marți, 20 ianuarie 2015

POEME LA RĂSCRUCE DE ANI


neliniştea înţepenită a munţilor
şi frumuseţea convulsivă a mării
aici în peisajul vălurat unde – sadovenian –
din vreme în vreme mai pâlpâie 
constelaţiile arse ale arhaismelor
în genere – focul haiducilor şi basmelor ca
o integrală a dezintegrării
ce nu poate să nu provoace şi modificarea
conştiinţei mele care ar vrea să facă explicite
în contra-faze progresia aritmetică a inimii
progresia geometrică a creierului
prilejuindu-mi iar şi iar motivul de a mă mira
ce de-a alogism pot comporta unele propoziţii logice
rotunde ca sfera cum e şi zeul geometriei vorbite (sigur
există şi o astfel de geometrie neeuclidiană)
tăinuit în submateria (cenuşie) a subconştientului
de o tristeţea mereu mioapă
ca o mapă nedeschisă
în acest final de elegie vişinie ca petalele de hibiscus
în care e posibil să se realizeze tentativa de a înfăţişa
ce poate reţine despre dialectică şi dialectul tăcerii (ne)articulate
într-un discurs perfect
imperfect.

11.X.2013


Pe viaţă

Lunile anilor, anii veacurilor se sting, se termină
înainte ca finalul uneia/unuia să se lege de următoru-nceput
între ele căscându-se tot mai mult golul în care ca-n găuri negre
omului îi este absorbită soarta; omu-i tot mai pierdut.

Dacă ridici anul înaintea ochilor şi-l priveşti în spectrul solar
printre spaţiile rămase ne-mplinite în generalul spaţiu golit
între cele douăsprezece linii se văd sinistru zebrate
unsprezece linii ca nişte gratii peste infinit.

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

CE FACE SĂ NU FACEM

Pagini de jurnal

23.V.1995

Noaptea, îi visez pe mama şi pe tuţa, la Negureni, în curtea noastră. Lume multă la un fel de praznic. Mă trezesc pe la ora 4 spre zori. Meditez asupra visului, încerc să-i ghicesc semnificaţiile. Mă luminează gândul că, acum 20 de ani, exact la 23-24 mai, se împliniseră 40 de zile de la moartea mamei. Ea se gândeşte la mine, unicul ei copil...
Dimineaţa, merg la Catedrala „Sfânta Sofia”, aprinzând câte o lumânare pentru părinţi.
Vorba lui Ion Mircea: „Aşa, să ştii a-ţi clădi cuibul, ca rândunica ce aduce de colo un pai, un strop de noroi de pe morminte...” (De fapt, rândunelele aduc doar stropii de noroi; paiul – alte păsări.)

Vizită la „Muzeul de Arheologie”, nu departe de Turnul Alb. Unele exponate de aici au fost transferate în complexul muzeal, în extindere, de la Vergina. Modele de mozaic de pavimente în casele greceşti din antichitate, bijuterii, vase fel de fel, obiecte funerare din metale preţioasă, o statuie a lui Augustus. Imaginaţia leagă astea într-un tot întreg cu imensul Muzeu Naţional din Atena, pe care l-am vizitat acum cam jumătate de an. Apoi Museumul de pe Acropole. Te simţi în tensiune-interacţiune de timpuri, de „încordări” ale Istoriei.

În defileurile Pirineilor se pârguieşte ovăzul. La Salonic se vinde porumb copt (deci, ştiuleţii sunt deja în lapte). Se iau două roade pe an.

E de înţeles de ce multe grecoaice umblă în pantaloni – pentru că umblă şi pe scutere, motociclete, biciclete şi alte modele cu bi-roţi...

24.V.1995

Drum de întoarcere. Pe anumite segmente, unde pantele sunt cu roca deschisă, pentru a evita o posibilă o alunecare de pietre peste şosea, sunt întinse păienjenişurile plaselor de metal.
Călătorim, dus-întors, în „Air conditioned Thermobus” în care aerul este foarte condiţionat de plictisul călătorilor balcanici ce tot trag din ţigări. La vama grecească, noi coborâm, însă o doamnă rămâne în autocar şi… fumează… Aşa, mai discret, cum ar veni. Şi mai nesimţit.
Iar la vama bulgărească Moviţa, unde pierdem timp berechet, vreo duzină de femei şi un bărbat propun călătorilor macrameuri, fluturându-le pe la geamurile autocarelor. Lucruri executate cu migală, pe care se cere de la o mie la cinci mii de drahme greceşti (un dolar = 230 de drahme).
La câteva sute de metri de la ieşirea din vama bulgărească, o staţie de benzină: „Lacrima”…

Iaru despre relaţiile cu Dinescu: „Eu îi spun ce am în cap, el îmi spune ce are în cap şi iese un tămbălău…”

miercuri, 14 ianuarie 2015

O NOUĂ REVISTĂ. SĂ FIE ÎNTR-UN CEAS BUN!



Primesc de la prietenul Lucian Vasiliu următoarea veste demnă de toată atenţia, susţinerea şi lauda:


Stimaţi prieteni şi colaboratori,
Vă expediem, acum, în preajma ZILEI CULTURII NAŢIONALE, cea mai… jună… junimistă publicaţie dedicată dialogului, cărţilor, ideilor.
Apărem sub auspiciile editurii JUNIMEA, cu sprijin de la Consiliul Local şi Primăria Municipiului Iaşi (în Proiectul „Iaşi-Capitală Culturală Europeană 2021”, urbe candidată).
SCRIPTOR va fi lansată oficial la Botoşani-Ipoteşti-Vorona, în zilele eminesciene de 14-15 ianuarie 2015”.

Lucian Vasiliu este directorul fondator al noii publicaţii, pe care, suntem siguri, o va dirigui cu aceeaşi pricepere şi măiestrie, cum a făcut, peste decenii, cu revista „Dacia literară”. Să fie într-un ceas bun!

           

Iar mie mi s-a întâmplat ca, chiar în acest prim număr al Sceriptor”-ului să public textul:

SĂ TE PUI SUB SEMNUL ÎNTREBĂRII PE TINE ÎNSUŢI
(Două fragmente despre poet şi poezie)

 Poetul e un pământean, uneori (sau de multe ori) cu capul în nori, care poate intui şi chiar distinge ceea ce-i rămâne ascuns unui ochi obişnuit şi să transforme cele văzute în idee, imagine, metaforă, sentiment, pe care le poate transmite altora printr-un limbaj deosebit – limbaj, nu cuvinte răzleţe; cuvintele sunt „comune”, însă convertirea lor artistică în limbaj diferă de expresia comună; poetul fiind naivul care se încăpăţinează să creadă că netrecătoarea valoare a limbajului există dincolo de interesele şi necesităţile momentane ale omului, dar şi ale lumii. Da, poetul utilizează un altfel de limbaj decât cel comun, limbaj care, în afară de poezia propriu-zisă, nu mai e operativ/ valabil şi pentru altceva. Astfel că el, izvoditorul de poezie, nu este subiectul de bază în ceea ce am numi cunoaşterea neajutorată. Neajutorată din motivul că el nu dispune de niciun fel de instrumentar, ci doar de un imprevizibil şi capricios dar al harului său – intuiţia de, uneori, misteriozitate dezarmantă. Şi niciodată nu a fost cazul de a se aştepta de la poet dezlegări-dezvăluiri deosebite, acestea, de regulă, fiind „substituite” de racursiuri estetice neobişnuite, zise şi originale, şi sugestii care nu este exclus să fie în stare să predispună pe oarecare cititor mai dezgheţat la cine ştie ce meditaţii, idei, ce s-ar solda cu anumite descoperiri. Ceea ce însă nu te poate face să renunţi la concluzia că, în „specificitatea” sa, poetul este necesar societăţii nu mai puţin, dar nici mai mult, decât alţi oameni deosebiţi de cei mulţi, mai că până la ciudăţenie: instrumentiştii din orchestrele simfonice, matematicienii care cugetă şi numără în abstract, parcă fără aplicare la concret, la societate, la viaţa omului; dresorii de tigri şi de lei, poate chiar şi clovnii. Pentru că, odată ce mă refeream la ceva dovedit de infinite ori, că, în pofida a toate (dar, poate, şi datorită acestora), poeţii buni sunt şi nişte cugetători, trebuie să admitem că a gândi/ a cugeta înseamnă, inclusiv, să te pui sub semnul întrebării pe tine însuţi, cu tot ce ai făcut, faci sau intenţionezi să faci. Astfel că ceea ce părea propria ta poziţie poate fi, în realitate şi… irealitate, o supoziţie. De fapt, înainte de toate, orice poem pare a fi o supoziţie, ca unul din mijloacele, ca una din posibilităţile de a vedea şi de a trăi mai din plin, mai divers, mai interesant, mai instructiv. Intuiţia-creaţia ca stare de supoziţie ar fi ceea ce uneşte, prin „suduri”, prin sinteze, esenţele conştiinţei, spiritualităţiei, civilizaţiei, limbajului trecutului, prezentului şi viitorului în forme noi. Graţie acestei stări de supoziţie, de cele mai multe ori „prelungite” în vârful de lance al premoniţiei, poetul intuieşte înaintea altora ce are a se întâmpla în jurul său, în lume; el intuieşte semnalmentele discrete, astfel că purcede la cercetarea efectelor imediate ale metamorfozelor umane, sociale, dat fiind că este înzestrat cu instrumente speciale de analiză a realităţii, dar şi a scurtei utopii ce durează până se face mâine, poimâine, viitor. Poetul captează impulsul noutăţii, iar nu o dată acesta pare a-i fi „dăruit” ca din senin, însă ducând la descoperiri cruciale, în poezie, dar şi în demersul psiho-creator uman în general.

marți, 6 ianuarie 2015

...ŞI S-APROPIE DE FOC...




Vasile Alecsandri

...Din tuspatru părţi a lumei se ridică-nalt pe ceruri,
Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri.
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un cârd de corbi iernatici prin vazduh croncănitori.


Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ calare!
Vântul şuiera prin hornuri răspândind înfiorare.
Boii rag, caii nacheaza, cânii
latră la un loc,
Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc.

sâmbătă, 3 ianuarie 2015

POEME DIN REVISTA



                                                                 Leo BUTNARU


Începutul

Frumuseţea va salva lumea.
                         Dostoievski

Câte un răsărit de zi se arată atât de neobişnuit
prin ataşamentul său, parcă, de
ce e jos
pe pământ
încât
se creează impresia că
la începutul acelei zile
frumuseţea chiar a început cu adevărat
să salveze lumea.


Muzele neaoşe

Chiar de ele impulsionat
mi le imaginezi pe ele – muzele care au inspirat
anonimii autori de folclor
ele, să fi fost vreo patru sau cinci – exact
cum zice dicţionarul: divinităţi alegorice
simple cât se poate
un fel de ţărăncuţe încântătoare –
generoasele muze
patru sau cinci
în ii cu râuri pe mâneci
de la altiţă la manşetă
şi în uşoare opinci.
Însă după obiceiul de a inspira creatori de folclor
dincolo de limitele de gen
unde încep academii peripatetice cu poeţi şi filozofi
sau timide biserici cu teozofi
sau, pur şi simplu, dincolo de vreun înflorit câmp de cartofi –
deja muzele-ţărăncuţe de ieri
inspiră mai rar
păşesc mai stângaci nu ştiu cum
pe înaltele tocuri de pantofi…
Ele,
patru sau cinci,
neaoşe,
de pe aici…


Scurt debut în rai

Lui Nicolae Manolescu

Lumea de apoi, în special cea din rai, ideală,
din cât de puţin se cunoaşte despre ea (aproape nimic!),
pare ţinută în blocadă informaţională.
Acolo poate e chiar un fel de contraspionaj, o cenzură
contra excesului de curiozitate, jind sau ură.
Rigorile serviciului de contrainformaţie ca
blocare a oricărui gen de înştiinţare
este impus din interior, din cancelaria raiului,

luni, 29 decembrie 2014

ACUM 20 DE ANI


20.V.1995

Printre participanţii la întrunirea PEN de la Salonic e şi Boris Pankin, ultimul ministru de externe al fostei URSS (august–noiembrie 1991). Până în 1993, a fost ambasadorul Federaţiei Ruse în Marea Britanie, în prezent – la pensie. Am stat la taclale cu el. În Suedia, a editat două cărţi (de aceea e aici în componenţa delegaţiei suedeze), „100 de zile” (despre ce s-a întâmplat la puciul din august de la Moscova, pe când Gorbaciov era în Crimeea, şi ce a urmat, cât a mai existat URSS) şi un roman, „A doua respiraţie”. Îmi spune cu oarecare mândrie că nordicii l-au făcut membru al Uniunii Scriitorilor. Va edita ceva şi la Londra. Întreabă de… Pavel Boţu (nu ştie că fostul prim-secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova s-a sinucis încă în februarie 1987), Andrei Lupan, iar după o pauză – despre Ion Druţă. Îşi aminteşte de activitatea sa de redactor-şef la ziarul „Komsomolskai pravda” (acum vreo douăzeci de ani şi ceva, până în 1973). Îi spun că, în acea perioadă, un corespondent de-al său mi-a luat un scurt interviu, pe când eram la o conferinţă unională a tineretului de creaţie la Tiraspol, şi l-a publicat pe prima pagină (împreună cu opiniile altora). Despre Pavlov şi Teajelnikov, pe când deţineau (ca pe o… deţinută!) funcţia de prim-secretar la CC-ul komsomolului sovietic: „Erau unul mai redus decât celălalt”. Despre Lucinschi „al nostru”: îi pare cam lunecos, superficial, cu toate că, la o şedinţă de birou la acel CC, i-a luat apărarea. Vine vorba şi despre jurnalista Kucikina (eu am făcut un schimb de scrisori cu ea): „Sigur, o cunosc, ba chiar am avut un roman cu ea”.

Leo Butnaru şi Boris Pankin, ultimul ministru de externe al defunctei URSS
Foto: Florin Iaru
Mă întreabă: „Sunteţi împreună, o delegaţie românească?” Îi spun că, de fapt, reprezentăm două PEN Centre, cel românesc şi cel din Moldova. „Dar reprezentăm aceeaşi uniune scriitoricească, de la Bucureşti”, îi mai explic. El, surâzând: „Era firesc să se întâmple asta…” O dau spre Soljeniţîn, întrebându-l dacă, încă pe timpul perestroika, a citit tezele acestuia, inclusiv cea despre inevitabila reunire a Moldovei cu România. „Bineînţeles, le cunosc. În mare, avea dreptate”. În fine, Florin Iaru îmi spune să-i spun dlui Pankin, că vrea să ne facă o poză şi chiar ne-o face.

În oraş, ne înfruptăm din dulceţuri greceşti, foarte delicioase. Ion Mircea zice: „De fiecare dată când mănânc dulciuri, îmi pare rău că nu sunt şi copiii cu mine”. Apoi Ion se dovedeşte bun de glume: îi ascunde suedezei Anne Lener pantofii.

Una din cele mai populare reclame în Salonic – poza unei tinere numai în slip şi sutien, aproape transparent; reclamă „Lejaby” (de-ţi vine să-i dai cu rimă: Mon ami…) Şi un posibil distih: „Tu eşti puţin cam tristă,/ Eu sunt cam Tristan”…

Doi abhazieni, unul revenit pe meleaguri natale din Siria, celălalt – vice-preşedintele parlamentului lor. Mă întreabă de cineva din scriitorii de la Chişinău. La rândul meu, mă interesez de Gheno Kalandia, pe care îl cunosc, care a tradus în limba gruzină două antologii din poezia de la noi. „Ei au plecat împreună cu armata”, îmi răspunde Ghennadi Iverko. Din 60 de scriitori din Abhazia, 20 au fost georgieni. Zice că, după aceasta, pleacă la Istanbul. „Data trecută am observat că, pe stradă, turcii nu au coşuri de gunoi. Se tem să nu plaseze cineva în ele bombe”.

sâmbătă, 27 decembrie 2014

FREUD ŞI BICICLETA. Poeme din revista





Ce-i cu chestia asta…

1. Prolog

Stelele sunt punctele de sub cocârjarea a
tot atâtea semne de întrebare
metafizice
adică nevăzute

ceea ce însă nu înseamnă
că se poate face abstracţie de ele – măcar la unele
interogaţii
ar trebui totuşi să se răspundă…

2. Subiectul propriu-zis

În fine
am izbutit să-i telefonez lui Dumnezeu
prin mare minune am răzbătut la Orange-ul din tării.

Dumnezeu a fost impecabil-irepetabil de politicos
ascultându-mi răbdător cam lunga întrebare despre
cum se întâmplă chestia asta cu muzele
cu inspiraţia
în genere cu poezia – cum
de ce
din ce apare ea
etcetera.

Apoi câteva clipe Dumnezeu tăcu în celular
după care mi-a spus că pe moment e cam ocupat
şi poate îi telefonez în altă zi
sau noapte – (în genere
Dumnezeu nu doarme
veşnicia lui fiind de fapt o eternă insomnie)...

„Bine... Mulţumesc Doamne Dumnezeule” am zis
şi am închis. Dar din vocea Atoateştiutorului simţeam eu că
– iertare Doamne! –
nici El nu ştie ce-i cu chestia asta
numită poezie...

Pentru ca peste câteva clipe să-mi sune telefonul
de la un număr neidentificabil. „Eu sunt fiule...”
se auzi în celular! Era Dumnezeu!
L-am cunoscut după vocea pe care i-o auzisem cu câteva clipe în urmă!
„Ştiu la ce te gândeşti... Aşa e… 
ai dreptate – nu prea ştiu nici Eu
ce-i cu chestia asta pe care voi o numiţi poezie... Iertare
fiule… Asta e…”
zise Domnul Dumnezeu cu cuviincioasă modestie…

8.IX.2013