Cum a fost

LANSAREA ANTOLOGIEI „AVANGARDA RUSĂ – DRAMATURGIE”

Un articol de

                 Victoria Anghelescu,

                                      Cotidianul.ro

În Sala Studio a Teatrului Odeon, în care publicul a stat şi pe trepte, s-a desfăşurat ieri o seară a „Avangardei ruse". Organizatorii, Fundaţia Culturală „Camil Petrescu", au fost ei înşişi surprinşi de numărul mare de spectatori, pe care „îl bănuiau, dar nu îndrăzneau să-l spere", după cum a mărturisit, cu umor şi sinceritate, criticul Florica Ichim.

Programul, dedicat în principal teatrului, a constat în lansarea volumului „Avangarda rusă - Dramaturgie", tradus de scriitorul Leo Butnaru, un împătimit al acestei zone literare, de un spectacol lectură cu piesa „Vânătoarea de rinoceri" a dramaturgului Nikolai Gumiliov şi, ca un bonus, o pagină de arhivă cinematografică, „Domnişoara şi huliganul", film scris şi interpretat, în 1918, de Vladimir Maiakovski.

Noţiunea de avangardă a căpătat rezonanţă în secolul al XX-lea, împrumutându-şi şi numele, şi o serie de noţiuni din programele sale din vocabularul politic şi ideologic marxist. Mişcarea rusă a fost redescoperită relativ recent în Occident, un rol important jucându-l expoziţia „Paris/Moscou" din 1979.

Avangarda rusă, mai ales suprematismul şi constructivismul, a fost un fel de punere în scenă şi în imagini a utopiei revoluţionare, ca o prefigurare a societăţii comuniste utopice ce urma să se construiască. Aşa cum remarca regizorul Alexandru Tocilescu, aceşti artişti care au crezut cu toată fiinţa lor în libertate şi-au făcut un credo şi o regulă de acţiune din negarea violentă a tot ceea ce existase înaintea lor. Cuprinşi de o adevărată furie iconoclastă, au lansat manifeste în care cuvintele revoltă şi revoluţie erau la ordinea zilei, în dorinţa de a descătuşa toate energiile. Literatura trebuia să devină spectacol, lectura fiind considerată insuficientă, culorile şi muzica invadează teatrul, trebuind să suscite emoţiile pe care numai cuvântul dramaturgiei tradiţionale nu era capabil să le provoace. Viziunea unui Maiakovski este radicală. Piesele scurte, percutante sunt chemate să înlăture tot ceea ce însemna burghezie. Dacă Esenin, de exemplu, apărea şi în smoking sau în frac, iar dacă îmbrăca rubaşca, aceasta era din mătase şi cizmele de lac, Maiakovski nu se despărţea nici la costumele mai elegante de şapca proletară, visând, cum însuşi mărturisea în notele sale, să pozeze ca „Marat asasinat în baie". Imaginile lui fotografice amintesc, de altfel, de multe ori, de compoziţiile lui Jean Louis David.

Violenţa limbajului se transferă în poezie, pe scenă sau pe ecran. Armele de foc, sângele, rimele şocante, chiar punerea în pagină a versurilor capătă valoare de manifest şi funcţionează ca atare.

„Termograst a ucis om"

Dacă avangarda din artele vizuale este mai bine cunoscută, graţie artiştilor emigraţi în Occident, ca Chagall, Malevitch, Rodchenko sau Tatlin, ori Baletelor Ruse, teatrul n-a beneficiat, din păcate, de acelaşi ecou, iar mulţi dintre autorii lui, dramaturgi sau regizori, şi-au plătit scump utopiile: cu ocna sau chiar în faţa plutonului de execuţie. Este şi cazul autorului piesei citite aseară de Mircea Constantinescu, Gelu Niţu, Ioan Batinaş, Petre Nicolae, Carmen Tănase, Jeanine Stavarache şi Paula Niculiţă, sub conducerea lui Alexandru Tocilescu, care anunţa indicaţiile din text ale autorului.

Nikolai Gumiliov, care-şi publicase primele versuri în 1902, devine, între 1919 şi 1921, unul dintre protagoniştii vieţii literare din Sankt Petersburg. Fusese pe front, în timpul războiului, primise de două ori „Crucea Sfântul Gheorghe" pentru „curajul său dement", ajunsese până la Paris, unde îi cunoscuse pe pictorii avangardişti Mihail Larionov şi Natalia Goncearova, dar şi pe Apollinaire. Întemeiase, în 1911, „akmeismul", nume provenit de la grecescul „akme" (înalt, superior), alături de scriitorii Serghei Gorodeţki, Anna Ahmatova, care îi era şi soţie, Osip Mandelştan... Întoarcerea la materialitatea lumii şi claritatea expresiei poetice erau preocupările principale. „Vânătoarea de rinoceri", scrisă cu numai un an înainte de a fi executat, are toate caracteristicile viziunii lui Gumiliov: importanţa lumii mitologice, credinţa în obligaţia omului de a păstra natura sa primordială. „În calitate de adamişti, scria el, într-o anumită măsură suntem şi fiare de pădure şi, în orice caz, nu vom ceda ceea ce e animalic în firea noastră în schimbul neurasteniei".

Acţiunea piesei este plasată într-un timp fără timp, în mijlocul unui trib primitiv în care zei şi oameni comunică nu tocmai amical. Credinţele, spaimele, rivalităţile, lupta pentru supravieţuire transpar într-un limbaj voit precar, în fraze simple, lipsite de multe ori de verb, în comunicări esenţiale şi esenţializate. Rivalitatea pentru rădăcinile dezgropate, deziluzia oamenilor şi zeului pentru eşecul vânării căprioarei, care ar fi săturat tribul, teama în faţa uciderii unui animal puternic al cărui suflet s-ar fi tranferat în vânător, ameninţând zeii şi oamenii, sunt tot atâtea metafore ale condiţiei umane din totdeauna şi, mai ales, din vremea autorului. Iar mesajul a fost transmis prin inflexiunile vocilor actorilor, când temătoare, când poruncitoare sau exaltate, cu prelungiri ale cuvintelor şi sfârşiturilor de frază amintind de vocile alintate sau nesigure ale copiilor, dublate tot timpul de muzica înlocuind elementele naturii sau furia tribului. Sacrificiul uman, încălcarea comandamentului nescris, încă dinainte de creştinism, ce interzicea uciderea semenilor fără semnificaţie divină sunt exprimate cu ton categoric sau îngrozit. „Tremograst a ucis om". Ce ar fi devenit piesa montată sub mâna lui Alexandru Tocilescu într-un spectacol complet rămâne să ne imaginăm. Regizorul, captivat de avangardă în general şi de cea rusă în special, a dat câteva exemple memorabile, fie în „Elisaveta Bam", a dramaturgului rus Daniil Harms, de la Teatrul „Bulandra", fie, parţial, în spectacole după opere ale unor clasici sau postavangardişti pe care, fie şi numai vizual, ca în cazul „Casei Zoikăi" de Bulgakov, de exemplu, le duce către avangardă.

Domnişoara şi huliganul

Celebru pentru piesele sale de teatru - „Misteriul buf", „Ploşniţa", „Baia" -, Maiakovski, fondatorul „cubo-futurismului", a fost poet, pictor, actor, scenarist. Regizat de Evgheni Slavinski, filmul mut „Domnişoara şi huliganul", din care au apărut câteva fotograme într-un vechi "Secol XX", este o mostră de estetică a avangardei prin subiect şi prin modul de interpretare al celor doi actori, Maiakovski însuşi, în rolul huliganului, şi celebra lui muză şi iubită, Lili Brik, soţia scriitorului Osip Brik. Maiakovski apare cu vestita şapcă şi cu veşnica ţigară, în rolul huliganului îndrăgostit de tânăra învăţătoare care alfabetizează un grup de bărbaţi de toate vârstele. Declaraţii de dragoste în lucrarea scrisă, urmăriri, implorări, bătăi, spaima tinerei se înlănţuie savuros. Lili Brik era sora Elsei Triolet, soţia lui Louis Aragon. Cele două împreună cu dansatoarea Isadora Duncan, căsătorită pentru un timp cu Serghei Esenin, au fost muzele avangardei ruse şi occidentale, la egalitate cu cealaltă rusoaică, trăind în străinătate, Gala, cântată de Paul Eluard şi pictată de Salvador Dali, cei doi soţi ai ei.

Seara de la „Odeon" a început, de fapt, cu lansarea volumului de dramaturgie apărut în seria „Eu, tu, el.... şi Istoria", care include texte scrise în primele trei decenii ale secolului trecut de Nikolai Gumiliov, Aleksandr Vedenski, Daniil Harms, Igor Terentiev, Velimir Hlebnikov, Igor Bahterev şi Vladimir Maiakovski. Prefaţate de un studiu al traducătorului, piesele oferă o imagine relevantă nu numai a creaţiei ruse în acei ani incendiari ai începutului de secol XX, dar şi oglinda sorţii pe care unii dintre ei, ca Nikolai Gumiliov, Aleksandr Vvedenski, Daniil Harms şi Igor Terentiev au avut-o în anii stalinismului, plătind cu viaţa entuziasmul revoluţionar.

Dacă avangarda rusă a fost, cel puţin la început, o idilă cu revoluţia, ea a păstrat pentru posteritate elanul extraordinar care a dat sensuri şi forme noi creaţiei în toate domeniile artei. Din păcate, acest elan a lipsit manifestării de la Teatrul „Odeon". Un sentiment de tern, de minimă rezistenţă a plutit deasupra asistenţei. E drept, avangarda secolului al XX-lea este deja istorie. Dar o istorie care a dat capodopere, iar spiritul ei s-a transferat în toate curentele care i-au urmat şi care s-au dorit întemeietoare de lumi noi, cel puţin din punct de vedere estetic. Şi tocmai acest spirit a lipsit serii de ieri.