POEME DIN REVISTA

                                                                 Leo BUTNARU

Începutul

Frumuseţea va salva lumea.

                         Dostoievski

Câte un răsărit de zi se arată atât de neobişnuit

prin ataşamentul său, parcă, de

ce e jos

pe pământ

încât

se creează impresia că

la începutul acelei zile

frumuseţea chiar a început cu adevărat

să salveze lumea.

Muzele neaoşe

Chiar de ele impulsionat

mi le imaginezi pe ele – muzele care au inspirat

anonimii autori de folclor

ele, să fi fost vreo patru sau cinci – exact

cum zice dicţionarul: divinităţi alegorice

simple cât se poate

un fel de ţărăncuţe încântătoare –

generoasele muze

patru sau cinci

în ii cu râuri pe mâneci

de la altiţă la manşetă

şi în uşoare opinci.

Însă după obiceiul de a inspira creatori de folclor

dincolo de limitele de gen

unde încep academii peripatetice cu poeţi şi filozofi

sau timide biserici cu teozofi

sau, pur şi simplu, dincolo de vreun înflorit câmp de cartofi –

deja muzele-ţărăncuţe de ieri

inspiră mai rar

păşesc mai stângaci nu ştiu cum

pe înaltele tocuri de pantofi…

Ele,

patru sau cinci,

neaoşe,

de pe aici…

Scurt debut în rai

Lui Nicolae Manolescu

Lumea de apoi, în special cea din rai, ideală,

din cât de puţin se cunoaşte despre ea (aproape nimic!),

pare ţinută în blocadă informaţională.

Acolo poate e chiar un fel de contraspionaj, o cenzură

contra excesului de curiozitate, jind sau ură.

Rigorile serviciului de contrainformaţie ca

blocare a oricărui gen de înştiinţare

este impus din interior, din cancelaria raiului,

pentru ca cele aflate dincolo

să nu le perturbeze pământenilor calitatea şi durata traiului.

Astfel că, la soroc şi în conformitate

cu condica de fapte,

albă la capitolul păcate

cel care merită ajunge în rai

trece provizoriu printr-o carantină într-un foişor-amvon

unde, pe ascuns, însă numai cu intenţii bune

este privit ca un –

pardon! –

spion.

Şi iată că stă noul sosit cu condica dinainte,

curată la capitolul păcate

şi se întreabă ce-i de făcut cu ea. Mai întâi,

oarecum interiorizat, preocupat, frământat,

mângâie derutat hârtia castă a destinului său pământesc

rămas într-o altă lume, atât de departe,

apoi, ca din senin,

făptuieşte pe nepătata albeaţă a nesăvârşitelor păcate,

scriind prima sa poezie

atât de târzie

ca o frumuseţe curmată sau

ca o bucurie uşor cuprinsă de agonie…

O fi bucurie

o fi taină ceea ce-l înfioară? – se întreabă

parcă involuntarul creator de poezie,

însă neamânat este luat de o aripioară (e de spus,

celor care nimeresc în rai le pot creşte aripi

drept distincţie protocolară); deci,

luat de o aripioară şi, cu delicateţe,

fără violenţă,

este scos în afară! – unde

sfântul Petru, portarul paradisului deloc al paradelor tuturor,

îi zice cu blândeţea sa de înalt cuvios:

– Cu părere de rău, tu… ba nu, – dumneata,

cel care o viaţă ai rezistat creştineşte ispitelor,

păcatelor,

deja nu mai eşti adecvat cerinţelor raiului; adresează-te

uniunii scriitorilor…

Punctul

Şi punctul mort va reînvia odată cu vieţile care vor ajunge la el

la punctul mort

şi punctul va fi din nou viu

neameninţând destine

acţiuni

iar morţilor ce vor reapărea în Ziua Învierii

le va reintra sufletul pe gura

din care li se urcase la cer

în grădinile respiraţiilor – adică

foştii morţi îşi vor reprimi duhul pe care şi-l dăduseră

şi va fi o mare taină fremătătoare în aceste Circuite ale Învierii

oamenilor morţi şi punctelor moarte

şi lume multă va reîncepe să vorbească în limbile sanscrită şi latină

şi alte limbi care de veacuri se considerau moarte

şi care în Ziua Învierii vor reînvia şi ele

cu tot cu vorbitorii şi scriitorii lor stinşi

de prin antichitate – până la naşterea lui Hristos

unul din ultimii vorbitori de latină încă vie (cel puţin

pe Peninsula Sinai

alias Asia Apuseană); da

latina limbă ce avea să moară şi ea

după Pilat din Pont ce se spălase pe mâini

şi pe dinţi se spălase de limba latină ce era deja

pe cale de nefiinţă vorbită;

şi la Înviere din ceruri se va auzi: „Iată omul reînviat”

şi „Iată limba reînviată”

despre punct tăcându-se pentru că

se va subînţelege de la sine că va reînvia şi punctul mort cândva

iar într-o nouă viaţă Pilat ar fi învăţat şi el o limbă

franceza sau engleză să zicem

după care

să se numească Pilat din Point adică

Pilat din Punct

şi de la capăt, – şi pune virgulă, pentru că

spre deosebire de punct

virgula nu moare niciodată

deci nici nu reînvie

ceea ce nu înseamnă că nu e sensibilă la tristeţi la drame

pentru că iată, virgula pare

o lacrimă căzând invers

spre cerurile unde se reînvie.

Între

Între pedeapsa capitală

şi

recompensa capitală

sau invers

pentru cel vinovat că a iertat o vină

sau gratulat că a uitat o vină

uneori morala şi legea omului sunt

hiene hăitaşe şi hoitaşe

sau zeiţe ce încunună cu lauri;

chiar aşa

morala şi legea pendulează între pedeapsa capitală

şi

recompensa capitală

sau invers

în sărăcăciosul timp mărunt al marii însingurări

fie a celui încoronat

sau tot a lui în ipostaza secundă – decapitat

cu tot cu coroană.