ucrainei. În anii 1973-1975 îşi satisface serviciul militar în Extremul Orient sovietic. În 1989 emigrează în Germania, unde îşi continuă preocupările pentru literatură şi grafică. Din anul 1995 trăieşte şi lucrează în Italia.

A publicat cărţile de poezie: „Jurnal pe viaţă” (1993, Kiev, ed. VIR), „Verdictul” (1996, Sankt-Petersburg, ed. Petropol), „Strofe de lirică păcătoasă” (1999), „Suplicii şi lamentaţii” (2000), „Un lăstar de existenţă în plus” (2001) – toate apărute la editura Aleteya, S.-Petersburg. Proză filosofică: „Contează pe Dumnezeu” (1998), „Rama destinului” (2000), „Răul şi Salvarea” (2010) –  toate la ed. Aleteya, S.-Petersburg. Beletristică: „…Ce-ar fi mai mult?” (roman, 2002), „În interiorul X/B” (roman, 2005), „Trei marşuri” (proză, versuri în proză, 2010), toate – la aceeaşi editură Aleteya. Grafică artistică: „Homo erotikus” (album din 100 de desene, 1997, Verona, CIERRE grafica).

*     *     *

Cum şi ce se mai poate scrie,

când cuvintele te îndurerează? –

…cioburi de sticlă în gâtlej.

Îţi vine să te culci cu faţa la podea,

contopindu-te cu parchetul

sau să dobori cu greutatea trupului

îngrăditura dantelată a balconului.

Ce şi cum ai mai putea spune,

odată ce ţi-au băgat în gât

carafa adevărului goală?

Cuvintele bolborosesc şi se cont-

topesc cu gâgâitura gâscanilor…

…anilor.

Bine că nu se aud cuvintele,

pentru că este imposibil să articulezi adevărul…

fiindcă îndată ce el ar fi fost rostit

viaţa s-ar sfârşi.

SUPLICIU NOCTURN

..şi baioneta cu vârful în duşumea,

nu va deschide ochii, mijiţi abia, abia!

Tridentele şirei spinării şi braţelor

poartă parcă, neîndemânatic, bărbia.

Pierderea simţului măsurii în monolog

uşor-uşor decepţionează…

        fie!

drumul nocturn va lua dijma de olog

prin răbdare,

iar logica tace-n chilie…

Geamul din zângănit n-a mai încetat,

cerul se răreşte sub presiunea stelelor,

cu o margine care s-a descleiat

e trecut prin albul creierilor,

iar creierul deja anunţă dimineaţa

şi, luminând ziua cu-nţelepciune,

aruncând picoteala pe garduri străine

cu ritualul ceaiului ne-obligator

se împarte frăţeşte cu mine…

Eu n-am fost recunoscut de partea dindărăt

a palmei.

  De-o presiune ca de dar

m-am folosit fără ruşine, dar

am rămas dacă nu hoţ noctambul,

fără îndoială-s un anonim… e destul...

Şi stelele s-au risipit pe-alături,

evitând afundul.

EMIGRAŢIE

1

Să plecăm?

Da, să plecăm… fără a reveni…

Ce altceva ne mai rămâne?

Disperat de-a tot bea din fântână

eu plec pur şi simplu spre-a nu mai fi.

Eu plec ajuns la capătul puterilor

să încerc inexistenţa ce aduce trezia

şi (chiar dacă în Rusia nu am fost un  cineva)

să-mi amintesc totuşi cine am fost în Rusia.

2

curte cunoscută

  ultimul pas

   drum mereu

       ţărm nevăzut

spaimă animalică – râul Terek amuţit

tu eşti propriul duşman şi dumnezeu

Un număr de revistă dedicat traducerii

leo butnaru

„SEARCH!” – TRADUTTORE, TRADITORE!

Sejurul meu la Paris din luna aprilie a anului 2009 avea să fie legat de studiul avangardei europene (a celei ruse, în special). Bineînţeles, în prealabil, „m-am echipat” în mod corespunzător, printre altele  luând cu mine şi stick-ul (usb flash drive)  pe care am înmagazinate foarte multe texte referitoare la acest domeniu. Astfel că, la un moment dat, îmi vine ideea să văd cam ce referinţe la Paris, la Franţa, în general, au avut poeţii avangardei septentrionale. Şi, graţie performanţelor în căutare ale computeristicii, am purces neamânat la cercetare şi, ca înadins, unul din exemple îl găsesc în româneşte! Era vorba despre cum, în dihotomică împărţire de simpatie, şi-a trăit despărţirea de Franţa năvalnicul, în toate (inclusiv în… glonţul pe care avea să şi-l tragă în inimă în aprilie 1930; trecuseră exact 80 de ani – constatam eu atunci, la ICR Paris!) Valdimir Maiakovski, scriind chiar poemul „Rămas bun” (1925). Tot acolo, în Franţa, l-am şi tradus, reproducându-l aici în forma prozodică a „scării” caracteristică acestui autor:

„În auto,

             schimbând ultimul franc.

– La ce oră e cursa de Marsilia?

Parisul

               aleargă,

                             petrecându-mă,

în întreaga,

                 imposibila frumuseţe a sa.

Năvăleşte

              în ochi,

                           a despărţirilor zeamă,

mie

        inima 

                   cu sentimentalisme-mi zdrobeşte!

Eu aş fi vrut

                     să trăiesc

                                      şi să mor la Paris,

de n-ar fi existat

                            un atare pământ –

                                                            M o s c o v a, fireşte.”

            Pe când, în traducerea aflată în internet şi aparţinând unul foarte cunoscut autor român, chiar academician, sunt grav deformate sensul, ideea, metafora, stilistica specifice originalului respectivului poem, ceea ce m-a dus la gândul că tălmaciul (A. P.) nu prea cunoaşte subtilităţile, nuanţele limbii ruse, dar nici pe cele ale temperamentului poetic maiakovskian. Iată foarte aproximativa (a)versiune: „E gata autocarul, mă sui. / La Marsilia vom fi în curând./ Parisul cu toate frumuseţile lui/ Mă petrece, / După mine alergând. / Umezeşte în ochi despărţirea, un nor, / Mi-e inima moale şi grea. / La Paris eu aş vrea să trăiesc şi să mor / De n-ar fi pe lume Moscova mea”.

Primo: sigur că, acum trei sferturi de veac, în Franţa şi Rusia nu era utilizată noţiunea de „autocar”. Poate că în Anglia. Însă pe atunci lumea nu era anglicizată. Frangleza  încă nu era la ea acasă pe malurile Senei şi nici rusgleza pe cele ale râurilor Moscova sau Neva. În original e pur şi simplu „avto” (auto).

Secundo: dat fiind că nu există în originalul rusesc, în traducerea românească nu au ce căuta „norul”, „inima moale şi grea”.  Rusescul raskvas’ se traduce ca – zdrobeşte(-mi), rupe(-mi), adică inima; să i-o zdrobească, să i-o rupă cu, zice poetul, sentimental’nostiu, alias – cu sentimentalism.

Terţio: Atenţie, traducătorul (nu Maiakovski!) o face de oaie: „La Marsilia vom fi în curând”. Chiar aşa, „curând”, să fie străbătuţi cei – iar atenţie! – 1003 kilometri dintre Paris şi Marsilia? Astăzi, cu vitezele contemporaneităţii noastre, pe autostrăzi-oglindă (în Occident), de invidiat, distanţa e străbătută, cu autocarul, în 8 ore şi 44 de minute (indică, meticulos, aproape nemţeşte, orarele franceze; altele dau, mai relaxat, 9-10 ceasuri). Dar atunci, la 1925, cu elementarele, încă, „auto”, pe şosele de cu totul altă calitate, în cât timp se ajungea de la Paris (nord-vestul Franţei) la Marsilia (sud-estul ţării, la ţărmul Mediteranei)? În sus-amintitul context, dat de traducător, nu de poet,  să fie oare adecvată folosirea locuţiunii adverbiale „în curând”?! Să fim serioşi, domnule tălmaci… Şi ce e de înţeles din gafele pe care le comiţi? Că traducerea nu e doar lingvistică, ci şi cultură generală… Deci, e trist că într-un text atât de laconic sunt comise mai multe inexactităţi, aproape enormităţi, care fac din năvalnicul, severul Maiakovski un baladist liricoidal şi – asta e! – un foarte prost cunoscător al geografiei…

Iar pe când traduceam din Marina Ţvetaeva, fiind curios să cunosc şi alte posibile versiuni româneşti din creaţia ei, am avut (ne)norocul să dau de un simulacru, de un adevărat măcel căruia au fost supuse unele texte ale celebrei poetese.  „Traducerile”-blasfemii au apărut într-o revistă din Nord, de acolo, „unde se pune harta în cui”, precum spune românul. Este vorba de poemul fără titlu, al căror prime două versuri sunt: Krasnoiu kist’iu/ Reabina zajglas’. Traducerea catastrofală porneşte… brusc, tălmăcitoarei (D. A. C.) nepăsându-i că versiunea dânsei nu are nimic în comun cu ceea ce spune Ţvetaeva. Deoarece tălmăcitoarea („noastră”) nu ştie lucruri rudimentare, nu cunoaşte elementara sinonimie în virtutea căreia, în ruseşte, kist’ are câteva sensuri, de unde ea „românizează”, oribil, în felul următor: „Atinsă, parcă, de-o pensulă roşie / Riabina (?) arde”, pe când la Ţvetaeva e un alt sens al substantivului kist’, şi anume: strugure, ciorchine! A, că înseamnă kist’ şi – pensulă?! Da, dar, poate, cu altă ocazie, în alt text, în alt poem.  Şi încă în cu totul alt context, decât cele cu… pensulă sau… ciorchine, deoarece kist’ mai are şi sensul – ce surpriză, probabil pentru D. A. C.! – o află şi pe asta! – da, mai are şi sensul de: palmă… 

Scoruş în iarnă

Iar în acest poem al Marinei Ţvetaeva nu este vorba nici de pensulă, nici de palmă, ci numai şi numai de ciorchine, de strugure. Al cui strugure, ciorchine? Al… riabinei? (E mai adecvat să se transcrie, totuşi:: reabina.) Ce înseamnă riabina, stimabilă D. A. C.? Nu ştiţi? De ce nu aţi deschis cel mai sumar dicţionar rus-român, ca să aflaţi că reabina se traduce: scoruş? Nu ai întâlnit termenul botanic în „întinsele” dumitale lecturi din poezia rusă? La Esenin, spre exemplu? Sau în celebrul cântec folcloric ce are refrenul: „Oi reabina kudreavaia, belâie ţvetî,/ Oi reabina, reabinuşka cito vzgrusnula tî?” (Ah, scoruşule cârlionţat, flori albe,/ Ah scoruşule, scoruşule, de ce te-ai întristat?). Pentru că în DEX nu există noţiunea „românească” riabina! Ci doar cea de reabona care înseamnă – ce? – a se abona din nou! Prin urmare, nu traduceţi chiar din capul locului, ci doar… probăluiţi, pur şi simplu orbecăiţi. Şi este uimitor cu câtă puţinătate în cunoaşterea limbii ruse şi cu câtă iresponsabilitate dumneata purcezi – crezi – la tradus. Mai bine spus, la (tra)dus aiurea…

Aşadar – elementar! – în poem fiind vorba de scoruşul în prag de iarnă, împurpurat de ciorchinii săi copţi, nicidecum nu era cazul să fie utilizată... „pensula” (de ce nu… bidineaua?...) în loc de frumuseţea şi abundenţa împurpuratelor poame-ciorchine ale scoruşului, atât de poetic pentru sufletul ruşilor! Iar ceea ce, în ultimul catren, este tradus drept (strâmb!): „Până şi astăzi / Vreau să mistui / Riabina arzândă / Într-o pensulă mare” e de-a dreptul teatrul absurdului ridicol, în uriaşa lui amplitudine – de la râsul găinilor la râsul homeric! Pentru că sensul finalului rusesc e, mot à mot, următorul: „Şi până astăzi / aş vrea să ronţăi (să rod  – grâzt’) / A scoruşului fierbinte / Ciorchine amar” (în original, ca să nu fiu acuzat de trişare: „Mne i ponâne / Hocetsea grâzt’/ Jarkoi reabinî / Gor’kuiu kist’.”). Reţineţi ce spun: mot à mot şi nu – pardon! – mort à mort, precum vă iese „traducţia”, această jalnică şi, concomitent, impertinentă răstălmăcire. Da, răstălmăcire, pentru că aici e cazul în care nu se poate vorbi de niciun... strop (de nicio boabă din ciorchinele scoruşului!) de traducere... Păcat. Ca să nu mai umblăm, comparativ, şi la alte texte. La alte... catastrofe. Sigur, ele nu ar merita prea multă atenţie din partea cititorilor – ceea ce nu se poate spune şi despre... partea celor care publică atari pozne! – însăilările, bizareriile, trişările date drept traduceri din marii poeţi. În cazul nostru, ruşi – Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak. Osteneala e bună pentru altceva, pentru cititul poeziei adevărate, nu... mutilate. De dragomani amatori. De nechemaţi. Care, de altfel, nu sunt privaţi de posibilitatea de a demonstra contrariul. Că pot ajunge... chemaţi, profesionişti, dotaţi cu harul necesar pentru a româniza texte celebre. Având mână liberă s-o facă, ei trebuie chiar să aibă şi mână, cum se spune, adică adevărată meşterie. Pe când în cazul dnei D. A. Con-escu nu poate fi vorba de mână uşoară, dar,  mai ales, e vorba de absenţa elementarului har de traducător, care vine cu adevărat în sensul spusei italieneşti: „Traduttore”, Traditore! (Eu permiţându-mi să iau între ghilimele „traduttore”, ghilimele care nu există în original, dar i se potrivesc perfect dnei „traducătoare” D.A.C.

Şi-apoi ce proză neajutorată dă tălmăcitoarea! „Traducerile” atât de libere, care nu respectă, da capo, forma ţvetaeviană (ştiţi că numele Ţvetaeva e derivat din floare şi, în egală măsură, din culoare?!),  stilul, „aroma” versului său nu pot duce decât... pe de lături, iar acest spaţiu, al „de pe lături”-lui e cel al eşecului. A-ţi permite să umbli atât de nerespectuos la factura, la mecanica prozodiei originale, „jumulind-o” de mai toate atributele specifice poezie, în general, şi ale celei ruseşti, în special, iar în cel mai particular grad – ale celei a Marinei Ţvetaeva, înseamnă, pur şi simplu, să nu respecţi poezia, poetul. Simplificând, prin... jumulit, până la schematism, până la eventualul subiect nud, nu dai decât o variantă inter-net, luând în consideraţie că „net”, în ruseşte, însemnă NU, iar inter  ţine de inter-iorul poeziei în cauză; adică – laşi fără interioritate, fără respiraţia din plămânii muzelor akmeiste sau neoclasiciste, dar şi moderne, uneori – de-a dreptul avangardiste – traducerea ca poezie; obligator să fie şi ea, traducerea, poezie. Încât aşa-zisa traducere marca D.A.C. e o anti-poezie, o anti-Ţvetaeva, rezultatul unei îndeletniciri de neprofesionist, de „traducător” neînzestrat pentru fapta la care a purces. E un exces. Sinonim abuzului. Iresponsabilităţii. Românescului şi – de ce nu? – uneori universalului „merge şi aşa”. Ba nu, nu merge. În cazul marilor poeţi. Ba, în genere, nu trebuie să meargă în cazurile tuturor poeţilor, dacă ei îndreptăţesc numele în... numele poeziei ca atare. Diafane, autotelice, suficiente sieşi şi, totodată, generoasă cu toată lume, căreia i se dăruie. Fără rest, am vrut să spun. Se dăruie... Dar nu e chiar aşa: orice traducere presupune şi un... rest. O doză de... ne-comunicat, ne-spus, ne-tradus. Dar chiar atât de mult, ne-tradusul, ca în cazurile schematizării, simplificării, „jumulirii” marilor texte ale prozodiei universale, dintre care fac parte şi cele ale Marinei Ţvetaeva?! Stimată doamnă Do. An. Co., să nu vă faceţi cumva iluzia că chiar aţi tradus din Ahmatova, Fet, Bunin, Ţvetaeva, Pasternak şi ceilalţi importanţi ruşi, de textele cărora v-aţi atins atât de inoportun, inadecvat şi lipsită de apărare, dar mai ales – de responsabilitate. Nu, nu aţi dat variante româneşti de poezie, ci doar, stângaci, aţi încercat să povestiţi... poezia, care, se ştie, nu se lasă nicidecum povestită. Ceea ce se spune că spune poezia nu e niciodată poezie, ci cu totul altceva. Oricum, foarte puţin aduce a literatură.

Şi, pentru a-i da, totuşi, cititorului o idee, o scânteie de edificare asupra acestui text al Marinei Ţvetaeva (e din grupajul „Versuri despre Moscova”), scris la 16 iulie 1916, îndrăznesc să propun versiunea mea de românizare a lui:

„Cu roşu ciorchine

Scoruşul s-a aprins.

Cădeau frunzele.

Eu mă născui ca-n vis.

A dispută – sute

De clopote-n azur.

Era sâmbăta lui

Ioan Gură de Aur.

Mie şi până astăzi

Să ronţăi îmi vine

Jarul din scoruş,

Amarul ciorchine.”

Faptul că în spiritualitatea rusă scoruşul are o semnificaţie de simbol ancestral, emblematic, se relevă şi într-un alt poem, laconic, al Marinei Ţvetaeva:

„Tăiau

Scoruşul

Ager-temerar.

Scoruşul

Destin

Amar.

Scoruşul –

Cu lăstari

Ce încărunţesc…

Scoruşul!

Destin

Rusesc.”

(1934).

Astfel că „traducătorii” gen D. A. C. trebuie serios avertizaţi să nu taie scoruşii!