Un Poet în Algoritm

*     *     *

Mă strădui voi umbla

sufocându-mă

de astmă

cu haina larg descheiată

pe orice timp

cu tainica speranţă

că cineva ar observa

medalia ce mi s-a acordat

pentru apărarea

demnităţii

umane

*      *      *

iar după ce s-a scurs tot nisipul

din clepsidra domnului dumnezeu

el pur şi simplu l-a nivelat

şi făcu

o arenă de circ

*     *     *

întins pe spate

privesc în tavan

urechile mi-s pline cu lacrimi

*     *    *

Îţi adii suflarea prin zulufii copilului tău

Citeşti numele navelor fluviale

Ajuţi o albină să se elibereze din dulceaţa cleioasă –

Prin ce trădare-ai obţinut tu toate astea?

INSTRUCTAJUL SANTINELEI DE SINE, ARCA NR. 11-12

Leo BUTNARU

INSTRUCTAJUL SANTINELEI DE SINE

În noapte de veghe târzie

când sunt în schimbul doi al

cunoaşterii de sine

îmi zic:

încearcă să ţii relele la distanţă

nu lăsa să se apropie prea mult de tine

statul comunismul democraţia

sectarismul lenea trădarea

piatra aruncată în direcţia ta

şi altele de acest soi

pe care trebuie să le ţii la distanţă

inclusiv moartea –

dacă vei fi în stare –

să n-o laşi să se apropie la mai puţin

de zece-cincisprezece paşi...

uite

doar în ce priveşte cuvântul nu are rost să încerci –

nu vei reuşi...

HALOUL LUNII ŞI CEARCĂNELE

1

Pin geamul casei vechi

se poate spune – chiar părăsite

priveşti fascinantul halo al lunii.

Înainte de somn

când perdeluieşti fereastra

din faldurile draperiei se desprind două-trei molii

care parcă ar trece prin

celestul halo multicolor.

                                       (În

tinereţea ta de poet

prin aureola lunii treceau

gâştele haikuurilor japoneze…)

2

…din nenorocire

cândva

luna va ajunge nu doar poluată

ci şi poluantă precum

un Cernobîl cosmic...

                                  În fapt de noapte

pe fundalul ei vânăt-auriu

atât de liricele gâşte din poezia japoneză

se vor proiecta-vedea ca la röntgen:

                                                          nişte

biete schelete în zbor...

DIFERENŢE DE NUANŢĂ

în ţara nesfârşitelor stepe

suicidul prin alergare

prin goană

                 prin gâfâit

prin asfixiere

              prin (pri)goană de sine

e de o mie de ori mai frecvent

decât în ţara celor o mie de lacuri

în care

suicidul prin înec e de o mie de ori mai des întâmplat

decât suicidul prin ultim zbor în ţara celor o mie de zgârie-nori

sau chiar zgârie-talpa-Lui-Dumnezeu

de pe crestele cărora se poate întrezări

ţara stepelor nesfârşite cu mici trâmbe de praf

ridicate de disperaţii alergători

(pri)gonitori de sine

şi ţara celor o mie de lacuri cu răsfirarea undelor produsă de

nenorociţii ce se aruncă în apele albastre

uneori – cu câte un poem de gât

în gât

gâ

â

RĂSCRUCE

Din păcate

la intersecţia destinelor omeneşti – niciun semn rutier…

POEZIA ŞI MINISTERELE

1

bineînţeles

80 la sută din personalul ministerului culturii

habar nu are ce ar fi să fie

tanka

hokku

adică e ceva rău înţeles

iar din cele 20 de procente rămase

80 la sută a personalului chiar de ştiu – vag – că ar fi totuşi vorba

de poezie

nu este exclus să considere că

tanka e un gen de poezie a tanchiştilor

iar hokku – versuri despre hocheişti...

2

Din păcate

ministerul economiei a înţeles neadecvat spusa lui Eminescu

poezie – sărăcie

iar ministerul sănătăţii rămâne în continuare absolut indiferent

la starea sănătăţii literaturii în ţara noastră

apoi – colac peste pupăză – veni

şi această noutate trăsnet: cică

undeva în Transilvania

sau poate în Pennasylvania

un om cumsecade pur şi simplu a murit

din cauza unei doze prea mari de poezie…

3

În fine

fiind aspru criticat

ministerul culturii globului pământesc a anunţat

campania de răspândire a poeziei

la sat...

Iar ministerul economii l-a finanţat.

Dar

să fim totuşi realişti:

                                 pentru ţăran

pasărea-paradisului e

cocoşul din zeamă...

VISÂND LA NORMALITATE

– Întrebarea „Apostrof”-ului (dar şi apostroful întrebării, probabil) m-a(u) găsit la Bacău. Am venit de la Iaşi, unde avusesem deja un prolog al acestui răspuns, să zic aşa, cu un grup de colegi participând la acţiunile din cadrul programului „Scriitori în şcoli” (binevenit şi bine gândit), întâlnindu-ne cu elevi şi profesori din licee, cu publicul telespectator. Spun asta, pentru a se înţelege că mai multă lume, în special tinerii, au nevoie de literatură. Să sperăm şi să credem asta. Dar, să şi… verificăm, tocmai prin legăturile directe cu publicul, cu eventualii cititori.

Iar aici, la Bacău, privind prin geamul hotelului „Decebal”, peste drum văd celebra statuie a lui George Bacovia (ce inspirat fusese sculptorul Constantin Popovici!). Cam la cincizeci de paşi de Bacovia, pe strada Luminii, vizavi de primăria oraşului, se află monumentul maiestuos al altui genius loci, Vasile Alecsandri.

Aşadar, până a trece la răspunsul propriu-zis, să ne întrebăm ce ar însemna Bacăul fără Alecsandri şi Bacovia. Bineînţeles, s-ar şti ceva despre acest oraş, însă lucruri mai puţin definitorii pentru el. Fără aceşti înaintaşi care au servit pe cinste scrisul românesc, Bacăul nu ar avea aura de măreţie şi de lumină spirituală care-l face vizibil în istoria şi cultura noastră.

Apoi, fără moştenirea pe care ne-au lăsat-o Alecsandri şi Bacovia, lucrurile nu ar merge exact cum ne-am dori în teritoriul vieţii literare româneşti, – ca să revin la o formulă din întrebarea ce pare a fi pusă de un visător. Întrebare ce predispune la vise. (Cine ştie?... – Poate că vis din vis se face realitate…)

Eu unul visez la timpurile, când va fi posibil să se... re-întâmple unele lucruri, unele stări de fapt şi de faptă, pe care le-a cunoscut Uniunea Scriitorilor. Să amintesc câteva din ele.

Un sediu, la vedere, al instituţiei noastre, precum îl meritată nu doar breasla scriitoricească, ci prestigiul culturii romane în general, însăşi România.

Situaţia financiară relativ bună, pe alocuri foarte bună, de acum câţiva ani a USR.

Excelentul festival internaţional „Zile şi Nopţi de Literatură” de la Neptun, care avea participaţi şi premianţi de prestigiu internaţional.

Va fi rezolvată problema timbrului literar, ceea ce ar contribui în mare parte la ameliorarea situaţiei profesionale a scriitorilor, la evoluţia şi manifestarea plenară a literaturii.

Se va optimiza funcţionarea (astăzi ca şi inexistentă, sau anemică şi ineficientă) a circuitului: carte (scriitor) – editură – bibliotecă. Şi nu doar pe o parte sau cealaltă a Prutului, ci într-un mod integrat, pentru ca ediţiile celor mai buni scriitori români să ajungă în circuitul bibliofil panromânesc, de la Dunăre la Nistru.

Juriile USR nu vor avea, aproape exclusiv, calitatea de a premia traduceri venite doar pe filieră engleză, cum se întâmplă ani la rând deja, ci şi traduceri realizate din alte limbi. E drept, pentru aşa ceva trebuie cunoscuţi şi mari scriitori care au scris sau scriu în respectivele – alte – limbi…

 Să mai visăm. De obicei, visurile sunt nişte filmuleţe scurte, nu scenarii după „Iliada” şi „Odiseea”. Ar fi bine ca poporul român să conştientizeze că în existenţa, destinul, istoria, prezentul său există mult mai mult decât se ştie din contribuţia scriitorilor din toate timpurile. Iar scriitorii din secolul XXI contribuie şi ei pentru ca el, iubitul nostru popor, să arate ceva mai săltat în oglinda spiritualităţii lumii.

Iar poporul… dă şi cititorul bun, foarte bun (unul ideal probabil nu există), care ştie „să includă” literatura/ lectura în propria viaţă, modelând-o în conformitate cu idealuri mai speciale decât cele ale omului necititor. Prin urmare, ar fi bine ca mâine numărul cititorilor să crească, nu? În acelaşi context, de ce nu am visa şi la (re)înmulţirea librăriilor? Pentru că, se pare, pe timp ce trece, ele sunt tot mai puţine, iar din unele localităţi, chiar cu statut urban, pur şi simplu ele au dispărut fără urmă.

Când majoritatea administraţiilor judeţene (toate ar fi imposibil, pentru că trebuie să existe şi oi negru, plus că nu se află pădure fără secături... pardon, uscături) vor înţelege, precum o fac, exemplar, cele din Iaşi, Alba Iulia, Cluj, că scriitorii sunt, într-un fel, porta-vocea a ceea ce poate spune spiritul, cultura, alfabetul, literatura etc. în spaţiile respectivelor meleaguri care, sigur, prin secole, au ridicat mari figuri ale literaturii, istoriei, unităţii româneşti,  iar scriitorii contemporani, la rândul lor, sporesc onoarea pe care o merită locurile din care s-au ridicat, în care creează. Mulţi, puţini, foarte talentaţi sau doar talentaţi, scriitorii timpurilor noastre pregătesc, implicit, apariţia pe lume a viitoarelor genii ale naţiunii, nu exclusiv în literatura, ci în toate domeniile de existenţă şi afirmare umană. Scriitorul,  profesorul, învăţătorul, bibliotecarii sunt educatorii din grădiniţa la care, poate ca în grupa mica, se afla deja viitorul geniu, care va face cinste României. Iar un atare răspuns ar fi indicat să nu-l citim în cheie patetică, ci cu luciditate, asumat, precum ne îndeamnă experienţa existenţială a unei naţiuni, care se tot caută prin neguri de vremi şi pe unde se găsesc, înainte de toate, scriitorii care, demult, se numeau cronicari.

  Un răspuns pe atât de visător, pe atât de, uşor, patetic, mai ales spre final, unde speranţa, dar şi nedumerirea cresc în intensitate, nu poate să nu conţină şi el o întrebare, poate că retorică: Pe când vedem noi un nou sediu pentru Muzeul Literaturii Române, acum, acesta, camuflat prin tranşeele nepăsării şi anonimatului metropolitan bucureştean? Încât nu poţi să nu constaţi că nu doar viitorul, ci şi trecutul scrisului românesc este oarecum incert…

P.S. Aşadar, răspund din Bacău, unde sunt la Zilele Centrului de Cultură „George Apostu”, oraş în care, pentru prima oară, timp de un sfert de secol, nu-l întâlnesc  pe minunatul om şi poet Sergiu Adam, un priceput şi generos animator al vieţii literare panromâneşti, pe care, din an în an, a jalonat-o şi cu Zilele Revistei „Ateneu”. Aici, la Bacău,  pentru prima oară l-am întâlnit pe Laurenţiu Ulici, şi el naiv incorigibil care nu înceta să creadă în beneficul efect al literaturii în viaţa unui popor, rămânând mereu un animator-protagonsit de evenimente ce întruneau scriitorii, cititorii, bibliotecarii, editorii, revistele.

P.P.S. Ce poate face o simplă întrebare... visătoare! Pur şi simplu, te trezeşte din visare! Deci, este important ca, în literatura romană, cineva să aibă mintea de a pune întrebări adecvate.

UNUL DIN ULTIMII POEŢI AI AVANGARDEI RUSE

 CALUL

Zile-fetişcane,

aţi plecat, drăguţelor,

mie numai cuvinte mi-aţi lăsat, –

şi în vis eu calul roibuleţ

pe buzele lui mari l-am sărutat.

Îl scărpinam după urechi,

botul îi mângâiam

şi-i priveam în triştii ochi adânci.

De tine-alături, de obicei, mă aflam,

dar nu ştiam ce-aşi fi putut să-ţi vorbesc atunci.

Nu ştiam că pe lume sunt şi alţi cai,

cai de fier, netemători, de foc...

Dar tu, preabunule, nu m-ai fi-nţeles

pe mine – un altul deja, la nou soroc.

Vorbeam despre arături, despre trecut,

cum, în câmp, în luciu de sapă, oţelit,

în pajişti fragede şi necosite

versurile mele ţi-am citit...

Atât de scump şi de drag îmi este

să-mi amintesc iubite vremuri duse,

cum, râzând, îţi băgam între buze

pâinea pe care mama mi-o dăduse.

De aceea tu nici n-ai să-nţelegi, nu, fierul

pe care uzina satului i l-a menit,

cu care-i bine să hăcuieşti pământul,

dar cu care nu se poate de vorbit.

Amurguri-băieţandri,

aţi plecat, drăguţilor,

mie numai cuvinte mi-aţi lăsat, –

şi în vis eu calul roibuleţ

pe buzele lui mari l-am sărutat.

(1925)

TANGAJ PE MAREA CASPICĂ

Dincolo de pupă – apa densă –

sărată, verzuie la culoare,

pe neaşteptate înălţându-se

ea fantastic de înalt nărăveşte-a cabra

şi, clătinătoare, trec valuri după valuri

din Baku spre Mahacikala.

Deja noi nu mai cântăm, nu discutăm,

apa atenţia ne aţine –

umblă-se-preumblă caspice talazuri

de neimaginată înălţime.

Iar pe urmă –

apele se potolesc –

noapte caspică,

moartă acalmie;

înfăţişând frumuseţea naturii,

stele risipiră o spuză măiastră;

de la Mahacikala

până spre Baku

luna multiplicată pluteşte pe-o coastă.

Iar eu stau, calmându-mă,

surâzând ironic, ochii mi-i mijesc –

Marea Caspică nu mi-ar veni

decât cam pe la brâu –

vă asigur,

o trec

ca pe un pârâu.

Pe pământ noi cunoscurăm tangaj şi mai sălbatic,

ne-a tot învârtejit prin otova-ntunecata lume –

zdruncinatul – pe mare-şi are începutul,

dar decade-n nelegiuire pe pământ anume.

Ne-a tot bălăbănit în şeile căzăceşti,

de ne îngheţa sângele-n vine,

noi iubeam fetişcane ticăloase, viclene,

căci ne clătina dragostea, vecine.

Să mai trag vreo vodcă, ceva?

Şi vodca –

spirt fierbinte,

verde-vânăt în răutatea-i mare –

ce ne mai clatină cu chefuleţe, vai, –

pe-o parte, pe alta,

apoi – ne coseşte de pe picioare...

Doar stelele mai mitraliază

cu gloanţe de lup

şi-mi spun:

„Pleacă de te culcă...

Să vezi ce vei visa...”

Clătinându-se, casa-mi vine-n cale,

tu însuţi te clatini, naiba să te ia...

Se răceşte sarea

celui de-al nouălea rând de sudori

pe pielea spinării în saramură,

iar tangajul muncii mă zdruncină

mai abitir ca spirtul, războiul

şi altă băutură.

Ce mi-i marea?

Ce treabă am eu

cu această primejdie vierzuie-ciudată?

Sarea greului, doborâtului corp

mai sărată e decât apa mării, toată.

Ce mi-i (vă întreb), dacă

dinţii noştri

sunt albi, ca spuma –

şi se clatină cântecele noastre

de la Baku

până la Mahacikala?

(1930)

NE-A PĂRĂSIT POETUL ION MILOŞ (16.II.1930 - 5.12.2015)

     

Doamna Catinca Agache din Iaşi mi-a dat trista veste că, din fiordurile nordice, s-au înălţat spre stele sufletul şi harul poetului Ion Miloş. A fost prietenul nostru. A fost generosul interlocutor al cititorilor săi din România, Serbia (acolo s-a născut) şi Suedia, ţară în care se stabilise deja de mai multe decenii, unde şi-a scris propria literatură, dar a tradus-o şi a propagat-o şi pe cea a multor confraţi români. Inclusiv prin panorama/ antologia "VID TYSTNADENS BORD" ("La masa tăcerii"), publicată în anul 1998 la Stockholm, care inserează mostre din creaţia a câtorva zeci de poeţi români.

Ne-am întâlnit de multe ori pe ambele maluri ale Prutului, în multe oraşe şi biblioteci, la întrunirile scriitorilor de la Neptun. În august 1992 am dialogat, iar conversaţia am publicat-o în volumul "Spunerea de sine". O vibrantă, pe alocuri dramatică mărturisire de om şi poet, pe cât de aproape de ai săi, pe atât de înstrăinat. 

Reproduc aici imaginile cu textul acelui dialog. 

Dumnezeu să-l aibă în pază pe fratele şi confratele nostru Ion Miloş.

UN POET GENIAL: MAIAKOVSKI

Vladimir MAIAKOVSKI                                                                           (1893-1930)

S-a născut în localitatea Bagdadi din Gruzia într-o familie de dvoreni. Tatăl său activa în domeniul silviculturii. Studiază la gimnaziul din Kutaisi. După moartea tatălui, împreună cu mama şi cele două surori se stabilesc la Moscova (1906), unde urmează clasa a 4-a într-un gimnaziu clasic, dar, din cauza neachitării taxei de studii, în anul următor (1908), este exmatriculat. Preocupări marxiste, arest, 11 luni de închisoare. În detenţie, scrie un caiet cu versuri care îi este confiscat de gardieni. În 1911, se înscrie la Şcoala de arte plastice, face cunoştinţă cu David Burliuk (care îl consideră „genialul meu prieten”), organizatorul grupului futurist „Hileea”. Din cauza manifestărilor publice, în 1914 ambii sunt exmatriculaţi.

Debutează în presă cu două poeme – în almanahul „O palmă dată gustului public” (1912). Peste un an, debutează şi editorial, cu volumul „Eu”. Urmează serviciul militar într-o unitate de autotransport (1915-1917). Este tot mai evident că futurismul său impetuos are un caracter romantic.

Călătoreşte în Letonia, Franţa, Germania, mai târziu – în Statele Unite ale Americii. Scrie impresii de călătorie, versuri, publicate în cărţi nu prea mari. Exegeţii creaţiei sale îi aseamănă opera unei piese în 5 acte: prologul – tragedia „Vladimir Maiakovski” (1913); primul act – poemele „Norul cu pantaloni” (1914-1915) şi „Flautul vertebrelor” (1915); actul doi – poemele „Război şi pace” (1915), „Omul”; actul trei – piesa „Misteriul buf” şi poemul „150 000 000”; actul patru – poemele „Iubesc” (1922), „Despre aceasta” (1923); actul cinci – poemul „E bine!” (1927), piesele „Ploşniţa” (1928-1929) şi „Baia” (1929-1930); epilogul – prima şi a doua introducere la poemul „În gura mare” (1928-1930) şi scrisoarea de dinaintea morţii (sinuciderii?) „Tuturora” (12 aprilie 1930). Celelalte lucrări ale sale se încadrează, implicit, tipologic, în unul sau altul din aceste compartimente ale creaţiei unui autor cu adevărat atins de geniu. De altfel, ca şi Hlebnikov, Esenin – alţi doi mari poeţi ai avangardei, primul – totalmente devotat acestei fenomenologii, al doilea – episodic (imagismul).

NOI

Ne băgăm pământului sub gene de palmieri ce-au răzbit

spre-a străpunge şi extirpa albeaţa pustiului,

pe ale canalelor buze uscate –

să capteze cuirasatul surâsului.

Piei, pacoste!

Pe constelaţii ce şi-au aprins rugul

nu voi permite să fie urcată sălbăticita-mi maică ramolită.

Drumule – corn din iad – turmentează camioanelor fornăitul!

Cu cherchelitul lărgeşte nările vulcanilor ce fumegă!

Penele îngerilor ce năpârlesc le-om arunca iubitelor pentru pălării,
iar pentru a o pune doamnelor la gât fâşie-boa

le-om reteza coada cometelor ce şontâcăiesc prin spaţii!

1913

DIN OBOSEALĂ

Planetă pământ!

Cu zdrenţele buzelor pătate de auriri străine

lasă-mă să-ţi sărut capul ce pleşuveşte. Căzutele

mlaştini ale pieptului lasă-mă să ţi le-nfăşor

cu fumul pletelor de peste pojarul ochilor de cositor.

Hei, tu! Suntem doi,

ambii răniţi, hăituiţi de căprioare

peste care cabrează nechezatul cailor cărora moartea

                                            le-a strâns şeaua-n paftale.

Fumul de după casă ne va ajunge cu braţele-i prelungi,

cu tulbureală-nrăind ochii în ultim hal de putrezire sub focuri torenţiale.

Sora mea!

În azilurile de bătrâni ale veacurilor ce vin

poate că mi se va găsi şi mama mea căreia, cândva,

i-am aruncat cornul însângerat de cântece răsunătoare.

Orăcăind, galopează prin câmpie

hindichiul, verde iscoadă,

şi pe noi ne va nevolnici

cu funiile drumurilor murdare.

1913

NU MAI ÎNŢELEG NIMIC

Am intrat la frizer, spunând liniştit:

„Vă rog să-mi pieptănaţi urechile”.

Dar dintr-o dată frizerul cel netedul s-a aricit

şi faţa i s-a alungit precum

cea a unei pere coapte, fragile.

„Dementule!

Roşcovanule!” –

au sărit, tresărit, cuvintele.

Şi sudălmile agonizau între culmi ca-n vreme veche

pe când – în-de-lu-u-ung –

capul cuiva chicotea,

smulgându-se din gloată, ca o bătrână ridiche.

1913

LUAŢI AMINTE

Luaţi aminte!

Dacă stelele sunt aprinse –

înseamnă – cineva are nevoie de aşa ceva?

Înseamnă – cineva doreşte să existe stele?

Înseamnă – cineva numeşte aceste mici scuipături perle?

Şi, opintindu-se

prin furtuna de praf a amiezii,

îşi face cu greu drum spre dumnezeu,

temându-se că a şi întârziat,

şi plânge,

îi sărută mâna noduroasă,

conjurându-l –

să existe, obligator, vreo stea! –

se afuriseşte că chinul absenţei stelelor

nu-l va putea suporta!

Iar după asta,

frământat, nu-şi găseşte locul,

însă arată calm la-nfăţişare.

Şi-i spune cuiva:

„Nu-i aşa, de-acu poţi suporta?

Nu-ţi mai este frică?

Da?!”

Luaţi aminte!

Dacă stelele

sunt aprinse –

înseamnă – este necesar ca

seară de seară

peste acoperişuri

să se aprindă fie şi-o singură stea?

1914

VIOARA ŞI CEVA NERVI

Vioara se enervase rău, implorând,

după care, neaşteptat, izbucni în plâns

atât de copilăreşte,

încât barabanul nu a rezistat,

intervenind:

„Bine, bine, bine!”

Pe când, de fapt, obosise

şi, fără să asculte până la capăt vioara,

o zbughi pe dogoritorul Kuzneţki*

şi dus a fost.

Orchestra privea impasibil cum

se bocea-răcorea vioara –

fără cuvinte,

fără tacturi,

pe când doar undeva

o farfurie năroadă

zângăni-trăncăni revoltat:

„Ce-i cu asta?

Cum se poate?”

Iar după ce heliconul –

mutră asudată,

a vociferat:

„Proasto,

smiorcăito,

ştergeţi lacrimile!” –

eu m-am ridicat,

trecând, clătinat, printre note,

zgribulindu-mă de spaima

pe care o vădeau pupitrele,

şi am strigat

fără-a şti de ce anume:
”Doamne!”,

după care m-am aruncat de gâtu-i de lemn,

prinzând a-i spune:

„Vioaro, ştii ceva?

Noi doi ne asemănăm groaznic de mult:

pentru că, iată,

urlu şi eu –

dar nu pot nimic demonstra!”

Muzicanţii râd, se amuză:

„A dat de belea!

Uite ăsta cap!

Să vină el la o mireasă de cherestea,

ursuză.

Iar mie – nici că-mi pasă!

Eu – sunt cel bun.

„Vioaro, ştii ceva?

Hai să trăim împreună!

Ha?”

1914

____________

*Kuzneţki (Most)= Podul Kuzneţki  – în Moscova, Circumscripţia Centru.