ACUM 20 DE ANI

20.V.1995

Printre participanţii la întrunirea PEN de la Salonic e şi Boris Pankin, ultimul ministru de externe al fostei URSS (august–noiembrie 1991). Până în 1993, a fost ambasadorul Federaţiei Ruse în Marea Britanie, în prezent – la pensie. Am stat la taclale cu el. În Suedia, a editat două cărţi (de aceea e aici în componenţa delegaţiei suedeze), „100 de zile” (despre ce s-a întâmplat la puciul din august de la Moscova, pe când Gorbaciov era în Crimeea, şi ce a urmat, cât a mai existat URSS) şi un roman, „A doua respiraţie”. Îmi spune cu oarecare mândrie că nordicii l-au făcut membru al Uniunii Scriitorilor. Va edita ceva şi la Londra. Întreabă de… Pavel Boţu (nu ştie că fostul prim-secretar al Uniunii Scriitorilor din Moldova s-a sinucis încă în februarie 1987), Andrei Lupan, iar după o pauză – despre Ion Druţă. Îşi aminteşte de activitatea sa de redactor-şef la ziarul „Komsomolskai pravda” (acum vreo douăzeci de ani şi ceva, până în 1973). Îi spun că, în acea perioadă, un corespondent de-al său mi-a luat un scurt interviu, pe când eram la o conferinţă unională a tineretului de creaţie la Tiraspol, şi l-a publicat pe prima pagină (împreună cu opiniile altora). Despre Pavlov şi Teajelnikov, pe când deţineau (ca pe o… deţinută!) funcţia de prim-secretar la CC-ul komsomolului sovietic: „Erau unul mai redus decât celălalt”. Despre Lucinschi „al nostru”: îi pare cam lunecos, superficial, cu toate că, la o şedinţă de birou la acel CC, i-a luat apărarea. Vine vorba şi despre jurnalista Kucikina (eu am făcut un schimb de scrisori cu ea): „Sigur, o cunosc, ba chiar am avut un roman cu ea”.

Leo Butnaru şi Boris Pankin, ultimul ministru de externe al defunctei URSS
Foto: Florin Iaru

Mă întreabă: „Sunteţi împreună, o delegaţie românească?” Îi spun că, de fapt, reprezentăm două PEN Centre, cel românesc şi cel din Moldova. „Dar reprezentăm aceeaşi uniune scriitoricească, de la Bucureşti”, îi mai explic. El, surâzând: „Era firesc să se întâmple asta…” O dau spre Soljeniţîn, întrebându-l dacă, încă pe timpul perestroika, a citit tezele acestuia, inclusiv cea despre inevitabila reunire a Moldovei cu România. „Bineînţeles, le cunosc. În mare, avea dreptate”. În fine, Florin Iaru îmi spune să-i spun dlui Pankin, că vrea să ne facă o poză şi chiar ne-o face.

În oraş, ne înfruptăm din dulceţuri greceşti, foarte delicioase. Ion Mircea zice: „De fiecare dată când mănânc dulciuri, îmi pare rău că nu sunt şi copiii cu mine”. Apoi Ion se dovedeşte bun de glume: îi ascunde suedezei Anne Lener pantofii.

Una din cele mai populare reclame în Salonic – poza unei tinere numai în slip şi sutien, aproape transparent; reclamă „Lejaby” (de-ţi vine să-i dai cu rimă: Mon ami…) Şi un posibil distih: „Tu eşti puţin cam tristă,/ Eu sunt cam Tristan”…

Doi abhazieni, unul revenit pe meleaguri natale din Siria, celălalt – vice-preşedintele parlamentului lor. Mă întreabă de cineva din scriitorii de la Chişinău. La rândul meu, mă interesez de Gheno Kalandia, pe care îl cunosc, care a tradus în limba gruzină două antologii din poezia de la noi. „Ei au plecat împreună cu armata”, îmi răspunde Ghennadi Iverko. Din 60 de scriitori din Abhazia, 20 au fost georgieni. Zice că, după aceasta, pleacă la Istanbul. „Data trecută am observat că, pe stradă, turcii nu au coşuri de gunoi. Se tem să nu plaseze cineva în ele bombe”.

Muzeul de Arheologie din Salonic. Scutul regelui Filip al II-lea, tatăl lui Alexandru Macedon. Ca un prolog, să zic. Pentru că, după masă, mergem la Vergina (puţin sub 80 de kilometri depărtare de Salonic), unde vizităm chiar mormântul-cavoul regelui Filip al Macedoniei. E un panteon început de Alexandru cel Mare, dar, în timp, a fost devastat. Un gorgan relativ mare, la poalele muntelui Pieria. Gorganul a fost pecetluit, neevidenţiindu-se cu nimic până acum vreo 35 de ani. S-a constatat că în împrejurimile micuţei localităţi fusese nimic altceva decât capitala regală a Macedoniei Antice. Se numea Aigai. Reţin numele arheologului (aproape un nou Shliemann, nu?), care a descoperit inestimabila comoară: Manolis Andronikos. Interiorul tumulului este impresionant, te afundă în senzaţiile timpurilor de acum multe secole ca într-un mister ce a fost realitate, totuşi. Catacomba uriaşă e din două încăperi, în una dintre care se află un sarcofag de aur, în el cu un schelet de bărbat, presupus a fi al regelui Filip. În alt sarcofag, asemănător, se află un schelet de femeie. Cu timpul, au fost descoperite alte morminte, în unul dintre care se presupune că se afla chiar rămăşiţele pământene a fiului lui Alexandru Macedon. Totul însă rămâne în zodia controverselor, incertitudinilor, dar fără a ştirbi din faima acestor locuri regale. Mormântul conţine multe obiecte, fresce unicat.

De la Vergina ne îndoarcem nu doar într-un oraş, ci în istorie relaţională, să zic: Salonicul a fost întemeiat în anul 315 î.Hr. de regele Casandru, fost general în armata lui Alexandru cel Mare. L-a botezat după numele soţiei sale, Thesalonike, fiica lui Filip al II-lea, sora vitregă a lui Alexandru.

Pe marginea drumului – foarte multe pâlcuri de maci roşii.

Apoi, în de-a binelea seară, patru crai, luăm masa la o tavernă din port, „Klemateria”. Aici, în ajun de sărbătoarea Sfinţii Constantin şi Elena – lume multă, şi doar tânără. O pisică... „se prăbuşeşte” de pe acoperiş.

Când o luăm înapoi spre hotel, privim localul discotecii: incendiu, nu alta! Fumul iese în rotocoale (fumul de tabac).

21.V.1995

De Sfinţii Constantin şi Elena – o ploaie abundentă. După ce trece, ieşim pe faleza golfului (foarte frumoasă, cu palmieri!), din vreme în vreme oprindu-ne la câte o bere. Ajungem la Turnul Alb, acum – Muzeul Bizantin.

Din câte ştim din istorie, din ce mai citim prin prospectele procurate, invocăm şi noi mari nume legate de acest oraş. Să zicem, Cicero, exilat aici cu vro 15 ani înainte de a se fi născut Ovidiu, ce va cunoaşte un exil incomensurabil mai dur la Pontul Euxin. Apoi Cleopatra, Pompei etc. Şi, bineînţeles, Sf. Apostol Pavel, Epistola sa către Tesalonicieni.

Nu obligator cu un sentiment de... învingători, ci mai curând îngânduraţi de trecutul adâncimilor şi prezentul la suprafaţă, trecem pe sub „Arcul lui Galeriu”, rămăşiţă a unei construcţii ce simboliza triumful împăratului roman contra perşilor în anul 297.

22.V.1995

Cred că, până în prezent, nu am văzut un alt oraş cu atât de mulţi tineri, precum e Salonicul. Deci, ca popor, grecii au un viitor sigur. Şi un detaliu care nu poate să nu fie remarcat: spre deosebire de mai vârstnicii oarecum „şterşi”, tinerii de aici sunt foarte simpatici, în special domnişoarele. Faleza cu multe terase e împânzită de june frumuseţi!

Din bancurile delegaţiei româneşti mereu ingenioase.

–  De ce albanezii nu au participat cu aviaţia la cel de-al doilea război mondial?

–  Li s-a îmbolnăvit pilotul...

Probabil, în Grecia, filmele de animaţie sunt private cu plăcere şi de cei vârstnici. Mie unuia, care mi-au plăcut şi, pare-se, îmi mai plac jucăriile, uite că nu-mi prea plac desenele animate, – constat într-o ţară în care pe canalele TV se dau cele mai multe filme cu desene animate, dar şi filme erotice.

Concluzia lui Ion Mircea: „A te lăsa de fumat în Grecia, înseamnă să te alegi cu o întreagă avere. Lasă-te, Andrei, şi să vezi cum îţi mulţumeşte propriul tău organism”.

Diabetic, Florin îşi face injecţii, concluzionând funebru: „Ce naiba, doar ştiu că, în zece-cincisprezece ani, mă duc dincolo, mor”.

Pretutindeni, suntem confundaţi cu italienii. Florin, foarte degajat, cu un debit de gesticulaţii pe care le-ar produce cel puţin doi dintre cei mai volubili italieni.

La orele 14-13, magazinele se închid, piaţa e absolut pustie. Pe străzi, până pe la ora 20, lume puţină.

La un colţ de stradă aproape vidă, un bătrân relativ bine îmbrăcat, cu un băţ lucios pe umăr, pe care este pusă o boccea, ras în cap, se priveşte în oglinda montată în una din colonadele unui magazin luxos. Stă cu spatele la stradă şi cu mâna semi-întinsă spre oglindă. Pricep că e un cerşetor decent, care încearcă să-şi studieze poziţia „de muncă”, privindu-se în oglindă – să înţeleagă, cam ce efect de compasiune ar putea produce asupra eventualilor miluitori. Filmică această scenă. Din păcate, nu aveam la îndemână ceva drahme mărunte, nu făcusem un nou schimb de bani. În schimb, pe când stăteam la o bere nu departe de hotelul „Astoria”, unde suntem cazaţi, de masa noastră se apropie un copil de vreo 7-8 ani. Nu întindea mâna – spunea tot prin ochii săi. I-am întins moneda. El îşi lăsă ochii spre un vas din tablă pe care o ţinea, oblic, subsuoară. Vasul era de forma unui ibric ajustat la gât, dar voluminos, de vreo 3-4 kilograme. I-am lăsat acolo moneda.

Peste câteva minute, de masă se apropie o tânără care ne pune dinainte două foiţe cu text grecesc şi englezesc pe ele, pe verso cu desenele unor semnificaţii din limbajul surdo-muţilor. E o rugăminte de a-i ajuta pe cei lipsiţi de grai şi de auz. Ion Mircea îi oferă un dolar.

Colegii au dat-o şi ei în obiceiul locului: îşi fac siesta. De unul singur, colind prin urbe. Ajung la Catedrala „Sfânta Sofia”, întemeiată la 325 AD. Din secolul XIV până în 1921, fusese transformată în moschee turcească. De mai multe ori mai mică decât imensa „Sfânta Sofia” din Constantinopol.

La o răscruce de străzi, un grup sculptural modern, bine conceput artistic: trei inşi în diverse poze, unul dintre care citeşte un ziar. Forme colţuroase, expresive, fără a urma strict realitatea fiziologică a corpurilor.

După Sfinţii Constantin şi Elena grecii trec la regimul de vară, încep a se scălda. De ieri, în hotel au fost schimbate şi cuverturile de pat, cafenii şi groase, pe altele albe şi uşoare.

Televiziunea are şi ea un concurs analog cu „Robingo”. Numai că, pentru descoperirea celor 6 figuri (aici – litere), se acordă nu un minut, ci unu şi jumătate. Însă abia de se reuşeşte a se pune 6-7 întrebări la care vin şi mai puţine răspunsuri „da” sau „nu”. Moderatorul discută cu concurentul, iar secundele se tot duc...

În Salonic, mai totdeauna aflu explicaţiile necesare ceva mai târziu. Îi povestesc lui Ion Mircea cazul cu cerşetorul discret şi oglinda, ne amintim de copilul care cerşea doar cu ochii, fără să întindă mâna.

–  Păi la ei este interzis să întinzi mâna, pentru că aceasta ar însemna un gest de forţare a cuiva, îmi explică Ion.

Pe aici, in quadro, cam o ducem într-o devalorizare de adjective. E cu şi fără caz mult de „foarte”, „excepţional”, „aparte”, „incredibil” ş. a. Îmi propun să mă supraveghez-dozez, amintindu-mi de ce povestea cântăreţul Nicolae Sulac. Când se întâmpla să plece peste hotare, la Moscova treceau un instructaj a comportamentului cetăţeanului sovietic în acea lume ostilă lui, capitalismul. Printre altele, li se spunea: „Să nu vă prea arătaţi mirarea faţă de unele lucruri pe care le veţi vedea acolo. Să vă ţineţi cu mândrie de cetăţean sovietic”. Ei bine, la Paris, când treceau pe lângă ceva excepţional – monumente, vitrine etc., Sulac făcea către cei pe care ştia că sunt de la KGB: „E-he, uitaţi-vă, ce mai!... Dar eu nu, nu mă mir”.