duminică, 3 aprilie 2011

DIN



Leo Butnaru:

            PUTEREA SOVIETICĂ TE SPERIA, DAR EA ÎNSĂŞI SE TEMEA DE CEVA...

                         Interviu de Iolanda Malamen

– Leo Butnaru, faptul că te-ai născut în Basarabia, într-o perioadă dureroasă şi frustrantă pentru întreg poporul român, a dat biografiei tale scriitoriceşti o dimensiune în plus?
– Noi am avut un debut obstrucţionat, amânat, pândit de neîncrederea vechililor cu ideologia, iar în Moldova Estică – şi cu internaţionalismul proletar care, de fapt, nu însemna decât camuflarea adevărului crud despre imperialismul ruso-bolşevic. Un răspuns in extenso s-ar putea extrage din jurnalele mele „Student pe timpul rinocerilor” (1969-1972), publicat în anul 2000 la Chişinău, şi „Perimetrul cuştii” (1972-1978), apărut la editura „Cartea Românească” în 2005.
           Ar interesa cum am fost întâmpinat ca tânăr autor, cum era apreciată poezie pe care o scriam, deosebită de cea încurajată în stânga Prutului şi pe care din când în când reuşeam să o şi public? Diferit. De către unii – bine, de mai puţini… – foarte bine. De alţii, de asemenea amestecat: de la rezerve până la ostilitate declarată. Păi, că un debut se face printre alte debuturi, printre alţi colegi, însă aceasta nu înseamnă nici pe departe communio sanctorum. Unii m-au atacat mereu, dar mai mult în chip laşi, înde ei, la bârfă, dar şi prin mârşăvie nomenclaturist-turnătoristă.
Nu am fost remarcat cu urale oficioase, ceea ce cred că mi-a fost de temeinic folos: n-am ieşit în exterior, nu mi s-au propus sprijiniri de coate în mese de prezidii comsomolist-partinice, nu m-a tentat să-mi apăs podurile palmelor de slinul tribunelor de la care se raporta fel de fel de succese. Îmi era suficient că ţineau la mine oamenii la care ţineam eu, opinia cărora o respectam. Sincer vorbind, credeam într-o oarecare pregnanţă a afirmării scrisului meu odată ce vedeam potolirea zarvei care se făcuse în legătură cu unii laureaţi-oportunişti ai premiului comsomolului din R.S.S.Moldovenească.
Precum s-ar spune, am debutat în timpurile când prin Moldova Estică apăreau deja primele texte scrise conform metodei realismului antisocialist. Şi parcă am ştiut ce am de făcut şi cum să fac întru statornicire de destin.
– Numele satului natal este Negureni. Un nume predestinat suferinţelor? Ce-ţi mai  aduci aminte din vremea copilăriei?
Nu, nu predestinat suferinţelor. În copilăria mea îmi părea cel mai frumos, cel mai luminos, cel mai cel de pe pământ. Precum se poate înţelege şi din romanul meu memorialistic „Copil la ruşi”, publicat acum câţiva ani la o editură bucureşteană. E o localitate „botezată” de râul Răut, de negura blândă a acestei ape celebre, aş zice, deoarece figurează – ca navigabilă! – în Descriptio Moldavie a lui Dmitrie Cantemir. Iar eu, în „Cipil la ruşi”, cred că le-am dedicat satului şi râului un imn. Chiar dacă acolo vorbesc şi de nenorocirile prin care au trecut în anii de ocupaţie ruso-sovietică, de colectivizare, de deportări, de… (Mlaştinile Răutului au fost asanate, ca să se ajungă la o catastrofă ecologică, la desfigurarea frumoasei curgeri de apă de odinioară…)  Dar chiar şi atunci, Negurenii noştri au reuşit să românizeze vreo patru aşa-zise colonii agricole ţariste, implantate cu populaţie străină în jur. Ultima dintre ele, care se numea chiar Negurenii Noi (deja! – să se deosebească de noi, vechii, statornicii) a fost „întemeiată” în coasta comunei noastre în 1911, cotropitorii pregătindu-se, probabil, să marcheze, peste un an, centenarul de când au intrat şi nu au mai plecat dintre Nistru şi Prut. Dar, spuneam, Negurenii noştri, localitate viguroase, a reuşit să dez-rusifice pe cei aduşi în coastele sale şi să-i treacă pe toţi la limba română. Păcat că nu, pe toţi, şi la conştiinţa de român… Aceasta e mult mai greu. Dar nu imposibil.
– După debutul editorial în poezie (1976), ai devenit membru al Uniunii Scriitorilor din URSS (1977). Eşti aşadar membru a două uniuni de creaţie, scriind literatură într-o singură limbă!
– Asta e, asta a fost, dar deja este doar… parţial: sunt membru al USR. Dar şi membru al Academiei Avangardei Ruse. Eu consider că avangarda a fost un diluant al imperialismului politic şi un liant al comunităţii universale întru creaţie. Bineînţeles că în coagularea globalizării de astăzi, în suprastructura sa, în special partea ei ce ţine de spirit, există şi efectele impulsurilor radicale, ale tendinţelor avangardiste de ieri, adică – de acum 100 de ani. (În februarie 2009, s-a marcat centenarul  de la apariţia Manifestului futurismului al lui Filippo Tommaso Emilio Marinetti, nu?)
– Tot în 1977, un eseu despre Kogălniceanu, care i-a supărat pe oficialii zilei, te elibera din funcţia de redactor al revistei ,,Tinerimea Moldovei... Au fost şi alte urmări?
Eram responsabil cu sectorul artă-literatură… Chiar dacă superiorii din redacţie nu aveau de gând să mă scoată din pâine, nu au avut încotro, mai întâi spunându-mi (eram nu doar colegi, ci şi prieteni) că insistă cei de la CC-ul partidului unic şi buldog, de la comsomol, pentru ca, peste un timp, să facă semn spre „Planetariu” – aşa era numită, tabuistic, reşedinţa KGB-ului din Chişinău, care se afla în imediată vecinătate cu o fostă biserică ortodoxă, în care antihriştii amenajaseră un planetariu. Elev prin clasa a patra, pare-se, eu vizitasem acel planetariu cam prin iarna anului 1959, venit de la 80 de kilometri depărtare, din Negureni. Puteam să bănuiesc atunci că din vecinătatea acelei biserici pângărite vor bate vânturi reci peste destinul meu?...
Despre urmări?... Apucăturile punitive ale socialismului multilateral insinuat îi forţa pe mulţi creatori să treacă într-o stare de anabioză, pe alţii îi dădea de-a dreptul şi necruţător în prostraţie, iar unii – se ştie – erau băgaţi în balamuc. Cu mine însă, atunci, a fost ceva mai puţin… antiuman: am fost privat de mijloace de existenţă decente, mi s-a ridicat dreptul la semnătură… Însă şi acestea m-au făcut să înţeleg cu mai multă convingere că, de fapt, puterea sovietică, fioroasă precum arăta, te putea speria cât de cât, dar era imposibil să nu pricepi că în timp ce te sperie, ea însăşi se temea de ceva. De ceea ce avea să vină în 1991 – căderea URSS. Aceasta te făcea să rămâi coerent cu propria-ţi conştiinţă. Pentru că a fi tu însuţi se învaţă, se exersează în orice împrejurări, inclusiv în cele punitive. Apoi, probabil era important să învăţ a evita şi loviturile fatalităţii mioritice şi meşteromanolice

Continuarea pe:
http://www.ziuaveche.ro/exclusiv-zv/intalnirile-zv/puterea-sovietica-te-speria-dar-ea-insasi-se-temea-de-ceva-28053.html



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu