Astăzi, e ziua de naştere poetului Petre Stoica. S-a întâmplat că ne-am
împrietenit fără uzanţe şi politeţuri evazive. Petrică era un om extrem de
sociabil, antrenant în discuţii grave sau şuete, agape. Poezia i-o cunoşteam de
pe la sfârşitul anilor şaizeci ai secolului trecut, iar personal l-am cunoscut…
Mai bine să dau această filă de jurnal, de pe când eram unul din triumviratul-vârf
al Uniunii Scriitorilor din Moldova, împreună cu Mihai Cimpoi şi Arcadie Suceveanu.
„2
septembrie 1992
Seara
– alarmă! Sunt telefonat pe la ora 23,00: Laurenţiu Ulici, Petre Stoica şi
Sergiu Adam au pană de motor undeva la 16 kilometri de vama
Leuşeni (spre Chişnău). Telefonez la restaurant, la hotel, unde mai rămăseseră
cu oaspeţii Cimpoi şi Suceveanu. Ghinion: „Au plecat acum câteva minute”.
În
fine, dimineaţa îl văd pe Ulici la micul dejun, el reuşind să vină cu o maşină
de ocazie. Supărat, şi pe bună dreptate. Urc în „Volga” USM, mai iau un şofer,
câteva sticle cu vin, apă minerală, gustări – şi gonim spre satul Bujor, de
unde să-i recuperăm pe Stoica şi Adam. La volan fusese Ulici. Defectul: se
spărsese chiulasa.
Cu
scuzele de rigoare, cu dulceaţa vinului, repar cumva gafa. Stăm cu Stoica şi
Adam la umbră de nuc cam o oră jumătate. Pornim pe la 12,00. După anumit număr
de kilometri parcurşi, se încălzeşte motorul „Volgii” cu care remorcăm „Dacia”.
Căldură infernală, aer fierbinte. Ne mişcăm anevoios, din popas în popas.
Fierbe apa în radiator. În urma noastră opreşte o altă „Volgă”, cu care este
recuperată o altă limuzină. Şoferul ne strigă: „Voi ce faceţi, ceai sau
cafea?!” Pentru că apa din radiator clocoteşte…
…După-amiază,
la Hotelul „Inturist”,
am reuşit să realizez două dialoguri, cu Petre Stoica şi cu Laurenţiu Ulici,
„forţându-i” să accepte neparticiparea la unele acţiuni în favoarea
pugilismului întrebări-răspunsuri”.
Reproduc acel interviu de acum 23 de ani.
Petre STOICA
(15.II.1931 – 21.III.2009)
SĂ NU MAI DEA NIMENI CU PICIORUL ÎN MAŞINA DE SCRIS
–
Stimate domnule Petre Stoica, în tinereţile dvs. n-aţi avut ambiţia sau
conştiinţa că veniţi absolut nou, absolut original în poezie?
–
Culmea este că încă din adolescenţă am fost atras, poate printr-o întâmplare,
de modernitate. În clasa a cincea de liceu – aveam atunci 15 ani – îi citeam pe Ilarie Voronca,
pe Ion Barbu, autori care nu erau în manuale, şi scriam poezii (sonete, e
adevărat) suprarealiste. Asta nu înseamnă că nu-1 apreciam – mă rog, cu
înţelegerea de atunci – pe Mihai Eminescu, atras în special de binecunoscuta
muzicalitate a versului său, dar aveam această apetenţă pentru modernitate. Aşa
am şi venit Ia facultate, cu patimă faţă de Voronca, de Bacovia, de Vinea. Câţi
ştiau, bunăoară, de Ion Vinea care nu editase încă nicio carte de poezie?
Bineînţeles, în anii ’50, când era în vogă realismul socialist, colegii mei se
arătau uimiţi de preferinţele mele pentru suprarealism. De fapt, nici nu ştiam
că există literatură suprarealistă. Căci nici cine ştie ce lecturi deosebite nu
aveam. Citisem, colea, „Mitrea Cocor” al lui Sadoveanu şi „Desculţ” al lui
Stancu. Restul, ce era în afara programei de liceu, nu mă interesa, aşa că mai
mult intuitiv sau instinctiv m-am pomenit în universul poeziei suprarealiste.
– Acest tandem, „intuitiv
sau instinctiv”, mă face să întreb dacă originile poeziei vi se par misterioase
sau explicabile.
– Cred că sunt şi
explicabile. Bunăoară, ce este poezia modernă? Poezia ca atare s-a născut din
ritmuri, din dans. Iată de ce mulţi au găsit în prozodia primitivă, impropriu
exprimat, multe resurse pe care le-a preluat versul modern. Iar arhetipurile
versului din secolul douăzeci rămân la popoarele africane, pe când apariţia rimei,
spun exegeţii, părerea cărora o împărtăşesc şi eu, a dus la decadenţa poeziei,
decadenţă ce ia amploare ceva mai înainte de Renaştere, când apar formele
prozodice fixe. Să zicem, la nemţi au existat acei maeştri cântăreţi,
meistersingeri, care se organizau în bresle de poeţi, angajaţi în concursuri
cum ar fi, de pilda, desemnarea
autorului care termină mai repede o poezie pe o temă data şi cu rime cât mai potrivite. Învingătorul
primea diplomă prin care i se conferea titlul de poet-cântăreţ. Astfel, am putea
spune că rădăcinile realismului socialist se află chiar în condiţiile şi
rezultatele acelor întreceri, – zic asta, de, ca o glumă, – realism care, ca şi
în Evul Mediu, acorda diplome pentru meşteşugul de a versifica. E groaznic, nu?
– Să speram că a fost... Din câte
ştiu, împreună cu prietenii aţi organizat şi dvs. concursuri poetice.
– Mai întâi aş vrea să spun
că eu sunt exclus din generaţia ’60. Nu ştiu de ce, însă din ea făceam parte.
Poate din motivul că am fost stelist şi,
într-un fel, prietenii mei minunaţi, cu care ne întâlneam fie în subsol la Grigore Hagiu , fie
la mine în mansardă, erau oarecum predispuşi de a mă ridiculiza uşor, fiindcă
m-am ridicat împotriva poeziei tip Labiş, mergând pe ideea modernităţii
preconizate de revista clujeană „Steaua”, în sensul că poezia trebuie să fie citadină, că rima este un
lucru tocit. Deci, era o teorie
întreţinută foarte inteligent de A. E. Baconsky la care eu am aderat
imediat şi am avut marele privilegiu să fiu totdeauna apărat de redactorul
nostru şef. Chiar în momentul când oficiosul partidului „Scânteia” – îmi
amintesc – întreba cam cât timp îl veţi mai tolera pe acest Petre Stoica, poet
decadent, netalentat, apolitic ş.a.m.d., Baconsky îndrăznea să mă
publice pe prima pagină, ca să zic aşa.
– Vorbeam, totuşi, de concursurile poetice
din subsol sau de la mansardă. Aţi câştigat vreunul din ele?
– Hai să-ţi spun un lucru
bizar. Nichita Stănescu îmi zicea cam aşa: „Bătrâne, te invidiez că poţi scrie
poezii atât de simple”. Eu, la rându-mi, îl pizmuiam, în sens bun, pentru fantastica putere de a improviza,
pentru capacitatea de a vehicula cuvântul, de a se învârti în universul limbii,
pentru că întreg universul poetic al
lui Nichita este limba. Eu însă eram foarte concret. Unii colegi îmi dădeau de
înţeles că ceea ce scriu n-ar fi poezie, uitând că un Lucian Blaga atestase un asemenea stil, sau că Adrian Maniu, la
1912-1913, era de o modernitate aleasă de coloratură suprarealistă.
– În special din volumul de articole
şi eseuri „Caligrafie şl culoare” vă ştiu ca pe un adept al acestui curent
literar...
– Ba nu, suprarealismul nu este un curent literar, ci o stare de spirit. Suprarealism găsim şi la Dante , dacă vreţi. Curentul literar, când deja se defineşte în mod teoretic,
începe să omoare literatura. De obicei, starea de spirit, cea expresionistă,
să zicem, apare şi se manifestă înainte de a fi teoretizată. Imediat ce sunt
lansate manifeste şi reguli, să ştii că poezia de o anumită direcţie a şi
decăzut. Georg Trakl nici n-a cunoscut noţiunea de „expresionism”. E drept, a
murit şi de tânăr. Dar scria cea mai formidabilă poezie de atare orientare.
Gottfried Benn, care a fost un teoretician al expresionismului, nu se
considera un poet expresionist.
– Şi, dacă poezia e o stare
de spirit, care ar fi această stare a poetului Petre Stoica?
– Starea mea de spirit este,
acuma, cred, limpezită. La un moment dat, seclarasem că cel puţin un deceniu nu
mai are rost să scriem literatură. Să ne refugiem în politic, pentru care
scriitorul are o anumită sensibilitate, că în acest domeniu el vehiculează
ideile mai îndemânatic şi, ca dovadă, astăzi cei mai buni gazetari sunt
recrutaţi din lumea literaţilor. Sigur că pe parcursul a doi ani au apărut şi
anonimi care fac o literatură politică bună, dar, mă gândesc, imediat după
pseudorevoluţia noastră, cei care primii au scris articole politice şi au rămas
în continuare în această arie au fost scriitorii. Cu cine să încep? Uite,
Florin Iaru. Mulţi îl ştiau ca poet şi la ora actuală este un bun autor de
publicistică politică. Cine şi-a imaginat că Nicolae Manolescu ar ajunge un
foarte bun analist politic de mare calibru? Nu mai vorbim de Octavian Paler.
Bine, Paler avea şi practică gazetărească, dar e, în primul rând, scriitor.
– Dacă un astronom sau un
medic ştiu foarte multe despre domeniile în care activează, ştiu atâtea lucruri
pe care nu le-au ştiut predecesorii lor, apoi un poet contemporan nu cred că
ştie despre poezie mai multe decât înaintaşii săi. Ştie la fel de puţin despre
taina cuvintelor puse în vers. Nu descurajează această rectitudine?
– Da şi nu. Acum trebuie
să-ţi spun că, poate că deplasând puţin întrebarea, tehnica propriu-zisă
evoluează extraordinar de repede. În schimb, tehnica poetică, gustul pentru
poezie evoluează foarte lent. Chiar cititorul, să zicem, s-a obişnuit destul de
repede cu ideea că omul pleacă în cosmos, dar nu s-a obişnuit cu ideea
post-modernismului care a impus cât de cât un anumit tip de poezie. E greu de
spus de ce înţelegerea sa pentru tehnică este rapidă, iar cea pentru literatură
e atât de indolentă. Foarte mulţi rămân, se ştie, la tipul de poezie Coşbuc,
neînţelegând poezia modernă. Dacă vrei, pentru mine această situaţie ţine de un
mister.
– Poate fi considerată
creaţia poetică şi ca succesiune discretă, indirectă a evenimentelor biografice
ale autorului?
– Păi, Antonio Maciado scria
cam aşa: „Poezia este melodia
poveştii poetului”. (Citez cu aproximaţie.) Şi cu asta am
spus totul. Nu există poezie fără
autobiografie, oricât de mascată ar fi.
– În ce
măsură o poezie de peste timpuri transmite ceea ce e a tuturor oamenilor şi ceea ce e doar a autorului ei?
– Conştient sau
inconştient, poetul este exponentul şi expresia
lumii în care trăieşte. Sigur că unii o fac partizan, deschis. Eu am
încercat să mai maschez nuanţele, dar, după revoluţie, m-am radicalizat şi cel puţin o carte a mea nu am
scris-o pentru mine, ci pentru cei mulţi.
– Drept concluzie la
propria-vă experienţă ce aţi avea de spus despre spontaneitate şi travaliu
riguros în poezie?
– În primul rând, eu
totdeauna mă pun în situaţia cititorului şi nu mă interesează dacă romanul,
poezia, piesa au fost scrise foarte greu sau
foarte uşor. Nici greutatea, nici spontaneitatea nu trebuie să apară pe faţa
textului literar. De secole se vorbeşte despre
inspiraţie sau elaborare conştientă în poezie. Edgar Poe spunea că poetul e
inginer. Nu al sufletelor, cum
susţineau realiştii socialişti. Şi Gottfried Heim afirma că nu există inspiraţie, că poetul face,
asemănându-se unui constructor, unui chimist,
– el intră în laborator şi lucrează cu un material concret. Apoi şi Valery si Ezensberger au mers de asemenea pe ideea că
nu există inspiraţie. Eu nu cred în atare opinii. Însă punerea accentului pe
travaliu se întâmplă, de obicei, când literatura intră în criză, cum s-a întâmplat de fapt şi în secolul XX, în care, spunea Thomas Mann, se face puţină
cultură, dar se scrie foarte mult despre cultură.
– Vi s-a întâmplat să încercaţi
sentimentul inutilităţii poeziei?
– De foarte multe ori. Şi
m-am înşelat, fiindcă în viaţa mea au apărut mereu momente când am văzut că pot
influenţa ceva printr-un vers. Deci, am
prins din nou aripi. Poezia este, totuşi, o forţă extraordinară care răzbate,
străbate. Dacă nu azi, apoi în alte vremuri
poezia a avut un rol mobilizator, chiar şi atunci când a fost pur estetică.
Chiar dacă nu atacă direct, rămânând Ia starea aluziei subtile, poezia apare ca
o formă de rezistenţă. Şi cititorul simte lucrul acesta. Până şi estetica pură îi insuflă un fel de curaj. Literatura are o
penetraţie foarte mare în special în societăţile totalitare. E drept că în
societăţile dezvoltate, ale largului consum, poezia e scrisă aproape pentru
cercurile intime. Să zicem, în Germania la o populaţie de 70 de
milioane, cărţile de poezie apar într-un tiraj de 3-4 sute de exemplare. Ei, aicea
putem spune că poezia nu mai are niciun rol social, nu mai poate influenţa,
determina. Dar culmea este că a avut un rol imediat după prăbuşirea
fascismului, când literatura în totalitatea genurilor ei a penetrat în mase, pe
când acestea, precum se spune, erau încă la pământ. Însă din momentul în care
în case au intrat ziarul, televizorul, când, în sfârşit, a putut fi satisfăcut
apetitul pentru călătorii, poezia s-a pomenit într-un reflux categoric. Poeţii
parcă ar scrie pentru sine, pentru colegi. Kavafis practica metoda de a-şi
tipări versurile pe vreo douăzeci de file pe care le împărţea prietenilor. Lui
îi era suficient. Asta se întâmplă în societăţile normale. Dar noi trăim într-o
societate bolnavă.
– Nu vi se creează impresia
că de la o vreme în poezia românească se face remarcat artificiul creaţiei de
serie?
– Da, e adevărat. Seria şi
serialismul au început mai demult. A fost o serie Nichita Stănescu. La un
moment dat, nu mai ştiai cine sunt autorii. Această dominantă a desfiinţat
mulţi poeţi. Apoi a venit generaţia ’80 în care autorii au început să semene
între ei. Dar e un specific nu neapărat românesc. În poezia italiană, dacă o
citeşti atent, poţi observa că anumiţi poeţi seamănă teribil între ei, însă
rămân a fi individualităţi. Desigur, aici nu e o chestie de serie. Dar la noi a
devenit obositoare continua imitaţie. Se poate chiar vorbi de un epigonism.
– Pare-se, mai este o
nuanţă, oarecum pozitivă, a poeziei seriale...
– Da, serialismul este o
proprietate a poeziei moderne. Pleacă de la teoria care spune că un volum de
versuri este un lung poem. Deci, un poem fragmentat. Clasic rămâne, bunăoară,
Ezra Pound cu „Cantos”-ul lui. Eu însumi, într-o „Casetă cu şerpi”, fără să-mi
dau seama, am scris un poem făcut din fragmente. Cel puţin aşa spunea critica
literară.
– Pe cât reuşeşte sau nu
reuşeşte versul românesc modern să se menţină la o distanţă neprimejdioasă de
proză?
– Este, totuşi, vorba de un
lucru primejdios. Prozaismul în lirică îşi are legile lui. Dacă nu le cunoşti,
cazi în proză. Vallejo spunea: „E o zi atât de tristă, încât versul cade în
proză”.
–
Dar a formulat foarte poetic.
– Aşa e. Pentru a fi prozaic
în poezie trebuie să fii de asemenea inspirat. Chiar şi Bacovia este un poet de
un prozaism feroce, când scrie, spre exemplu (citez cu aproximaţie): „Am văzut
în parc un francez cu o carte în mână”. Depinde cum aşezi epitetele. „Şi m-am
dus la marea clădire să-mi dea de scris”, mai zice prozaic Bacovia, dar formidabil
de poetic. Ca să nu mai spun că e nevoie de un ritm.
– Exista oare scriitori
mari, valoroşi, care n-ar fi şi orgolioşi, neinteresându-i gloria,
popularitatea?
– Se spune că ar exista, dar
eu nu cred. Unii sunt de un orgoliu nemăsurat, cum a fost Stamatiad la noi,
urmărind totul ce se scrie, ce se afirmă
despre el, văzându-se în nemurire . Alţii nu se interesau,
precum Ion Vinea care abia pe patul
morţii a ajuns să-şi vadă prima carte. Dacă el, bunăoară, ar fi vrut să apară ia timp. avea şi o altă
situaţie în literatură, ba chiar ar fi influenţat oarecum traiectoriile poeziei
româneşti. Însă nu a vrut, neavând orgoliul popularităţii, scriindu-şi în
tăcere poemele. În cazul lui Vinea orgoliul era
mai mare de gazetar decât de
poet. Deşi articolele serioase de ziar rămân, nu? Să ne amintim de publicistica lui Eminescu
– Mă tem că întrebarea e cam indiscret incomodantă, însa risc să i-o
adresez lui Petre Stoica, cel trecut uşor de sase decenii de viaţă. La vârstă
înaintată scriitorul mai poate trăi şi entuziasm de creaţie sau merge pe linia
pragmatică a preocupărilor sale? Deci, chestia cu vârsta şi entuziasmul..
– Sigur, apar şi momente de blazare când
spui: „Nu mă interesează”.
Dar, sincer vorbind, trăiesc clipe de mare bucurie când îmi văd o poezie publicată şi
am emoţii asemănătoare celor din timpul
debutului. Dacă nu ai aceste sentimente,
începi să îmbătrâneşti şi nu mai faci literatură la ştacheta la care te-ai obişnuit s-o scrii.
– Să
ne referim la ceea ce spune un vers de Borges: „Clevetind, lumea inventează
culori murdare”. S-au abătut st asupra dvs. asemenea culori?
–
Foarte multe. Important e să ştii să prepari nişte… anticulori.
– Am remarcat unele din ele
la rubrica „Vorbe de pe corabia lui Sebastian” pe care o ţineţi în săptămânalul
„Luceafărul”. Chiar reproduceţi, din alte publicaţii periodice, injuriile,
„culorile murdare” ce se referă la propria-vă persoană.
– Ar
fi un fel de armă de apărare, dar şi un fel de autoironie şi – de ce nu? – o siguranţă de
sine. Puţini au curajul să reproducă o murdărie pe care le-o atribuie cineva şi
să o pună într-un context fără s-o comenteze. Cred că efectul e mult mai puternic, decât m-aş apăra, spunând că „Nu e
adevărat, minţi!” Eficacitatea am simţit-o
în sensul că, după câteva asemenea manevre, nu am
mai fost înjurat
– S-ar putea spune că prea s-au înmulţit
avocaţii diavolului, cei în perseverent dezacord cu
tot şi cu toate, nemulţumiţi de alţii şi foarte loiali cu propria-le existenţă?
– Am
mai multă încredere în ăştia, decât în cei care sunt optimişti incurabili. Scepticismul
este, totuşi, un motor al progresului.
–
Când vă sărea ţandăra mai repede, în tinereţe, pe când eraţi un debutant abia
cunoscut, sau vă sare acum, când sunteţi foarte cunoscut?
–
Ţandăra mi-a sărit întotdeauna. Sigur, şi în funcţie de anotimp, şi de situaţia
politică. Ei, uneori îmi sărea ea ţandăra, dar nu puteam s-o exteriorizez,
pentru că, de, aşa era situaţia.
–
Unii presupun că sunteţi un om profund religios...
– Da, sunt un creştin
ortodox. Mă consider religios, dar n-aş putea spune că sunt un practicant.
Împărtăşesc crezul că omul care nu are o credinţă piere. Credinţa – este
aproape o tautologie ceea ce spun – reprezintă fundamentul existenţei. În
secolul nostru am trăit cu toţii experienţe fantastice care au plecat de la
încercarea de a distruge credinţa din om. Nici chiar comunismul şi comuniştii
n-au reuşit să facă acest lucru, dat fiind că n-au putut da nimic în loc. Dacă
au scos religia din şcoli, ce le-au dat în schimb copiilor? Vid ideologic? Şi
de aici acea scădere a moralităţii până la punctul de îngheţ.
–
Credeţi în împărăţia veşnică, cea a fericirii depline, fără umbre de grijă?
– La
modul poetic, da.
–
Rămânând la cele pământeşti, aş vrea să vă felicit cu recentul Premiu al
Uniunii Scriitorilor din România care vi s-a acordat pentru volumul de versuri
„Piaţă Tien An Men II”. Cum aţi scris această carte de poezie socială la zi sau
despre ceea ce e la zi?
– O
atare carte s-a născut în momentul în care aproape am jurat că nu voi mai scrie
versuri, spunând că timpurile nu sunt lirice, adică propice. Dar pentru că am
trăit de la început evenimentele Pieţii Universităţii, unde mă aflam zilnic cu
un grup de scriitori, apoi, după alegerile din mai, când am plecat să-mi
primesc o bursă, am văzut şi am trăit în continuare oroarea asta bestială,
unică în Europa. Aflându-mă la
Viena , n-am putut rezista să nu las să erupă în versuri
cutremurarea sufletului meu. Acolo, la
Viena , mă îngrozise extrem şi comentariile celor din jur.
Cartea am scris-o ca dintr-o suflare, ca stenografiată de la un capăt la altul.
E mai mult un document, aş putea spune, nu o realizare de vârf a poeziei mele.
Din acest motiv am şi numit versurile „antilirice”. Dar ţin foarte mult
sufleteşte la ea, fiindcă am avut curajul să spun totul...
–
Şi cum comentau evenimentele respective cei cu care va întâlneaţi acolo, la Viena ?
– La
o întrunire a unor scriitori, îmi amintesc, am fost întrebat următoarele: „Bine, s-a
întâmplat. Dar cum este posibil ca o femeie să lovească, să dea cu piciorul
într-un tânăr care zăcea într-un lac de sânge
înconjurat de mineri?” Întrebarea era extraordinar de grea, pentru că nu se
referea numai la acea femeie, ci chiar
la educaţie, la morala poporului nostru. Şi am venit cu o explicaţie, spunând
că, mă rog, probabil asta a fost mama vreunui securist sau chiar ea însăşi o fi
fost securistă – o explicaţie pe care nimeni n-a acceptat-o. Am venit cu o a doua lămurire, freudiană,
zicând că, uitaţi-vă, ar fi o femeie la o vârstă critică, de, cu
probleme de tot soiul... Dar nici asta nu a prins. Şi atunci
mi-a venit aşa, o inspiraţie fantastica.
„Dar de Ilse Koch aţi auzit?” îi întreb. Şi în clipa următoare toţi m-au aplaudat, pentru că am
găsit răspunsul generai valabil. Deci, avuseră şi poate mai au
încă şi ei acea bestie, pe Ilse Koch, torţionară îngrozitoare
a lagărelor fasciste, feroce până la animalitate. După asta
interlocutorii m-au lisat în pace, dându-şi seama că
toate popoarele au bestii feminine care pot da cu piciorul.
–
Amintiţi, repetat, de momentul în care aproape că aţi
jurat să vă lisaţi de scris. Să fi fost momentul în care minerii au dat cu
piciorul în maşina dvs. de scris?
– Întors de la Viena , am aflat că în curtea
instituţiei în care mi se află biroul minerii
au jucat fotbal cu maşina mea de scris. Am publicat şi o scrisoare
deschisă către dl. Ion Iliescu în care l-am rugat să-mi
restituie maşina. Dacă dl. Iliescu ar fi avut simţul umorului,
mi-ar fi trimis două maşini, însă neavându-l… Dar nu asta m-a determinat să spun că nu mai scriu poezii, ci gândul că
sunt mai util prin munca mea de gazetar şi propagandist
anticomunist. Iată însă că se întâmplă un fenomen ciudat: îmi creşte
apetitul de a scrie. Poate şi din potolirea convingerii
anterioare, dându-mi seama că publicistica nu este atât de eficace pe cât am crezut. Sunt uşor contrariat
dar asta nu înseamnă că voi abandona gazetăria. Iar apetitul poetic mă
duce spre intenţia de a termina nişte cărţi pe care le-am am abandonat la 18 decembrie 1989.
– Vă doresc să nu vă părăsească pasiunea pentru poezie şi vă urez ca niciodată nimeni să nu mai dea cu piciorul în maşina dvs. de scris.
– Şi
nu
numai în maşina mea de scris, ci în maşina niciunui scriitor din lume.
– În caz contrar, am rămânea la un simbol de-a dreptul sinistru, ce aduce a bâta şi a iz de peştera preistorică...
Chişinău,
septembrie 1992
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu