JURNAL 1995

10.VII.1995

M-aş bucura, dacă pentru cunoscuţi sau mai puţin cunoscuţi, aş trece drept om deschis, sociabil, – zic, amintindu-mi de întâlnirea de la Neptun, când, în unele cazuri, am fost „dispecerul” ce cunoştea situaţia şi pe cei implicaţi în ea. Astfel, într-o dimineaţă, se apropiase dl Pavel Chihaia, întrebându-mă cine a sosit de la Craiova. Eu îi spun că deocamdată nu ştiu, deoarece sunt de la Chişinău. Prozatorul îmi explică motivul: un tânăr scriitor de la Craiova i-a dăruit o carte cu autograf, pentru care ar vrea să-i mulţumească. (I-o fi lăsat-o la recepţie, probabil. Dar pe carte era totuşi indicat numele autorului…) Ei bine, în câteva clipe mă dumiresc: „O fi vorba de Gabriel Chifu, el e de la Craiova, redactor-şef la revista Ramuri”. „Exact, el e!”, se luminează dl Chihaia, căruia îi promit că o să-i transmit lui Gabriel doleanţele şi, peste un timp, chiar îl întâlnesc pe craiovean, bucurându-l vădit cu vestea pe care i-o dau. 

Apoi îl întâlnesc pe Paul Chihaia, din nou ocazional, transmiţându-i ce i-am spus lui Chifu. La rândul său, dl Chihaia îmi spune că ar vrea să transmită la Chişinău vreo sută de exemplare din noua ediţie a romanului dumisale „Blocada”. Se interesează dacă avem un transport şi dacă mergem pe la Bucureşti… Aha! Îmi amintesc că de acelaşi lucru îmi vorbea şi dragul de Virgil Bulat, director la editura clujeană „Dacia”. Volumele va trebui să le ridicăm de la Târgul Internaţional de Carte, ce se ţine la Teatrul Naţional din Bucureşti, alegându-ne fiecare (vreo 25 de inşi) cu exemplarul „Blocadei”, ediţia a 3-a/ 1994.

Altă preocupare de „dispecerat”: dna Florenţa Albu se apropie de mine, interesându-se de V. Matei, căruia ar vrea să-i ofere o carte. După volumul plicului pricep că ar fi vorba de „Zidul martir”, jurnalul dumisale din 1970-1990, editat anul trecut la „Cartea românească” (văzusem autoarea cu cartea într-o emisiune din „Simpozion”; prin intermediul lui Ioan Mânăscurtă, mă alesesem şi eu cu acest volum). Da, îi spun colegei, o să-l văd şi o să-i transmit. „Noi ne-am mai văzut”, zice dna Albu, şi eu, abia mai târziu, îmi aduc aminte de întâlnirea din redacţia revistei „Viaţa românească”, la început de ianuarie 1992, când Cezar Baltag consemna prin agapa colegială premiul revistei „Luceafărul”, de care avusesem onoarea să mă învrednicesc şi eu. În aceeaşi zi am şi realizat interviul cu C. Baltag.

În fine, am mai avut, am mai avut chestiuni de dispecerat inter-colegial, inclusiv pe cea cu italianul Marco Cugno, care dorise să se întâlnească cu câţiva din poeţii noştri, fapt care îi făcuse pe ai noştri să cadă în euforie, mai certându-se înde ei din cauza că nu fuseseră invitaţi mai mulţi, şi cutare, şi cutare, prozatorul, pentru ca, până la urmă, a doua zi dimineaţă, să se dovedească a fi mai toţi neparolişti, nepunctuali, neprezentându-se la întâlnire…

Marco Cugno îmi vorbi cu mari regrete despre comportamentul necolegial al lui Marin Mincu, cu care a colaborata la elaborarea unei antologii de poezie românească, şi la altceva a mai colaborat, însă dl Mincu, într-un interviu pentru presa italiană, nu aminteşte barem un cuvânt de partenerul său, dl Cugno, etalându-şi doar propria contribuţie… Lui Marco i-am oferit „Iluzia necesară”, el fiind dispus să traducă mult-puţin din poezia prutonistreană…

Aşadar, multe momente de la Neptun le-am consemnat în caietul roşu „de bord”, însă anumite situaţii le rememorez acum.

Discuţia cu badea-basarabeanul parizian Leonid M. Arcade (dl Mămăligă), bătrânel trecut de 70 de ani. Se interesează de posibilitatea de a retipări în Moldova Interriverană romanul său „Poveste cu ţigani”; ar putea cotiza manopera. (Dar a rămas cam la intenţie verbală…) Ar mai dori ca, pe vreo scenă din Chişinău, să i se monteze ceva din dramaturgia sa, oferindu-mi piesa „Scrisorile lui Condurică”. Revenind la Chişinău, i-o propun pentru lectură lui Mihai Fusu, actualmente regizor-şef la „Luceafărul”. Verdictul acestuia: text cu prea mult subtext, greu de pătruns pentru public. E ca şi cum ai juca un spectacol din bancuri ruseşti la Bucureşti – puţini ar pricepe intenţia, mesajul etc.

Voi mai încerca. Dl Arcade are aprecieri elogioase în presa franceză, mi le-a oferit în xerox, inclusiv pe cele din „La Quotidien”. La proza lui s-a referit şi Mircea Eliade. În „Scriitori contemporani”, Ion Negoiţescu îl consideră „unul din cei mai importanţi scriitori ai exilului” (p. 22), proza căruia e de un „încrâncenat estetism”, „estet-hermetică”. O frază din „Povestea cu ţigani”: „…ori îmi sapi cu unghia cale în iad”.

I-am telefonat dlui Arcade la Bucureşti, chiar în ziua în care trebuia să ia avionul spre Paris. Ne-am înţeles că-mi telefonează dânsul din Franţa, să mai vedem cum mişcăm chestiunea basarabeană…

După-amiază de poezie românească la Neptun. Noi nu ne-am prezentat in corpore. Em. Galaicu-Păun cu Arc. Suceveanu s-au reţinut, curioşi, la plaja nudiştilor, unde (abia azi îmi spune Arc., după ce vede poza protagonistei în „Luceafărul”) o văzuseră neacoperită pe Silvia Chiţimia. Deh…

Iar la recitalul de poezie se iscase o mică neînţelegere. Când Cimpoi îl prezentă pe Nic. Popa drept secretar de redacţie la revista „Basarabia”, Vasile Gârneţ comentă: „Proastă”. Caz cu urmări într-o busculadă verbală între cei doi, în care avusem neinspiraţia să mă bag şi eu, pentru ca abia peste 3-4 zile să am o explicaţie cu Vasile, cedând ambii poziţiile avansate şi, deci, ameliorând ce era de ameliorat. Gârneţ a luat pentru „Contrafort” dialogurile cu Breban şi Simion. Vitalie Ciobanu mi-a dat întrebările noii lor anchete; dacă reuşesc, poate răspund săptămâna în curs (referitor la sentimentul naţional, patriotism, naţionalism). După această eliberare de (sub) anchetă, trebuie să refac, cu completări şi eliminări, manuscrisul de dialoguri „Prezenţa celuilalt”, să las „barosanii”, iar pe alţii, alţii, în ascensiune, pentru altă dată (editorială).

11.VII.1995

Sunt telefonat de la Camera Cărţii (dna Reu), rugat să găsesc un exemplar din placheta lui Ion Vinea, pe are l-am editat în seria „Poezii de duminică” şi care le lipseşte din colecţie. Iniţial, nu am găsit nici acasă, nici în altă parte. Întâmplător, duminică, aflu un exemplar (în afară de al meu, de control) printre Labiş, Baudelaire, Pillat, Bacovia etc. În fine, vine dna Reu. Îmi mulţumeşte. Dar aflu că la Camera Cărţii nu sunt şi alte mostre din „Poezii de duminică” – nicio plachetă din cele tipărite la Tiraspol. Trans(si)nistria nu respectă regulile Camerei Cărţii. Poate voi putea să fac ceva.

De ce nu ar fi o deviză de conduită azi, în timpuri de suspiciune generală? – Cava, age, tace (Fereşte-te, făptuieşte, taci).

UN POET RUS GENIAL - ÎN ROMÂNEŞTE

La editura "Alfa", Iaşi, a apărut o amplă antologie de poeme a lui Velimir Hlebnikov în traducerea subsemnatului. Vă propun, de... "nadă", un poem excepţional , "Menajeria".
L.B.

Menajeria

Pentru V. I.

O, Grădină, Grădină!

Unde fierul e asemeni tatălui care le aminteşte fiilor săi că ei sunt fraţi, astfel curmându-le sângeroasa încăierare.

Acolo unde merg nemţii să bea bere.

Iar mândrele să-şi vândă trupul.

Unde vulturii stau asemeni veşniciei, consemnând şi această zi a cărei seară e încă departe.

Unde cămila cu cocoaşă înaltă, fără călăreţ, tăinuindu-şi grimasa chinezească, ştie a tălmăci canonul budismului.

Unde cerbu-i numai spaimă, înflorind a lespede lată de piatră.

Unde straiul lumii este somptuos.

Unde oamenii umblă încruntaţi şi suspicioşi.

Iar nemţii înfloresc de atâta sănătate.

Unde, asemănătoare iernii, cu pliscu-i galben-smolit ce aduce a crânguleţ întomnat, lebăda are privirea neagră, oarecum neîncrezătoare chiar faţă de ea însăşi.

Unde un frumusache-albastru îşi lasă câte o pană din rotata-i coadă, ca şi cum cocoţat pe stâncile Siberiei, când peste frunzişul pestriţ, verde-aurit, atârnă mrejele norilor, în schimbătoare unduiri adumbritoare peste relieful denivelat.

Unde ai vrea să iei coada păsării-liră şi, ciupindu-i strunele, să cânţi vitejia muscalilor.

Unde noi strângem mâna, de parcă am ţine în ea o sabie, şi jurăm şoptit: chiar cu preţul vieţii, cu preţul morţii, cu orice preţ, să ne apărăm seminţia.

Unde maimuţele se înrăiesc în fel şi chip, demonstrându-şi delicatele părţi ale trupului şi, cu excepţia celor triste şi blânde din fire, pururi se arată iritate de prezenţa omului...

Unde, deformându-se precum munţii la cutremur, elefanţii le cer copiilor de-ale gurii, învederând un antic sens în adevărul: „Vreau haleală! Aş mânca ceva!” – şi se prosternează, de parcă ar cerşi rugător.

Unde cu destulă dibăcie urşii căţărători o iau în sus, însă privesc în jos, aşteptând poruncile supraveghetorului.

Unde liliacul nopţilor stă agăţat cu capu-n jos, precum inima oricărui rus din zilele noastre.

Unde pieptul vultanului aminteşte de norii zburliţi înaintea furtunii.

Unde o pasăre scundă duce după sine întrauritul asfinţit cu toată jariştea cărbunilor săi.

Unde în chipul tigrului, înrămat de-o barbă albă, cu ochi de musulman înaintat în vârstă, noi îl venerăm pe un discipol al proorocului şi decriptăm esenţele islamului.

Unde ne surprindem la gândul că religiile n-ar fi decât o potolire de talazuri, urmărite încă de la naşterea lor, şi că pe lume sunt atât de multe fiare, pentru că ele pot vedea în diverse chipuri Zeul.

Unde, obosind de-a mai urla sinistru, animalele se ridică alene şi privesc spre cer.

Unde, săltând-alunecând greoi, nervos prin cuşcă şi văicărindu-se a disperare, foca ne aminteşte atât de dureros de cazna proscrişilor.

Unde hazliile arătări de peşti întraripaţi sunt extrem de atente unele cu celelalte, asemeni moşierilor de Curtea Veche ai lui Gogol.

Grădină, Grădină, unde privirile sălbăticiunilor semnifică mai mult decât cetitul grămezilor de cărţi.

Grădină.

Unde vulturul se plânge de ceva numai de el ştiut, ca un copil care-a obosit de-a se mai jelui, scâncind abia-abia.

Unde câinele nordului friguros, câinele-laika, îşi cheltuieşte aiurea zelul, prins în ritualul străvechii vrăjmăşii de clan la văzul vreunei pisici ce se spală nepăsătoare.

Unde ţapii se milogesc, scoţând printre gratii copita-le despicată, dând din ea, iar după ce primesc ceva de-ale gurii, îşi aprind în ochi o expresie de automulţumire sau voioşie.

Unde lat-lăţilă, lungana girafă stă şi priveşte de sus în jos pigmeii.

Unde împuşcătura de tun ce anunţă ora amiezii face vultanii să privească spre cer şi să aştepte dezlănţuirea furtunii.

Unde vulturii cad de pe înaltele stinghii cum, la cutremurul de pământ, de pe temple şi clădiri se prăbuşesc idolii.

Unde, ciufulit, zburlit ca o fetişcană, vulturul priveşte spre cer, apoi spre ghearele sale de criţă.

Unde în alcătuirea cerbului încremenit întrevedem un animal-copac.

Unde, cu gâtul întors spre oameni, însă privind ţintă zidul, vulturul stă cu aripile oarecum ciudat desfăcute. Nu care cumva i se năzare că planează peste tăriile munţilor? Sau poate, în felul său, se roagă? Sau poate-i este foarte cald?

Unde, printre gratii, elanul sărută botosul bivol cu coarnele plate.

Unde cerbii ling fierul zăbrelelor.

Unde foca neagră, coşcogea viţel-de-mare, sprijinindu-se pe înotătoarele-i lungi, galopează neîndemânatic pe duşumea, aidoma zvârcolirii unui om legat într-un sac, apoi, peste câteva clipe, precum un monument tuciuriu de tuci, dintr-o dată găseşte-n căpşorul ei cine ştie ce motive de nestăvilită veselie.

Unde flocosul leu „Ivanov”, când supraveghetorul i se adresează cu: „Tovarăş”, sare ca ars şi prinde a bate cu laba în fiarele zăbrelelor.

Unde leii pirotesc cu botul pe labe.

Unde renii lovesc mereu cu coarnele în grilaj ori se izbesc, berbeceşte, cap în cap.

Unde, după o ploiţă de scurtă durată, raţele de acelaşi neam prind a ţipa în coteţul lor uscat, de parcă ar oficia o slujbă de recunoştinţă Zeului. (Acesta ar avea şi el picioare, plisc?)

Unde, cu gâtul gol, trufaş într-un strai cenuşiu-argintat, cusut la aceeaşi croitoreasă care dichiseşte înstelatul cer al nopţii, uneori bibilicile sunt asemeni cucoanelor strident-gălăgioase.

Unde în ursul malaiez eu refuz a-l recunoaşte şi pe cel nordic, dar desluşesc în firea lui mongolul şi-aş vrea să mă răzbun pentru înfrângerea noastră de la Port-Artur.

Unde ochii oblici ai lupilor exprimă servitute şi ataşament.

Unde, odată intrat în sufocantul adăpost, în care-i greu să rezişti mai multă vreme, papagalii trândavi, ce pălăvrăgesc destul de curgător, mă împroaşcă obraznic cu un unanim „Pr-ros-tule!” şi cu coji de seminţe.

Unde, lucitoare, morsa grăsuleană, precum o mândruleană obosită, dă din lunecosul picior în formă de evantai, după care se prăvale-n apă, iar după ce se urcă din nou pe podeţ, pe corpu-i planturos şi puternic se configurează mustăciosul, zburlitul cap cu fruntea netedă al lui Nietzsche.

Unde maxilarul lamei albe cu ochi negri şi ale bivolilor cu coarnele plate şi maxilarele altor rumegătoare se mişcă ritmic, în dreapta-n-stânga, precum viaţa Rusiei.

Unde în ochii săi alb-roşietici rinocerul poartă furia nestinsă a ţarului detronat, mai fiind şi unicul animal care nu-şi ascunde dispreţul faţă de oameni, de altfel ca şi pentru răscoala robilor. În el se tăinuieşte un nou Ivan cel Groaznic.

Unde pescăruşii cu clonţul lung, cu ochii sinilii şi reci, parcă încercuiţi de ochelari, par nişte afacerişti internaţionali, fapt confirmat şi de înnăscuta-le iscusinţă de-a şterpeli din zbor hrana aruncată focilor.

Unde, amintindu-ne că ruşii îşi proslăveau voievozii numindu-i vultani, şi mai amintindu-ne că ochii cazacului, adânciţi sub sprâncenele încruntate, sunt la fel cu ai acestei păsări – rudă a păsărilor împărăteşti –, noi prindem a pricepe cine le-au fost bunicilor îndrumători în meşteşugul militar. O, vulturi ce doborâţi cu pieptul vostru bâtlanii! Vulturi cu clonţul ascuţit aţintit în sus – bold în care foarte rar sunt trase în ţeapă gâzele! Voi, exponenţi ai onoarei, fidelităţii şi datoriei!

Unde, stând pe picioarele-i palmate, raţa roşietică ne face să ne amintim de craniile ruşilor căzuţi pe câmp de bătălie, în scheletele cărora strămoşeasca ei seminţie îşi meşterea cuiburile.

Unde în moţul auriu al păsărilor unui neam anumit stă ascuns un foc de-o tainică  putere, cunoscută doar celor care au făcut legământ să rămână etern celibatari.

Unde, ca şi cum ar croncăni un vultur, Rusia rosteşte nume căzăceşti.

Unde, uitând de sunetele lor de trombon, elefanţii ţipă subţire, jeluindu-se parcă de indispoziţie, de spleen. Poate din motivul că ne văd pe noi atât de mizerabili, ei găsesc drept bonton să emită sunete mizerabile?

O, munţi mohorâţi, brăzdaţi de zbârcituri gigantice! Munţi cu defileuri năpădite de ierburi şi licheni!

Unde în firea fiarelor mor cine ştie ce aptitudini minunate, cum scris a fost în ceaslovul „Cântului despre oastea lui Igor”, în timpul incendierii Moscovei.

Vara anului 1909; 1911

ANNA AHMATOVA ÎN ROMÂNEŞTE

Anna AHMATOVA        (1889 – 1966)

Anna Ahmatova (Gorenko) s-a născut în preajma Odesei, în localitatea Bolşoi Fontan. Tatăl său fusese inginer-mecanic de marină. Curând, familia se stabileşte în nordicul şi imperialul Ţarskoe Selo, unde Anna avea să se afle până la 16 ani. Învaţă a citi după abecedarul lui Lev Tolstoi. Studiază la gimnaziul de fete. Primele versuri le scrie pe când avea 11 ani. În 1905, părinţii divorţează şi mama cu copiii reiau calea sudului, stabilindu-se în oraşul Eupatoria din Crimeea. Ultima clasă de gimnaziu o face la Kiev, după care e admisă la Facultatea de Drept a Şcolii Superioare din acest oraş. În 1910 se căsătoreşte cu poetul Nikolai Gumiliov, dar după trei ani divorţează. La Petersburg frecventează Cursurile Superioare de Istorie şi Literatură. Scrie versurile ce aveau să intre în prima sa carte, „Seară” (1912), pe care deja o semnează cu pseudonimul Ahmatova (după numele unei străbunici ce se considera descendentă din Hoarda de Aur). În ce priveşte orientarea poeto-canonică, Ahmatova scria: „În 1910 se acutizase criza simbolismului şi poeţii începători nu mai aderau la acest curent. Unii din ei înclinau spre futurism, alţii – spre akmeism. Împreună cu colegii mei din primul „Atelier al poeţilor” – Mandelştam, Zenkevici şi Narbut – ne-am făcut akmeişti”. Un timp este secretarul asociaţiei „Atelierul poeţilor”, care edita revistele „Apollon” (1909-1917) şi „Hiperboreanul” (1912-1913). Unul din capii de şcoală era Nikolai Gumiliov, ce menţiona: „În schimbul simbolismului vine o nouă orientare care, oricum s-ar numi, akmeism (de la grecescul akme – nivel superior, perioadă a înfloririi) ori adamism (o clară şi sigură privire bărbătească asupra vieţii), necesită un mai pregnant echilibru de forţe şi o mai exactă cunoaştere a relaţiilor dintre subiect şi obiect, decât le avea simbolismul”.

Transgresând experienţele şi achiziţiile estetico-particularizatoare ale simbolismului, akmeismul a constituit primele trepte spre şi în avangardă, introducând în prozodia rusă (şi) versul liber. Discursul se apropie de oralitate şi e subordonat, în principiu, sensului mai direct, mai deschis. În această linie a „prozaizării” poemului, temperării intonaţiilor exaltate ale simbolismului, Anna  Ahmatova este cu adevărat protagonistul, corifeul akmeismului. În notele autobiografice poeta scria: „Revolta noastră contra simbolismului a fost absolut îndreptăţită, deoarece noi ne simţeam deja oameni ai secolului 20 şi nu doream să rămânem în secolul precedent”.

În 1914, editează cea de-a doua carte, „Mătănii”. Peste trei ani îi apare volumul „Stolul alb”. După revoluţie lucrează la biblioteca Institutului de Agronomie. În 1921 publică volumul „Pătlagină” (Podorojnik), iar în anul următor – „Anno Domini MCMXXI”. Scrie studii despre creaţia lui Puşkin. De pe la începutul anilor ’20, versurile nu-i mai sunt solicitate pentru publicare sau re-publicare. În toamna anului 1925 este exclusă din Uniunea Scriitorilor din Rusia drept „poet neproletar”. După război, scrie eseuri, proză. În 1962 încheie „Poemul fără erou” la care a lucrat circa două decenii. Alte cărţi: „Goana timpului” (1965), „Tainele meseriei” (1936 -1960), „Elegii nordice” (1940-1945). Memorii despre A. Blok şi A. Modigliani. Traduceri, inclusiv din poezia română.

SUBSOLUL MEMORIEI

Se zice că aş trăi tânjind – ce inepţie sadea!

Se mai zice că amintirile mă rod necruţător.

Însă eu rar mă aflu-n ospeţie la memoria mea,

Unde mai pui că felul ei de-a fi e sâcâitor.

Când cobor cu felinarul aprins în subsol,

Parcă la o nouă prăbuşire, pe scară, duduitor,

Din urma mea vin şi vin pietrele, rostogol.

Felinarul fumegă, nu există cale de-ntoarcere,

Ştiu că merg spre locul unde-i inamicul mâniat.

Rog de îndurare... Acolo e tihnă, beznă, înfiorare

Şi sărbătoarea mea s-a şi încheiat, neamânat!

Deja-s trei decenii de când doamnele-au fost petrecute,

Ştrengarul, glumeţul cela muri de adânci bătrâneţi...

Eu am întârziat. Regrete multe!

Nu pot să mă arăt niciunde.

Însă mă ating de pictura de pe pereţi

Şi mă-ncălzesc în faţa căminului. Ce minune!

Prin acest mucegai, funingine şi putregai

Străluciră doi bobi de smarald, două mărgele.

Şi mieună pisoiul. Deci, să mergem acasă, hai!

Dar unde e casa mea şi glasul raţiunii mele?

1940

 *     *     *

Dar eu vă preîntâmpin iar

Că trăiesc pentru ultima oară.

Nici ca rândunea, nici ca arţar,

Nici ca trestie sau stea fugară,

Nici ca izvorul cu apa sa,

Nici ca dangăt de clopot crăpat –

Oamenii nu-i voi intimida

Şi-n vise străine nu voi intra

Ca geamătul nealinat.

1940

SALCIA

                          Şi un prizărit mănunchi de copaci.

                                                                    Puşkin

Eu am crescut în linişte de care nu mă săturam

În răcoroasa odaie a copilului – tânărului veac.

Şi glasul omului nu-mi era pe plac,

Iar glasul vântului îl înţelegeam.

Iubeam brusturii urecheaţi şi urzica,

Dar cel mai mult salcia argintie care

Îmi era recunoscătoare, întreagă viaţa sa

Trăind-o cu mine, cu ramuri plângătoare

Învăluindu-mi în vise insomnia.

Dar – straniu! – eu i-am supravieţuit.

Acolo nu-i decât un ciot, cu glasurile străine

Ale altor sălcii ce au ceva de vorovit

Sub ale noastre ceruri, cândva senine.

Iar eu tac... De parcă sora mi-ar fi murit.

1940

SĂ NU MAI DEA NIMENI CU PICIORUL ÎN MAŞINA DE SCRIS!

Astăzi, e ziua de naştere poetului Petre Stoica. S-a întâmplat că ne-am împrietenit fără uzanţe şi politeţuri evazive. Petrică era un om extrem de sociabil, antrenant în discuţii grave sau şuete, agape. Poezia i-o cunoşteam de pe la sfârşitul anilor şaizeci ai secolului trecut, iar personal l-am cunoscut… Mai bine să dau această filă de jurnal, de pe când eram unul din triumviratul-vârf al Uniunii Scriitorilor din Moldova, împreună cu Mihai Cimpoi şi Arcadie Suceveanu.

„2 septembrie 1992

Seara – alarmă! Sunt telefonat pe la ora 23,00: Laurenţiu Ulici, Petre Stoica şi Sergiu Adam au pană de motor undeva la 16 kilometri de vama Leuşeni (spre Chişnău). Telefonez la restaurant, la hotel, unde mai rămăseseră cu oaspeţii Cimpoi şi Suceveanu. Ghinion: „Au plecat acum câteva minute”.

În fine, dimineaţa îl văd pe Ulici la micul dejun, el reuşind să vină cu o maşină de ocazie. Supărat, şi pe bună dreptate. Urc în „Volga” USM, mai iau un şofer, câteva sticle cu vin, apă minerală, gustări – şi gonim spre satul Bujor, de unde să-i recuperăm pe Stoica şi Adam. La volan fusese Ulici. Defectul: se spărsese chiulasa.

Cu scuzele de rigoare, cu dulceaţa vinului, repar cumva gafa. Stăm cu Stoica şi Adam la umbră de nuc cam o oră jumătate. Pornim pe la 12,00. După anumit număr de kilometri parcurşi, se încălzeşte motorul „Volgii” cu care remorcăm „Dacia”. Căldură infernală, aer fierbinte. Ne mişcăm anevoios, din popas în popas. Fierbe apa în radiator. În urma noastră opreşte o altă „Volgă”, cu care este recuperată o altă limuzină. Şoferul ne strigă: „Voi ce faceţi, ceai sau cafea?!” Pentru că apa din radiator clocoteşte…

…După-amiază, la Hotelul „Inturist”, am reuşit să realizez două dialoguri, cu Petre Stoica şi cu Laurenţiu Ulici, „forţându-i” să accepte neparticiparea la unele acţiuni în favoarea pugilismului întrebări-răspunsuri”.

Reproduc acel interviu de acum 23 de ani.

Petre STOICA

(15.II.1931 – 21.III.2009)

SĂ NU MAI DEA NIMENI CU PICIORUL ÎN MAŞINA DE SCRIS

          – Stimate domnule Petre Stoica, în tinereţile dvs. n-aţi avut ambiţia sau conştiinţa că veniţi absolut nou, absolut original în poezie?

          – Culmea este că încă din adolescenţă am fost atras, poate printr-o întâmplare, de modernitate. În clasa a cincea de liceu – aveam atunci 15 ani – îi citeam pe Ilarie Voronca, pe Ion Barbu, autori care nu erau în manuale, şi scriam poezii (sonete, e adevărat) suprarealiste. Asta nu înseamnă că nu-1 apreciam – mă rog, cu înţelegerea de atunci – pe Mihai Eminescu, atras în special de binecunoscuta muzicalitate a versului său, dar aveam această apetenţă pentru modernitate. Aşa am şi venit Ia facultate, cu patimă faţă de Voronca, de Bacovia, de Vinea. Câţi ştiau, bunăoară, de Ion Vinea care nu editase încă nicio carte de poezie? Bineînţeles, în anii ’50, când era în vogă realismul socialist, colegii mei se arătau uimiţi de preferinţele mele pentru suprarealism. De fapt, nici nu ştiam că există literatură suprarealistă. Căci nici cine ştie ce lecturi deosebite nu aveam. Citisem, colea, „Mitrea Cocor” al lui Sadoveanu şi „Desculţ” al lui Stancu. Restul, ce era în afara programei de liceu, nu mă interesa, aşa că mai mult intuitiv sau instinctiv m-am pomenit în universul poeziei suprarealiste.

          – Acest tandem, „intuitiv sau instinctiv”, mă face să întreb dacă originile poeziei vi se par misterioase sau explicabile.

          – Cred că sunt şi explicabile. Bunăoară, ce este poezia modernă? Poezia ca atare s-a născut din ritmuri, din dans. Iată de ce mulţi au găsit în prozodia primitivă, impropriu exprimat, multe resurse pe care le-a preluat versul modern. Iar arhetipurile versului din secolul douăzeci rămân la popoarele africane, pe când apariţia rimei, spun exegeţii, părerea cărora o împărtăşesc şi eu, a dus la decadenţa poeziei, decadenţă ce ia amploare ceva mai înainte de Renaştere, când apar formele prozodice fixe. Să zicem, la nemţi au existat acei maeştri cântăreţi, meistersingeri, care se organizau în bresle de poeţi, angajaţi în concursuri cum ar fi, de pilda, desemnarea autorului care termină mai repede o poezie pe o temă data şi cu rime cât mai potrivite. Învingătorul primea diplomă prin care i se conferea titlul de poet-cântăreţ. Astfel, am putea spune că rădăcinile realismului socialist se află chiar în condiţiile şi rezultatele acelor întreceri, – zic asta, de, ca o glumă, – realism care, ca şi în Evul Mediu, acorda diplome pentru meşteşugul de a versifica. E groaznic, nu?

          – Să speram că a fost... Din câte ştiu, împreună cu prietenii aţi organizat şi dvs. concursuri poetice.

          – Mai întâi aş vrea să spun că eu sunt exclus din generaţia ’60. Nu ştiu de ce, însă din ea făceam parte. Poate din motivul că am fost stelist şi, într-un fel, prietenii mei minunaţi, cu care ne întâlneam fie în subsol la Grigore Hagiu, fie la mine în mansardă, erau oarecum predispuşi de a mă ridiculiza uşor, fiindcă m-am ridicat împotriva poeziei tip Labiş, mergând pe ideea modernităţii preconizate de revista clujeană „Steaua”, în sensul că poezia trebuie să fie citadină, că rima este un lucru tocit. Deci, era o teorie întreţinută foarte inteligent de A. E. Baconsky la care eu am aderat imediat şi am avut marele privilegiu să fiu totdeauna apărat de redactorul nostru şef. Chiar în momentul când oficiosul partidului „Scânteia” – îmi amintesc – întreba cam cât timp îl veţi mai tolera pe acest Petre Stoica, poet decadent, netalentat, apolitic ş.a.m.d., Baconsky îndrăznea să mă publice pe prima pagină, ca să zic aşa.

          – Vorbeam, totuşi, de concursurile poetice din subsol sau de la mansardă. Aţi câştigat vreunul din ele?

          – Hai să-ţi spun un lucru bizar. Nichita Stănescu îmi zicea cam aşa: „Bătrâne, te invidiez că poţi scrie poezii atât de simple”. Eu, la rându-mi, îl pizmuiam, în sens bun, pentru fantastica putere de a improviza, pentru capacitatea de a vehicula cuvântul, de a se învârti în universul limbii, pentru că întreg universul poetic al lui Nichita este limba. Eu însă eram foarte concret. Unii colegi îmi dădeau de înţeles că ceea ce scriu n-ar fi poezie, uitând că un Lucian Blaga atestase un asemenea stil, sau că Adrian Maniu, la 1912-1913, era de o modernitate aleasă de coloratură suprarealistă.

DE ACUM 20 DE ANI

9.VII.1995

Uneori, sunt întrebat de către cineva, cititor mai atent şi mai pretenţios, de ce la cuprinsul volumului „Spunerea de sine” sunt date doar  numele interlocutorilor mei, nu şi titlurile interviurilor. Explicaţia ţine de o mică, poate că chiar minusculă eroare de calcul a redactorului tehnic: pur şi simplu, nu ajungea o singură pagină (nu filă!). Dacă dădeam şi titlurile dialogurilor, aş fi avut nevoie exact de o singură pagină. Dar nu se mai putea adăuga pagina, în caz contrar depăşindu-se standardul unei coli tipografice. Însă nu se mai putea nici elimina o pagină. Cartea paginată în cea mai riguroasă ordine era deja scoasă din computer şi a reface ceva ar fi fost o intervenţie cam deranjatoare.

Însă aceasta nu ar avea vreo importanţă, dacă nu mi-ar aminti de un caz tragic. Pe multe cărţi de-ale noastre (pe ale mele, e drept, nu) a stat şi semnătura pictoriţei Natalia Tarasencu… Doamna însă nu mai e în viaţă, s-a sinucis!... Unii spun că din sărăcie. Nu a putut să-şi împace demnitatea cu fărâmiturile de pâine pe care, de altfel, nu le avea totdeauna. O fi rămas fără un câştig sigur pentru un pictor de carte, odată ce anul trecut editura „Hyperion” nu a scos la lumină decât… o singură carte…

10.VII.1995

Sâmbătă a sosit la Chişinău cel ce-şi zice prinţul Paul. Cu Ioana şi un alai de vreo 20 de persoane. La USM s-au mai alăturat vreo 20-30. Prinţul vorbeşte destul de corosiv româneşte, în schimb vorbeşte mult. În timp ce era răs-fotografiat de fotograful şi bodyguardul său, personal şi zelos, începuse a-mi spune (mă prezentase Cimpoi) despre colecţiile sale de cărţi – Blaga etc. – pe care le-a recuperat, prin procurare de nu mai ţin minte unde, deoarece Lupeasca nu se prea interesa de ele (aici l-am ajutat să găsească un termen adecvat, ce nu-i venea pe limbă). Fac cunoştinţă şi cu prinţesa: bine clădită, osoasă, tip anglo-saxon; prinţul are ce strânge în braţe. Nu ştiu dacă majestatea feminină vorbeşte româneşte, însă, când făcurăm cunoştinţă, rosti cu „r” dur: „Cu marre plăcerre”.

Deficienţe de organizare: Cimpoi a cam rămas singur la US. Vineri, s-au ciondănit la consiliu pe o cauză eternă: arendarea spaţiilor. Preşedintele invită prinţul în biroul său, unde avea două pahare (la US totdeauna nu ajung pahare…), o sticlă de apă minerală, una de fanta, însă abia de se aşezară ei pentru informări şi tratative, că hoarda năvăli în birou, supraîncărcându-l cu prezenţe întâmplătoare. Din autocarul de Iaşi a fost adusă o damigeană de vin, nişte sticle cu băutură tare… S-a propus să se re-deplaseze, cortegiul, în aşa-numită sală arabă de la Muzeul de Literatură. Eu însă mi-am considerat misiunea îndeplinită, întorcându-mă, eliberat, acasă…

A. Burac mă amuză copios. Cică S. Saka, după ce cercetase nişte liste de la întrunirea PEN de la Salonic, Grecia, i se plânse soţiei că el, preşedintele, figura al doilea după Andrei, plus – fără specificarea că ar fi preşedinte. Bu-u-un! Apoi vin alte liste, cu numele adevăraţilor participanţi la întrunire. (Saka nu a fost prezent la Salonic.) Andrei îl invită pe Saka la atelierul Lenuţei, să-i arate. „Vezi, Serafime, aici e trecut primul Butnaru, eu sunt al doilea, dar nu mă supăr, precum ai făcut-o tu”. Într-adevăr, râsu-plânsu…

10.VII.1995

Îi telefonez lui Nelu Oancea, punându-l la curent că, în câteva zile, îi expediez manuscrisul pentru colecţia „Poeţi români contemporani”. El, binevoitor, îmi spune că astăzi e ziua Chişinăului: îi mai telefonase cineva. Poate Arcadie Suceveanu, să se intereseze de corectură.

Aşadar, posibil mâine să-l întâlnesc pe Marius Herghelegiu, să-i încredinţez manuscrisul şi dialogurile cu Nicolae Breban şi Eugen Uricaru, primul – pentru „România literară”, al doilea – pentru „Contemporanul”.

Am telefonat la B-ca Naţională”, de unde dna Lisnic m-a ajutat să concretizez datele publicării unor poeme. „În legătură cu acest eveniment” şi „Elegie disco” văzuseră lumina tiparului pe 25 iunie, în „TM”, dar, precum spuneam, au fost excluse din prima mea carte, apărând în volum abia în 1993 („Puntea de acces”). Ateismul „militant” nu admitea să se vorbească în poezie despre îngeri. Aceste două mostre le consider demne de a veni ca replică pentru unii răcani pirpirii în literatură, care cred că modernismul, postmodernismul în Prutonistrenia a pornit odată cu dânşii. Fără exces de orgoliu, consider că la nivelul dezinvolt-temerar nu se ridică nici prea mulţi dintre nouăzecişti.

Nu ştiu unde mai există texte publice latineşti în Chişinău, ba chiar în întreaga Prutonistrenie, însă unul se lăfăie pe „fruncea” unui chioşc medical cam sărăcăcios: Sanus populi suprema lex. Chioşc amplasat pe bulevardul Mihai Viteazul colţ cu bulevardul Ştefan cel Mare, de unde, de obicei, iau troleibuzul nr. 23, spre Ciocana.

Îmi telefonează de la Cluj Mircea Vaida Graf Voievod (s-a… îngrafat), cerându-mi ajutorul să-l pun în posesia listei deputaţilor aleşi în localităţile găgăuze. La rându-mi, mă ajută Nicon Pâslaru de la „Monitorul oficial” şi Ion Hadârcă. Astfel, informaţia ajunge la destinaţie…

Azi am luat de la Popică nr. 6 al „Basarabiei”, în care public un grupaj de poeme.

Citesc în continuare „Amintirile” lui Şerban Cioculescu care, probabil, şi ele îmi întreţin apetitul pentru creionările diaristice.

POEME / Nr. 12, 2014

                                                        Leo BUTNARU

Sus

Pe culmile Parnasului

ca şi pe culmile disperării – zeii

muzele

gheaţa

şi o concentraţie de poezie în sânge

depăşind nivelul

compatibil cu viaţa…

16.IX.2013

Tropicul Cancerului

Mă visam prin locuri unde nu am fost niciodată

de ghid sigur însă având poezia

ca pe un spirit pur al lui Ovidiu. Eram cam

prin locul unde printre umbre lungi de palmieri

ca printre degete curge

curentul şi undele oceanului

pe unde

cu câteva zeci de paşi mai departe de ţărm

atârnă abundent cartofii aerieni ai arborilor kiwi

pe sub care

din vreme în vreme apare

târâtoarea liană a vreunei şarpe

modificând arhitectura prafului

astfel în mintea mea

împreunându-se arhitectura copacilor cu

arhitectura prafului

şi arhitectura sonoră a psalmului: Veniţi fraţilor

să vedem ţărâna şi praful din care am fost zidiţi.

Aleluia!

29.V.2014

Rocada. Nimic nou

Lumea îşi revizuieşte drastic măsurile,

Face rocadă tristeţea cu bucuria;

Ce era mic – devine, mare, cât stelele,

La Barcelona Messi devine Messia.

Proverbe, filosofie ajung mai nimic,

Totul înseamnă creierul cât firul de mac;

Face rocadă uriaşul cu un pitic,

Etaloanele sunt demascate, se desfac.

…Nimic nou. Revizuirile se repetă.

Răbdare şi tutun. Ba nu – marijuana

Pe care ţi-o-ntinde moartea, târfă cochetă.

Pădurile deja cresc în formă de cruce,

Palma Lui Dumnezeu îşi redeschide rana

Şi ce era râvnit – se-ntoarnă şi se duce.

11.IV.2014