CE FACE SĂ NU FACEM

Pagini de jurnal

23.V.1995

Noaptea, îi visez pe mama şi pe tuţa, la Negureni, în curtea noastră. Lume multă la un fel de praznic. Mă trezesc pe la ora 4 spre zori. Meditez asupra visului, încerc să-i ghicesc semnificaţiile. Mă luminează gândul că, acum 20 de ani, exact la 23-24 mai, se împliniseră 40 de zile de la moartea mamei. Ea se gândeşte la mine, unicul ei copil...

Dimineaţa, merg la Catedrala „Sfânta Sofia”, aprinzând câte o lumânare pentru părinţi.

Vorba lui Ion Mircea: „Aşa, să ştii a-ţi clădi cuibul, ca rândunica ce aduce de colo un pai, un strop de noroi de pe morminte...” (De fapt, rândunelele aduc doar stropii de noroi; paiul – alte păsări.)

Vizită la „Muzeul de Arheologie”, nu departe de Turnul Alb. Unele exponate de aici au fost transferate în complexul muzeal, în extindere, de la Vergina. Modele de mozaic de pavimente în casele greceşti din antichitate, bijuterii, vase fel de fel, obiecte funerare din metale preţioasă, o statuie a lui Augustus. Imaginaţia leagă astea într-un tot întreg cu imensul Muzeu Naţional din Atena, pe care l-am vizitat acum cam jumătate de an. Apoi Museumul de pe Acropole. Te simţi în tensiune-interacţiune de timpuri, de „încordări” ale Istoriei.

În defileurile Pirineilor se pârguieşte ovăzul. La Salonic se vinde porumb copt (deci, ştiuleţii sunt deja în lapte). Se iau două roade pe an.

E de înţeles de ce multe grecoaice umblă în pantaloni – pentru că umblă şi pe scutere, motociclete, biciclete şi alte modele cu bi-roţi...

24.V.1995

Drum de întoarcere. Pe anumite segmente, unde pantele sunt cu roca deschisă, pentru a evita o posibilă o alunecare de pietre peste şosea, sunt întinse păienjenişurile plaselor de metal.

Călătorim, dus-întors, în „Air conditioned Thermobus” în care aerul este foarte condiţionat de plictisul călătorilor balcanici ce tot trag din ţigări. La vama grecească, noi coborâm, însă o doamnă rămâne în autocar şi… fumează… Aşa, mai discret, cum ar veni. Şi mai nesimţit.

Iar la vama bulgărească Moviţa, unde pierdem timp berechet, vreo duzină de femei şi un bărbat propun călătorilor macrameuri, fluturându-le pe la geamurile autocarelor. Lucruri executate cu migală, pe care se cere de la o mie la cinci mii de drahme greceşti (un dolar = 230 de drahme).

La câteva sute de metri de la ieşirea din vama bulgărească, o staţie de benzină: „Lacrima”…

Iaru despre relaţiile cu Dinescu: „Eu îi spun ce am în cap, el îmi spune ce are în cap şi iese un tămbălău…”

24.V.1995

La Bucureşti, stau cu George Bocşa la o bere pe terasa de pe str. Academiei, colţ cu Calea Victoriei. Apare Helmud Britz cu Paul Vincenţius. (Ba nu, – Vinicius, pare-se.) Cam aburiţi. Britz zice că face afaceri, vinde escavatoare şi pickammere. A ieşit dintr-un proces în urma unei afaceri care a eşuat. E bine. Face afaceri, zice, şi nu-l mai interesează literatura. Nu-l cred. (Precum nu i-am crezut şi unele lucruri ce mi le spunea acum vreo trei-patru ani la Chişinău. Este uşor aventurier.) Întreb: „Şi chiar nu scrii nimic?” „Scriu faxuri. Sunt scriitori de faxuri”.

De la Bucureşti, iau trenul spre Cluj, la Salonul de Carte, unde voi fi prezent cu volumul de dialoguri „Spunerea de sine” („EUS”, 1994).

În clătinare de tren, noapte cu expiraţie de oboseală grecească, dar şi cu emanaţii de vise elene. Pe apucate, să zic, deoarece niciodată „nu am ştiut” să dorm în tren. Totdeauna, un fel de moţăială ceva mai adâncă, un semi-somn.

25.V.1995

La ora 7, trenul intră în Gara Cluj. Cazare la cunoscutul deja mie hotel „Victoria”. Cazat împreună cu Nelu Oancea, director la editura „Eminescu”. Celebra deja cameră 304, în care A. Puslojić, P. Poantă şi mai puţin A. Dumbrăveanu îl „executau” pe G. Grigurcu pentru atacurile acestuia la adresa lui Nichita.

Seara, în camera dublă, un al treilea partener de odihnă ne este Radu Cârneci. Oancea sforăie în draci! Radu: „Întoarce-te pe dreapta!”

 Zadarnic, totul merge… rectiliniu. În orice poziţie ar fi, Nelu îşi face meseria.

Dimineaţa, Cârneci: „Domnule, n-am dormit barem jumătate de oră. Pentru noaptea albă pe care mi-ai făcut-o, îmi editezi repede cartea pe care mi-ai promis-o”.

Nelu: „Care carte? Nu ţi-am promis nicio carte. Poate tu mi-ai fi promis vreo carte”.

Radu: „Da, am să-ţi prezint manuscrisul”.

Vede-se, lui Radu Cârneci îi place mângâierea apei. Intră în baie cu gând – anunţat! – să-şi facă un duş, pentru a sta acolo peste o jumătate de oră. Oancea comentează ironic:

– Probabil, Radu nu s-a mai spălat încă de la botez…

Dimineaţă, la Biblioteca Judeţeană, Petrică Poantă stătea cu ieşeanul Al. Dobrescu la ceva stropi de coniac. Petrică: „Să ştii, bătrâne, că sunt supărat pe tine”. Eu: „Păi, nu bea atât de dimineaţă”. El: „Nu de asta”. Eu. „De?...” Poantă – cu poanta: „Pentru că iar ai luat un premiu la Cluj”. A-ha, dezvăluie „secretul” juriului. Însă acesta, dacă va fi să mi se acorde, nu va fi decât cel dintâi.

La Salonul de Carte – lume multă. Dar, oricum, scriitorii au motive de a se ţine ca o confrerie, o sectă uşor constrânsă.

Aurel Rău îmi spune că a apărut numărul revistei „Steaua”, în care e publicat şi dialogul meu cu Radu G. Ţeposu. La 14, 45 sunt la redacţie, precum conveniserăm. Îl întâlnesc pe Adrian Popescu ce-mi oferă onorariul „cât pentru o cutie şi jumătate de ţigări”, face el. Astăzi, aceste lucruri sunt de înţeles şi par să importe mai puţin.

Aurel Rău îmi spune că s-a mai scurtat câte ceva din interviu, „lucrurile mai sentimentale, pe care le-au suprimat chiar colegii de generaţie ai lui Ţeposu, care au pregătit textul pentru publicare”.

Daniela Crăsnaru lansează „69 de poeme de dragoste”. Aurel Rău îmi spune că nu prea ştie ce fel de poetă e Daniela, nu prea are lucruri din creaţia ei, după care se ascunde în spatele altor participanţi la lansare, ca să nu fie invitat să vorbească. În schimb, vorbesc cu competenţă două doamne, Georgeta Dimisianu şi Irina Petraş.

Convin cu Ion Cristofor (Filipaş) să-i las pentru „Tribuna” interviul cu Nae Prelipceanu. Şi, neamânat, chiar fac cunoştinţă cu fosta soţie a lui Nae, Dana Prelipceanu, nefericită: al doilea soţ – i-a decedat. Este angajată la Editura „Dacia”. „Basarabeancă dintr-o familie foarte înstărită”, îmi explică Aurel Câmpeanu.

Trebuia să mă înfăţişez şi la Vatra Dornei, dar nu mai reuşesc. Telefonez şi anunţ.

5.VI.1993

Plecări, reveniri, întâlniri. Două aspecte: plecarea ca tragedie şi sosirea (undeva) ca o altă tragedie. Dar ambele cazuri pot fi fericite, când tragedie este substituit de bucurie.

Deci, sunt la Întâlnirea Scriitorilor Români de la Neptun. Mulţi, dar nu toţi, scriitori credibili din punct de vedere valoric. Şi unii, precum îi ştiam, mereu şi oriunde bântuiţi de şfichiuitoarea dorinţă de a se face cât mai cunoscuţi.

E aici nişa existenţială (provizorie?...) şi existenţa în aer(ul) liber al lumii culturale, în spiritul a ceea ce Sorin Alexandrescu numea: „Trecerea de la cultură la profesie”.

La dezbateri, se vorbeşte şi despre nelimpezirea discuţiilor din anii trecuţi, care întreţine un prelung conflict ce duce la sterilitate intelectuală. Continuăm să avem încredere în ţidule, în hârtii (birocratice) mai mult decât în cuvântul de onoare rostit franc.

În condiţia ta de om şi scriitor e o… bi-unicitate sau una singură?

Ulici: „Să impunem scriitori alde Kadare, albanezul”. Ţepeneag: „Pe Victor Eftimiu”. (Da, şi el albanez…)

Pavel Chihaia despre: a scrie în limbi străine, dar pe mentalitate românească”.

Dumitru Radu Popa despre: „Neliniştitorul, panicardul sentiment al amânării că, iată, mâine-poimâine ne vom scrie cartea vieţii”; „Dacă suntem bolnavi, e o impoliteţe să ni se amintească acest lucru, iar dacă nu suntem – e o ofensă ce ni se aduce din partea Ministerului de Externe”.

Nicolae Breban: Posibil, începe o nouă primăvară a literaturii române. Mai zice: Nu sunt făcut pentru eseu. Vorbeşte despre „psihologia succesului”, şi că „am o monotonie de destin”, îmbinată cu tenacitatea. „Eu nu accept să fac parte dintr-o literatură mică”. Autogonflarea valorică. Să ieşim din parantezele provincialismului post-sovietic.

În pauza de cafea, Breban îmispune că ştie de mai multe interviuri pe care le-am realizat. „Sunteţi un interlocutor cu conexii foarte bune  în lumea scriitoricească”.

Dumitru Ţepeneag: „Cel mai  important e să ştim ce face să nu facem”.

Any Bentoiu despre: indulgenţa necesară colegialităţii; izolarea culturală aproape ermetică ce ni s-a impus; patria noastră este adevărul şi în el trebuie să locuim şi să credem.

Andrei Oişteanu despre: prilejul nimerit de a spune despre traseul iniţiatic care îţi testează străfundurile sufleteşti: exilul.

Pe alocuri, dezlănţuiri în potriveli de cuvinte goale, seci de miez, însă oarecum plăcute în nestingherita lor înlănţuire.

Un scriitor neamţ: „Azi pentru o editură, poezia nu e decât o hârtie pătată cu cerneală”.

Poate că, pe aici, şi colegi uşor înfuriaţi de amânarea unor iluzii fără spor…

Mesaje încrucişate cu Ion Pop, Andrei Ionescu, Serafim Saka, Florin Iaru (cu care nu putem să nu ne amintim că acum puţine zile hălăduiam prin Salonic, Vergina etc.

O valorificare de tip temperamental, care nu înseamnă obiectivitate garantată, ci preferinţă personală subiectivă, care – de ce nu? – se poate să coincidă cu sensul obiectivităţii.

Se spune că Elena Văcărescu şi cu Martha Bibescu ar fi fost contra ca lui Liviu Rebreanu să i se acorde Premiul Nobel.

6.VI.1995

Îi ofer cartea de poeme „Iluzia necesară” lui Marco Cugno. Spune că îmi cunoaşte numele din revista „Luceafărul”, la care este abonat acolo, în Italia.

Nina Cassian: „Sunt cu un picior în groapă şi pot primi orice lovitură”. Sala protestează nu doar din politeţe.

Azi, dimineaţă şi după amiază, răspund la chestionarele revistelor „România literară” şi „Luceafărul”, solicitat de Ioana Pârvulescu şi Marius Tupan.