sâmbătă, 12 martie 2016

CEL MAI RADICAL FUTURIST RUS (130 de ani de la naştere)

Aleksei KRUCIONÎH                                                                                   

(1886 – 1869)


În anul 1912, în poezia rusă se naşte (e născut!) un monstruleţ – de/din cuvinte, fireşte, – fiară nespus de „agresivă”, ce trezeşte-aţâţă-provoacă cele mai diverse reacţii, într-un diapazon cuprins între nedumerire şi blestem, curiozitate şi aprobare admirativă, în toate astea însă dominând confuzia, ca amestec de stupefacţie şi estetică, entuziasm revoluţionar (în artă) şi derută, perspective (parcă) şi totală absenţă a acestora... Monstruleţul, fiara suna-„urla” astfel:

Dâr bul şcil
ubeşciur
skum
vî so bu
r l ez –

fiinţă de cuvinte născută-semnată-„asmuţată” de Aleksei Eliseevici Krucionîh, ca ieri învăţător de provincie, născut, în februarie 1886, în satul Olevka din gubernia Herson, într-o familie de ţărani, absolvent al Şcolii de Arte din Odessa. În foarte scurt timp, s-a dovedit că monstruleţul-fiara de cuvinte sau, în aceeaşi măsură, din... anticuvinte (poate că şi: antecuvinte – ca pre-cuvinte) nu e unul/una ce încolţeşte, sfâşie, dărâmă, chiar otrăveşte, ziceau unii, ca scorpionul sau vipera, ci – din contră – ar avea incontestabile calităţi de ctitor, deoarece tocmai cu Dâr bul şcil se consideră a fi fost lansat un nou limbaj, zis transraţional (transmental), în originalul albiei sale ruseşti numit  zaumnaia reci sau, mai simplu, zaum’.


Până la acel an de (diz)graţie, Aleksei Krucionîh participase la activitatea unor cercuri marxiste, în 1905 fiind arestat pentru păstrarea literaturii ilegale (...faţă de care, peste 7 ani,  mica şi ne-tandra sa  fiară de cuvinte avea să se dovedească incomparabil mai periculoasă!). În acea perioadă, face cunoştinţă cu David Burliuk, nume celebru de reformator în arta plastică rusească, deloc mai puţin dotat şi cu har literar, supranumit Tatăl futurismului rus. În toamna anului 1907, fostul învăţător de gimnaziu se stabileşte la Moscova, unde participă la expoziţia de pictură „Impresioniştii”, urmată de o alta, „Cununa”, la Herson, de aici încolo colaborând la revista „Budilnik” (Deşteptătorul) şi alte publicaţii periodice. Începând cu anul 1910, Krucionîh este unul dintre protagoniştii grupului „Ghileea” (în traducere din greaca veche – silvana/ păduroasa, precum se numise o regiune din Sciţia). În fruntea grupului se afla David Burliuk, colegii săi mai fiind Velimir Hlebnikov, Benedikt Livşiţ, Elena Guro, Vasili Kamenski, Vladimir Maiakovski ş.a. De fapt, „Ghileea” a fost întâia şi cea mai radicală grupare a (cubo)futurismului rus, în cadrul căreia este  lansat celebrul manifest scandalos O palmă dată gustului public.
În timpul comunismului, creaţia lui Aleksei Krucionîh serveşte doar de ilustraţie a undergoud-ului epocii staliniste. În anonimat, sărac şi uitat de lume, avangardistul se preocupă de studierea şi clasificarea noii arte, parc ă deja – cea de ieri deja. Cel care fusese unul din fondatorii esteticii cubofuturismului se vede nevoit să-şi vândă volumele dactilografiate şi portretele scriitorilor pe care le elaborase în mai depărtatele sau mai recentele odinioare. Precum scria V. Sosiura, Krucionîh fusese „un dandi din primul deceniu, pictor, artist, poligrafist... Nu şi-a pătat mâinile cu salam. Onorarii nu a avut începând cu anul 1917 (şi până la!...). A editat pe cont propriu 124 de cărţi. Autor al libretului primei opere art,-fut,-şi pop. Trăia numai cu pâine şi apă. Estet! Unicul poet din istoria literaturii care şi-a elaborat el însuşi toate cărţile, manual”.



DIN SAHARA ÎN AMERICA

Cinci suntem cine ar vrea să ne numere? Cinci
năsosascuţiţiîncomaţi cu braţe negre se vede clar fiecare
având câte cinci ucenici ce stau cu urechile ciulite ascultă
periem de parcă am şopti din greşeală
când păşeam pe zgârie-nori
săream uşor de la primul
până la ultimul
celor ce cred nu le e jale de un argint
aruncaţi-l şi noi tronând
ne tot adâncim după pahare
se-mprăştie buclele
lovii cu securea
marea adie în continuare
pocale scumpe sunt aruncate-n undele ei
crânguri bărbierite
şi ştiţi cine le...vă daţi seama?
Strâmboumili groteşti-din-grotă câini
din colţuri şi cu colţi şi cinci-şase capete
simple nu vor rezista ce beau tihnit
semilumină a nopţii e friguros să priveşti
în negrogalerii noi nu suntem
noi suntem aruncaţi la marginea lumii
vedem după steiuri mergem la biserică
să spunem vorbe deocheate
când câinii pleacă le rămâne gheara
smocuri de blană stau împrăştiate oriunde
tremurând acele semne n-au cum să le găurească
nici peştele nici muntele
câinii latră la copaci păsările le atacă boturile deschise
dulăii încrâncenaţi între arbori norii zboară în
partea opusă câinii cască suntem liniştiţi
nimeni nu ne spânzură nu se spânzură
ci doar ca prin ceaţă coboară gloanţele înţeapă
şi scapă o iau aiurea iar noi aşteptăm
îmbrăcaţi gloanţele de-ar fi sfâşiate
de-ar face pentru burtă
clătite nu încap sunt sprintene
nimeni nu ştie
cum s-ar înşela când oamenii au scrisul la fel
şi scuipat-am eu în nasul ticăloşiei şi ea cabră
şi râgâi iar eu mai fleşcăit ca ciuperca murată
stăteam în faţa ei căzând cu capul
şi mi se arătă aerul ameţitor cu îndrăzneală
îmi desenează urechile
unde mai pui că şi scrumbiile îmi atârnă de umeri
iar la mijlocul frunţii
cuvântă o bătrână tânără
şi atunci
pe noi cinci ne vor aşeza pe o piatră
şi vom forţa scărpinările dintre
planetele ce se văd printre fostele frunze
ni se deschide ochilor prăpastia
şi ni se pare că am putea cădea în ea fără veşminte
urechile noastre sensibile aud chiar cum a fontă scârţâie dogit
planeta că negruviermele ascute cifrele
noi pătrundem în absurditatea neînţelepţilor şi
când din găuri praful zboară şi ne deşteptăm spre peşteră
cea vajnică veni să-i viziteze pe cei arşi
regina fecioarelor putină
cu slănină pe umăr braţele se încrucişară barza vajnică chemă
şoimii slavonităţii peşti roşii alungiţi
mişcarea reginei se schimbă alta începea deja
însă ambele sunt drepte şi scrum gri praful acoperiră drumul
şi oasele arse se mişcaseră semnele sunt adunate de câini
perlele ochilor ei păstrează şi braţele ascunde-vor piatra
piatra neagră trăsăturile muierii-mahăr despre care
se sfărâmaseră multe vânturi
noi într-o parte
amar e ovăzul nostru nu suntem iubiţi de
ochii cabalini ai reginei fecioare
dar câţi au tot rugat au ars jertfe
dacă nu lângă ea apoi lângă casă stau încovoiaţi
uscându-ne pe neobservate bi-bin şuierară
coarnele despicătura
străluciră trebuie ucis
izbucni în râs cuţitul căzu reteză picioarele
doar taie dulăii strănută
nevinovatul
e-e zeul
ceştile se mişcă osul oasele concreşte-vor întărindu-se?
Oase trup palisadă coastă ieşită-n afară
precum cuiul iarbă peste taur
amuţiră şi sprijini sug suc oasele toţi noi
ne uscăm
înmulţeşte piatra brută
pădurea tot copaci greu de marcat graniţele
capetele când sunt mici şi mai mult se pare
mai puţin bolnave
topazul e fumuriu nu e ignifug
apare un peşte chinuit strigă salvaţi Roma
se va îneca din nou
s-au şters numele de pe scoarţa copacilor
vom creşte ca iarba pe cerbice de taur
toate bogăţiile ei sunt la noi
n-am devenit mai bogaţi
şi perla îmi va încălzi trupul ce slăbeşte
şi mâinile nu-i vor albi
dulăii nu ne vor găsi chiar de stau pe burtă la pândă
în iarbă
şerpuiesc
se adună oasele
baie fierbinte
nu îndrăznesc câinii
se rotesc în jurul cozilor
tulpinile au încremenit
când eu îmi luai avânt să înalţ
acutoinsulele afinelor
m-au primit
dulăii nu ne zăpsesc nu vor schelălăi din nou jalnic
vor întinde gâturile şi aruncându-se la pământ
se aştern lui adulmecă
cu capul se mănâncă
începe să bureze
topazul e greu de deosebit de olmaz
creierul şarpelui e de leac
capetele noastre pleşuveau când eram bătrâni
trupurile ne încăpeau în firul de praf
os de mamut sub coajă de tei topită
dacă ne vindecă
şi noi ne-am lipit palmele de os şi ochii
înmărmureau
pădurea deveni ca ţepele
fluturară batiste
şi câinii noştri şi-au pierdut simţul amirosirii în vânt
totul fu acoperit de un grilaj
bărbaţii îşi salvară bărbile
îmbrăcară pe mustăţi pleoştite pe oală
sub bărbia câinelui bălos
se culcă obosit
furtuna-i departe
ceată de femei-vânători vesele
eu venii de aiurea
la câinele meu
lângă casă – ţeapă-naltă
aşa şi se cere în harţă
în chiţimie ploşniţele înţeapă des
şi prafu-i până la cer
dar sunt fericit de puţin
chiar de-i alb în jur
chiar de aud mişcarea bolţilor...
roată grea...
dar mi-am strâns botul –
tu necurate! nu câine...
e cald cu smolitul alături
rumeg piele
dar sare mi-ar mai trebui
să-mi frăgezesc gâtul
ţin minte cum mă băteau
pentru prietenia cu tine
dar s-au risipit relele
peste noi o casă povârnită
ca santinelele
bat cărăbuşii
odinioară cum mai tresăreau
simţind împunsăturile
picioarele mi-au ajuns la grindă
dincolo de ea vibrează cântecul
mult alean zadarnic e-acolo
însă mie nu mi-e strâmt de loc
toată vesela noastră
o ceaşcă goală
nu apasă pe dedesubt
o hârtie albastră
împreună cu amicul ne-am încovrigat
e greu de respirat
a te întoarce pe cealaltă parte – mare problemă
gâtlejul se culcă peste mine
dinţii mei fără-ncetare
pielea mi-e destul de tare –
mă mănâncă spatele cu buzele
apeşi pe scândură ploşniţa
...colo în ungher spânzură o furculiţă...
nu trebuie să te rod –
când vom da de pleşuvie
vom coborî...
ce vise mi se mai arată
curând mă voi însănătoşi atunci
voi prinde a goni iepurii
barba nu-mi va atârna-ţurţure
şi mă voi zvânta cu sare
întărindu-mă cu smoală
însă spulberat de praf
nu voi mai cerca visare...

(1913)


*     *     *

...Idiot ritos mă izbii de masă
Dorind fruntea ori lemnul să sfărâm
Şi mă ridicai în şir de Sodome
Pe toţi uimindu-i credinţa de sălbatic

Pe hornul înflăcărat drăceşte
Voi urla înfulecând jarul
Burta umplându-mi cu orice jumări
Râgâind pe urmele îmbrăţişatelor perechi...

Şi între dinţi topitu-s-a rafinatul zahăr
Al nevinovatului oscior de copil
Eu sunt ochiul de lup vindecător sunt
Criminalul june fu ars ca-n clocotul de var

Şi iată – prinse a se-nroşi piciorul de oţel
Al celui care nu cunoaşte boli
Ceva ce-aduce-a răzmeriţă sau pateu
Ce-ar fi folositor patriei să zicem

A-a! Hulpav prinde-voi să-nfulec oameni
Ce mi-s mie legi şi interdicţii?
Şi cu ciolanele voi arunca în gloată
Să amuţească-n veci molâii gură-cască

(1914)

joi, 10 martie 2016

CÂTE ORGANE ARE CORPUL UMAN?...




Vasili KNEAZEV                                                                                         (1887 – 1937)


În grilele tipologice ale secolului de argint al literaturii ruse, dimpreună cu Saşa Ciornîi, Vasili Kneazev „e repartizat” la capitolul „satirici” chiar de faimosul comisar al poporului  pentru învăţământ, bolşevicul – dar, să menţionăm, şi intelectual – Anatoli Lunacearski. Se poate şi aşa. Numai că mie Kneazev mi se pare a fi un scriitor sui generis modern, novator (ceea ce, parcă nu s-ar referi – şi – la... satirici)…

 RINICHIUL RĂTĂCITOR

Imn

1

Sus, sus,
Printre indiferente stele,
Prin voinţa destinului
Apter-ascultătoare
Rătăceşte o cometă,
Adânc, adânc
Printre organele corpului
Omenesc,
Prin destin
Supus întru totul,
Rătăceşte rinichiul.
Cei doi fii ai beznei
În egală măsură
Poetului îi sunt
De-apropiaţi şi de-amabili;
Precum unul, şi celălalt asemeni:
Astrul lui Lucifer –
Cometa,
Fratele lui Agasfer –
Rinichiul.

2

Din natalul său ungher
Desprinzându-se (de ce?),
Rinichiul rătăceşte la-ntâmplare
Prin hăţişul tristului meu corp.
Leit june nebunatic
Ce părăsi pe totdeauna
Tihna cuibului natal
Spre-a se afunda naiv
În neliniştit tumult
De prea agitată viaţă.

3

Bate inima?... Ei şi?
Ce rost are-astă bătaie?! –
Şi burta, să-ţi spun, se (z)bate
În cea oră mai de jos
Când digeră hrana. Plânge
Inima?... Ce-mi e de lacrimi?
Forţa e-n flăcări de protest!
Sau din cuvinte să porneşti
Vreo furtună, şi-apoi să stai
Bine mersi... nemişcat, la locul tău?
Nu! Mai bine te desprinde
De natalul colţişor
Şi întreaga noapte-n beznă
Să-ţi porneşti vagabondajul
Ca un rinichi rătăcitor.
----------------------------  
La gunoişte, nu câinii
Scurmă sordide mormane,
Nici nu-s viermii cei ce râmă
Orişicare acareturi –
Ci e liberul organ –
E rinichiul care vrea
Temniţa a dărâma.


(Din: Leo Butnaru, „Panorama poeziei avangardei ruse”, Iaşi, 2015) 

miercuri, 24 februarie 2016

POEME DIN UCRAINA




*     *     *

…deja lumea-i până la coate în sânge,
suntem disperaţi cu toţii
…totdeauna când greşesc politicienii,
plătesc patrioţii.


*     *     *

…au împuşcat în mine, în Hristos au nimerit –
istoria credinţei e simplă de neînchipuit…


*     *     *

…au fost lupte
cine, câţi au murit în toiul lor?
dar cine nu a trecut astă proba cumplită?
…războiul se va sfârşi
şi din nou patrioţilor le va fi aburcată pe umeri
crucea proaspăt cioplită…


*      *      *

…prin hăţişuri de mituri şi palavre
abia mai pâlpâie un poponeţ oarecare –
acela-i adevărul istoriei, –
caută-l, de mai ai răbdare


*     *      *

…ce-i bine că nu crâcneşte
poporul, ca iepurii când se pitesc…
…voi vă recunoaşteţi în persoana mea.
Mulţumesc!


Caz

…iar acum acestor oameni ce le mai trebuie?
…cu cine-s?... De ce?... Cine sunt ei, în fine?
…ar exista pe lume vreun genist genial,
care ar demina atâtea locuri asasine?

…dar parcă trântorii nu dau năvală la miere?
…şi parcă presupunerile cazul îl explică:
„Sunteţi trimişi înainte pe căile minate,
pentru ca dânşii să vină din urmă fără frică…”


Ispitirea prin text

…Veni. Se cuibări.
…Trăi în firea mea,
trezind fiara din mine.
„Dar cum te cheamă, cine ai fi?...”
…Spuse:
„Credinţa.
Dar tu nu-mi aparţii,
astfel că nu te mai supăra,
nu căuta alibiuri.
Tu nu depinzi de nimeni,
cum nu depinde zăpada
de schiuri”.

sâmbătă, 20 februarie 2016

UN ALT TEXT DE RECUNOŞTINŢĂ PENTRU UMBERTO ECO (1932-2016)


 UMBERTO ECO ŞI TRADUCEREA


I. În zodia tratativelor

 Din volumul:


S-ar fi putut crede că, după atâtea secole de travaliu propriu-zis şi asiduu în arta – sau... (so)arta –  traducerii şi de teoretizare despre atare captivantă întâmplare-derulare, nu s-ar mai ivi posibilitatea de „a trage” şi alte fire ideatice interpretative în ariile respectivei fenomenologii care îi înlesneşte lumii comunicarea (dar îi şi sporeşte... desfătarea). Sau –  de ce nu? – le ajută popoarelor-lumii să iasă din starea de insulă, spre a forma continente spirituale nu doar „coastă în coastă, hotar în hotar”, ci, bineînţeles, – continente... tansoceanice, transcontinentale, transrasiale etc., la modul propriu şi cel figurat, întru (con)sens. Ba chiar de a face din întreg globul pământesc un continent de intercomunicare cu sine însuşi. [Am impresia că deja tenta tautologizării este aproape inevitabilă în suprasaturatul (de sine însuşi?), ca entropie, act dialogic postmodern (...non-stop, 24 din 24!), ceea ce se (re)simte şi în cele câteva fraze, pe care le-am încondeiat/ încomputerizat până aici. Iar noţiunea de entropie, pe care DEX-online(!) (da, da, deschideţi: www.dexonilne.ro) o defineşte drept mărimea fundamentală în teoria informaţiei, ce indică cantitatea de sensuri, să zic aşa, raportată la un element al mesajului transmis, – adică (măria sa) entropia – mie unuia îmi sună aproape religios – ca parohia, episcopia etc., şi – cu pioasă – vă asigur – extindere de sensosubiectivitate – ... ca euharistia, drept împărtăşanie, din cuvânt şi prin cuvânt, între limbi şi popoare, între cărţi şi cetăţi, spre pacea bunei înţelegeri şi îmbogăţiri mutuale cu minuni ale artei cuvintelor, zisă – beletristică, literatură.]
Însă iată că mereu surprinzătorul domn Umberto Eco multiplică grupurile gramaticale de trei puncte, ca posibilitate de extindere a discuţiilor asupra subiectului dat – traducerea, formulând teze şi, concomitent, antiteze memorabile care fortifică baza teoretică a metodelor de receptare şi analiză a traducerii, ca artă, fenomenologie sau simplă, dar inevitabilă – deci, şi inestimabilă – îndeletnicire umană. În prefaţa lucrării sale „Dire quasi la stessa cosa” – „A spune aproape acelaşi lucru” (aici nu ar merge, cred, sinonimul: aproximativ acelaşi...), celebrul literat italian spune că nu are intenţia de a o da drept „carte despre teoria traducerii (îi lipseşte o  sistematizare corespunzătoare) din simplul motiv că infinitele probleme ale traductologiei rămân şi de aici încolo deschise”. Este demnă de atenţie această remarcă ce vine din partea unui scriitor şi teoretician care s-a remarcat şi ca eminent traducător, italienizând lucrări ale unor autori de maximă dificultate, cum ar fi Raymond Queneau, Gérard Nerval...
Şi iată prima formulă-concept surprinzătoare, (a)dusă în ariile diplomaţiei ca atare (care, se spune, n-ar fi decât „arta compromisurilor”) – zice Eco că dragomania, alias – moderna traducere „este o procedură... care se întâmplă sub semnul tratativelor”. Cum să nu atragă atenţia un astfel de cvasiadagiu, hai să zic, scos din sfera banalizării sale în această lume – aproape – a noastră care, sub toate aspectele, pare a fi tocmai una a interminabilelor, omniprezentelor tratative?! Iar stringenta necesitate a tratativelor învederează tocmai dovada diversităţii de opinie. În diplomaţie şi nu numai. (Ca să rămânem în sfera a ceea ce se poate fructifica eficace  şi făcând abstracţie de cealaltă parte a stării de fapt – tratative de dragul tratativelor, din cauza încăpăţânării, cinismului – politic rusesc, spre exemplu, – obscurantismului etc.) Iar inevitabilitatea „tratativelor”, adică şi a înaltei diplomaţii, ca element inclus, în arta traducerii este „dictată” de caracterul specific al unor sau altor limbi care trebuie nu pur şi simplu să (inter)comunice, ci să şi păstreze (menajeze) cel mai înalt, mai subtil nivel de comunicare – artistic, literar, filosofic. [Vai, ce mai probleme au traducătorii de filosofie!... Nu o singură dată, „coincidenţele” şi divergenţele – astea, fără a fi luate între ghilimele – se  amestecă într-un fel de „aproximaţie” ineluctabilă, (...neapărată), de uşoară sau ceva mai gravă resemnare – de moment, pentru că alţi filosofi-traducători nu renunţă: revin la textele „blestemate”, ale antichităţii sau modernităţii, patricienilor, patristicienilor sau avangardiştilor, testamentelor vechi, noi sau postmoderne etc., împănate de sensuri, subsensuri sau suprasensuri... zenital-infernale; adică, şi ca nişte... furnale ale zenital-nadiralelor sensuri atât de necesare comunicării umane profund-superioare, mereu captivante, atractive şi dulce-chinuitoare, ca enigma Sfinxului!... Plus mereu imprevizibilele... – dreapta-stânga sensuri zig-zag-ate!]
În continuare (de dorinţă întru comunicare), Umberto Eco „insinuează” subtil-subtextual ideea conform căreia o prea mare râvnă întru minuţioasă teoretizare asupra metodelor şi gradualităţilor – ca „doză de exactitate”, poate duce la jertfirea mai multor elemente importante în „procesul tratativelor”. Cu alte cuvinte, când traduci, spre exemplu, din Aristofan, trebuie să fii (cât mai mult)... ArTistofan, decât (...pardon) – teoreTician. Şi aici îmi amintesc de traducerile lui Boris Pasternak din Verlaine, referitor la care exegeţii, teoreticienii constatară că ele ar fi sensibil deosebite de original, dar tot unii din ei au emis constatarea conform căreia  putem fi siguri că, dacă Verlaine ar fi scris în ruseşte, ar fi scris exact cum l-a tradus Pasternak. (Ura! Vivat concordia!) Adică, şi în acest caz s-a ajuns la compromis. Pe calea tratativelor, pe cea a diplomaţiei în literatură care, ca şi diplomaţia propriu-zis(ă), ar fi de asemenea arta compromisurilor. (Iar o mare autoritate în domeniu, precum e Pasternak, cam impune şi regulile jocului – cu accepţiile, decepţiile, constatările, doleanţele, resemnările şi, deci, cu respectarea de către părţi a anumitor dozaje în arta compromisurilor – adică, nu e obligatoriu să cedeze prea mult ambele părţi; una – mai multişor, cealaltă – nu chiar atât etc. De, diplomaţie, politică, adică...)
Iar faptul că, la rândul său, Umberto Eco este poate cel mai tradus autor italian contemporan în multe, foarte multe limbi, nu de puţine ori el însuşi trebuie să se angajeze „în tratative” cu traducătorii săi francezi, englezi etc., despre care, de altfel, povesteşte, „cu cărţile pe masă”, – oferind exemple concrete, în aceeaşi carte (uite, nu poţi să-i spui – studiu, exegeză chiar din cauza sus-invocatului, deja, liberalism de bun simţ, până la păciuirea... extraliterară, aproape, a autorului) – „Dire quasi la stessa cosa”.
Bineînţeles, expansiva noastră rudă italiană nu ar fi avut timp să ducă tratative cu toţi dragomanii din lume, ce îşi pliaseră interesul pe romanele sale care – să amintim – au fost transpuse în peste 20 de limbi (mai) fiecare. Dar ideea tratativelor, reale sau virtuale, rămâne în picioare şi merită a fi susţinută  chiar cu argumentele, plastic formulate, de cel care a lansat-o – Eco: „Să admitem că teoria tinde spre puritate (nealterat), fără de care experienţa poate să şi se descurce, însă ar fi interesant să înţelegem în ce măsură şi fără de ce încă s-ar putea descurca experienţa. De unde şi opinia că traducerea se bazează pe ceva asemănător tratativelor, deoarece acestea şi constituie procesul de bază, în timpul căruia, pentru a ajunge la anumite rezultate, trebuie să se renunţe la altele posibile. În ultimă instanţă, părţile trebuie să iasă din acest proces cu un sentiment de satisfacţie reciproc(ă), ţinând minte regula de aur conform căreia este imposibil să deţii totul”. Astfel, prin această quasi la stessa cosa se generalizează şi alte formule, cunoscute până la (de asemenea) memorabila – s-o recunoaştem şi parcă ceva mai „proaspăta” – zicere a lui Eco tratative, în rezultatul cărora ambele părţi se aleg cu aproape rezultatul scontat şi nicidecum cu întregul. Acesta este  pur şi simplu imposibil, chiar când se traduc geniile înde ele. Chiar în cazul când ar traduce însuşi îngerii! (Sau, meticuloşi, – inginerii...) [Numai că, probabil, aceştia / aceia, îngerii, vorbesc o singură limbă şi nu au nevoie de a se califica în dragomanie. De la un capăt la celălalt al(e) cerului – un singur cuvânt, înţeles tuturor! – Cuvântul care a fost la Începu, dar nu va fi şi la... Sfârşit. Sfârşitul vizează omul, dar nu şi Îngerul, căruia îi este asigurată veşnicia...] Acest aproape era / este prezent şi în precedentele adagii referitoare la tema în cauză: că, chipurile, traducerea nu ar fi decât un sărut prin... sticlă; sau reversul unei cusături pe canava, ţesături; sau că ar fi asemeni femeii-doamne: dacă e fidelă – nu e frumoasă, dacă e frumoasă – nu e fidelă etc. Altceva e cât poate fi  de departe acest... aproape! Adică, în ce măsură datul aproape (quasi) permite depărtarea traducerii de original. Probabil, de acest lucru sunt preocupaţi iarăşi meticuloşii (poate că şi... tipicarii) teoreticieni pe care, fără a-i ignora, Eco pare, pur şi simplu, a-i ocoli (nu-i exclus, de asemenea delicat, şi... a-i fenta...), propunând propriile păreri/ deducţii. Astfel că dânsul pune în relaţie aproapele traducerii de original nu în sens juxtalinear, ci înalţă fapta transferului de scris-sens dintr-o limbă în alta în spaţiile diafanului, fineţei de percepţie (şi... accepţie!), vorbind deja de effetto del testo – efectul textului – (Cât de uşor pare a se traduce din italiană în română: effetto del testo = efectul textului... Dar înşelătoare iluzie!).

II. Efectul textului sau – micşorarea distanţelor


Prin urmare, ce ar însemna efetto del testo = efectul textului?
Pornind de la premisa că scrisul – să-l luăm în calcul, în primul rând, pe cel ce are (şi) funcţii/ calităţi estetice, literare – poezia, proza, – „trebuie să producă acelaşi efect, pe care contase originalul”, spune Umberto Eco. Ar fi aici, implicit necesară, o sinteză atavico-izomorfă, să zic, când descendentul – traducerea presupune, prin sine, manifestarea particularităţilor pe care le avu al său (de, o uşoară întorsătură stilistică arhaizantă...) părinte-sorginte, dacă se poate numi (şi) astfel originalul. Cu alte cuvinte, e o relaţie de sugestie-efect-impresie izomorfă, o legătură-corespondenţă de cât mai apropiată (identitatea ar fi, totuşi, exclusă) afinitate de structură, atât sub aspect semantic, cât şi sintactic, stilistic, fonetic (când e vorba de aliteraţii, apofonie, jocuri de cuvinte), iar în cazul poeziei – şi de similitudini metrice, de construcţie prozodică recognoscibilă în original şi, poate, cel mai important efect – cel al ascendenţei (şi, concomitent... descendenţei!) emoţionale. Adică, celebrul cercetător italian se menţine – pe acest segment teoretic – în raza echivalenţei funcţionale, utilizate de mulţi exegeţi ai artei traducerii.

In memoriam UMBERTO ECO (1932 - 2016)


UN ECOU DIN ECO


Când sunt întrebat care lecturi le consider esenţiale pentru orientarea şi formarea mea, ca student şi debutant în ale literaturii, dintru început mă gândesc (şi) la Opera deschisă (1969),  a lui Umberto Eco din care, peste ani, am cercetat cu oarecare curiozitate, mai întâi, unele pasaje pe care le-am subliniat la întâia-(m)i lectură. Eram, bineînţeles, mai mult ambiţie decât pregătire pe potriva acelui/ acestui text. Însă cred că şi atunci am înţeles anumite lucruri, Opera îndrumându-mă spre alte căutări de autodidact (şi chiar instruia într-un anumit mod autodidactul ce eram) care ar fi încercat să facă imposibilul – adică, să facă abstracţie de cursurile monotone, ideologizate de la Universitate din Chişinău. Să zicem, chiar prima subliniere e în prefaţa semnată de Cornel Mihai Ionescu: „Opera deschisă creează perspective, nu instituie ierarhii; după cum precizează Eco, ea nu implică aprecieri axiologice”. Presupun că „axiologic”-ul l-am căutat în dicţionarul explicativ. Altor noţiuni neologistice, pe atunci, cel puţin pentru mine, le-am transcris echivalentele sinonimice pe câmpul paginii, printre acestea fiind: inefabil, semiologic, cu care bineînţeles că nu ne familiarizaseră profesorii din şcoala medie, ba nu ne familiarizau nici „universitarii” alde tov. Dobrovolschi, Chiroşcă sau Mocreac etc. Dar unele noţiuni neologistice, utilizate de Ionescu, nu erau încă introduse în DLRM, ba mai mult – nici chiar în DEX-ul varianta anului 1975; noţiuni precum: conotaţie, conotativ etc.
Mai presupun că această carte a fost una din primele care m-au făcut a-mi da seama cât de cât conştient şi încurajator de necesitatea continuării lecturilor  „sugestive”; a-mi da seama de jocul de stimulente ale imaginaţiei, poate chiar ale propriei creaţii pe care ţi le provoacă lectura operei altora. Erau ca şi cum cele dintâi iniţieri ale mele de cititor „profesionist” ce ţinea cu seriozitate să-l ajute şi pe scriitorul ce tindeam să devin; autorul aflat la stadiul „senzorial” al modernismului ca altfel de estetică, ideaţie şi articulare artistică, în general, decât ceea ce „ştiam”, ce mi se „preda” (ca... prădare de perspective), decât ceea ce domina întru sterilitate în scrisul celor mai mulţi autori pruto-nistreni, la cursurile universitare daţi drept modele. Sunt ca şi sigur că asupra versurilor pe care le scriam sau doream să le scriu nu putea să nu influenţeze implicit atare idei pe care le subliniam: „momente teoretice legate, fără îndoială, de aceasta (avangardă, n.m.) prin aceleaşi raporturi de omologie care dictează afinitatea experimentalismului actual cu reprezentările moderne despre univers şi materie”. Prin atare formulări nimeream, incontestabil, într-o altă ideaţie, radical deosebită de rudimentarele ideiuţi / ideişoare cu care eram puşi la încercare chiar şi în clasele mari ale şcolii medii. Întâlneam noţiuni filozofice nealterate, ne-desfigurate de comentariile stupide „marxist-leniniste”, precum ar fi spiritul eleat şi cel heraclitian, haoscosmosul – termen lansat pare-se de Joyce, – senzualism, empirism, teoria relativităţii, sensibilitate modernă etc. Trăiam revelaţia că ceea ce se numeşte ştiinţa literaturii nu e numai ce auzeam  la orele de curs, dar că ea se preocupă şi de „stilul narativ homeric”, de „stilul narativ biblic”, de „atectonica” dramaturgiei lui Shakespeare în opoziţie cu „tectonica” teatrului clasic. Ei bine, atare lucruri nu ni le spunea nici chiar Lev Abramovici Catz, profesorul de literatură universală, pe care, spre deosebire de alţii, chiar îl respectăm. Se zicea că ar fi făcut studii la Sorbona. Însă nici dumnealui nu  cred să fi cunoscut prea multe despre „Caracterul de universalitate cu care este dotată «fiinţarea-pentru-sine»” a operei de artă şi componenta ei subiectivă, (şi că acea) „conştiinţă-de-sine” nu este câtuşi de puţin paradoxală. Să încerce cineva atare formule subminatorii când, de cum intră în şi până iese din Universitate, studenţelul moldovean aude acuze, înfierări, anateme la adresa „artei pentru artă”, de parcă în toată lumea, în afară de URSS, numai atare „pacoste” a fost pusă la cale. Diversiune, ce mai! Fii vigilent! Şi eminent! (ar fi de dorit), pentru atare ispravă – o ştii prea bine – reuşind a te învrednici de aşa-numita „bursă leninistă”. Iac’aşa!
Necurmatului optimism în care era ţinut un adolescent sovietic îi venea în preajmă sau chiar în fire primele umbre de nedumerire, îndoială, deoarece în acea carte se vorbea despre ceva... de neimaginat: hegheliana premoniţie a „morţii artei”. Cum naiba, oameni buni, iată, eu, unul aflat abia la începutul drumului spre artă, ce tind să ajung artist, scriitor, pot accepta ca unii, vezi Doamne, să mă descurajeze, să mă facă a renunţa la luminoasele perspective de scriitor, – pentru că – nu-i aşa? – ce rost mai are să te bagi şi tu în chestia asta, dacă oricum, ca o nestăvilită tendinţă a dezvoltării excesive a ironismului, arta lumii e pe ducă? Adică, despre ce fel de „dezvoltare” poate fi vorba în acest context, când, de fapt, vorba e de un dezmăţ sadea, şi sadic?!...
Dar parcă puteai să discuţi despre aşa ceva cu profesoraşii de la filologia şi jurnalistica „noastră” care, bieţii de ei, încă nu ajunseseră să caute cărţile importante, iar pe cele pe care le citeau – le înţelegeau anapoda, pervers-ideologiceşte, nefiind în stare a le valoriza sub aspect critic, estetic? Cel mult, dânşii puteau să „redea” conţinutul, lipind de el, arbitrar, nişte vorbe despre oarecare tropi căutaţi cu tot dinadinsul la Cruceniuc sau Darienco, vorbind despre epitet  – fără să ajungă şi la... Epi(c)tet! – şi metaforă, având un limbaj frust, nici pe departe conceptualizat, adus la zi sub aspect teoretic.
Prin urmare, întrebările erau altele, problemele se puneau în alt mod şi, poate, conştientizând atare lucruri, deja îţi formai şi tu o boare de spirit critic... de altfel de spirit... Iar impulsurile spiritului critic te duc spre documentare sau cercetare, – pentru că ce o fi totuşi, să zicem,  cu teoria aia a lui Vico despre „deplasarea valorilor”? Ce e cu evoluţia de la gândirea metaforică la logica raţională? Întrebări, întrebări... Şi fii sigur că nici la universitatea lui Medvedev – ce şovin! – pe care l-ai avut sau Lazarev pe care îl ai ca rector n-o să-ţi spună nimeni despre aşa ceva. Că doar, încă de anul trecut, la cursuri a fost interzis de a se mai face referinţe la opera lui Călinescu sau Vianu. În genere, literatura apărută în România ţi se eliberează cu greu şi tu, dimpreună cu alţi colegi, presupui că fişele de înregistrare a cititorilor de la „etajul trei” al Bibliotecii  „naţionale” „Krupskaia” îi interesează şi pe cei  de la „Planetariu” (KGB, adică).
Acum, la recitirea Operei deschise, constat că prin acel martie 1970 am întâlnit pentru prima dată numele lui Noam Chomsky, Constantin Noica, Viktor Şklovski, Jacques Lacan, Claude Lévi-Strauss care, abia peste ani şi alte sute de cărţi citite, aveau să-mi devină relativ familiare.
Numai că nu e uşor să urmăreşti, diacronic, parcă, istorismul constitutiv al propriului tău intelect, consolidarea şi maturizarea lui. Dar e sigur că, graţie avansării la metode mai superioare de autodidaxie, (şi) din acea carte a lui Eco am înţeles că actul de creaţie şi rezultatul lui pot fi mult mai libere în manifestări şi opţiuni, decât aş fi priceput în şcoală, unde rigidităţile, restricţiile, normele, falsul academism ideologizat, rigorile „clasiciste”, asortate sau „fortificate”  cu/ de prescripţiile realismului socialist – toate astea şi altele erau date drept reguli imuabile, obligatorii, de o „sfinţenie” (sluţenie!)... ateistă. Însă iată că, în alte spaţii literare, poetica operei „deschise” încurajează creatorul şi cititorul la acte de libertate conştiente, nu consolidând prescripţiile „reţetarului” realismului socialist, ci stimulând manifestarea unei reţele de relaţii inepuizabile în urma cărora apare şi se constituie opera, ca formă şi conţinut (am pus „forma” înainte, pentru a evita o cacofonie...). Mai aflam că şi cititorul (la Eco, în chip mai generalizat, referitor la toate genurile de artă, era folosit un termen prea de tot – mi se părea atunci – prozaic: consumatorul) ar fi de dorit să se manifeste printr-un act de congenialitate cu creatorul operei pe care o „consumă”. Atare revelaţii mă făceau să simt, în firea mea, ispita răsăritului unor firave principii de conştiinţă critică, chiar dacă până la maturizarea lor trebuia să treacă mult timp, trebuia să mai parcurg sute şi mii de alte pagini de literaturologie, în special cele ale volumelor din colecţia „Eseu” a Editurii Pentru Literatură Universală, mai apoi re-numită „Univers”. În mod tot mai conştient, mă interesau raporturile interpretative, criteriile de evaluare, aspectele pur estetice, dar şi subiective ce vizează textul literar. De aici am aflat (cam) pentru prima oară ce ar însemna experiment atât în crearea operei de artă, cât şi în interpretarea ei, şi într-un caz şi în celălalt deschizându-se fascinante câmpuri de posibilităţi, despre care, până la acel moment, nu aveam de unde afla în societatea în care arta era considerată extraexperimentală, obtuzitatea şi conservatorismul comunist admiţând doar „ţinta fixă”, vizibilă, neechivocă. Însă aceasta nu însemna că Eco, prin opera deschisă, propunea altă poetică dominantă, ca unică posibilă în contemporaneitatea noastră, ci – accentua el – una din manifestările „unei culturi care trebuie să satisfacă totuşi şi alte exigenţe şi le poate satisface la un nivel foarte ridicat, folosind într-o manieră modernă structuri operative tradiţionale”. Intuiam aici primele lecţii de democraţie în opţiunile pe care le puteai avea în vastul domeniu al esteticii, ca antidot al dogmatismului, totalitarismului, ca exclusivism agresiv, al axiologiei realismului socialist ce punea ideologicul, politicul mai presus de artă. O atare democraţie admitea manifestarea oricâtor stilistici artistice, unele din ele fie discutabile, foarte discutabile, însă posibile şi admisibile, de ele neputându-se face abstracţie.
Astfel că, în totala şi tot mai constrângătoarea închidere sovietică de după stoparea „dezgheţului hruşciovist”, te punea serios pe gânduri una din ideile esenţiale care stăteau la baza cărţii lui Eco: deschiderea este cuvântul-impu(l)s de ordine al unei noi pedagogii revoluţionare în artă. Dar – de ce nu? – şi în societate. Această idee-pivot o receptam încă în undele ecoului evenimentelor revoltei pragheze (august 1968) şi, poate mai puţin intensiv, dar de asemenea afine vârstei şi speranţelor noastre, a celor declanşate cu ceva timp în urmă de studenţimea franceză. (În septembrie 1968, fusese mobilizat şi dirigintele grupei noastre studenţeşti, D. C., ofiţer de rezervă,  şi dus în Cehoslovacia; când s-a întors din misiunea „eliberatoare” a armatei sovietice, la doi-trei învăţăcei în care avea încredere ne povesti şi lucruri ce nu concordau cu „obiectivitatea” presei oficiale. Spre exemplu, despre enormele, fabuloasele nuduri de femei pictate pe pereţii blocurilor de locuit, nuduri sub care, în ruseşte, era scris: „Ivane, oricât ne-ai viola, totuna nu vom naşte de la tine!”) Într-un melanj de politic-estetic-filozofic în lume – numai nu şi în URSS – se discuta despre o oarecare criză a epocii noastre (e drept, de atunci se tot vorbeşte de ea, interminabila...); un fenomen general, nu unul tendenţios-parţial, de „criză a capitalismului”, cu care ni se împuia capul oriunde şi oricând. (Când ne întorceam din vizitele la ţară sau din vacanţe, cei care aveam cât de cât încredere unii în ceilalţi ne povesteam din cele pe care le auzisem la posturile de radio „Europa Liberă” şi „Svoboda” (Libertatea), posturi pe care, la Chişinău, în cămine, nu aveam curajul să le goniometrăm, localizăm, „vânăm”. Dar citeam „pe invers” şi presa oficială, „transformând” negativul tonului rechizitorial în imaginea pozitivă a situaţiei reale, deformate de propaganda sovietică.) Din acele pagini despre formă şi indeterminare în poeticele contemporane am reţinut anumite noţiuni filozofice, aplicabile şi artelor, cu care aveam să mă tot întâlnesc în fenomenologia literaturologică, în variantele ei nu obligatoriu savante, ci liberal-eseistice, inventiv-speculative: indeterminatul, discontinuitatea, complementaritatea, ambiguitatea de percepţie ş.a. Astfel că nu ar fi fără temei, îmi zic, să consider că, implicit, de la Opera deschisă îmi vin şi unele imbolduri incipiente care m-au dus spre temele Cosmogramelor pe care aveam să le scriu peste ani şi ani. Oricum, această carte a lui Eco mă familiariza cu circulaţia culturală şi filozofică a unor noi – pentru mine – noţiuni, stimulatoare, concomitent, a imaginaţiei şi apetitului pentru teoretizare sau doar a înţelegerii anumitor teorii  la zi în Occident, ceea ce nu era (nici aceasta) de neglijat. Puteai crede, fără să exagerezi prea mult, că  Opera... reprezenta o roză a vânturilor în istoria ideilor contemporane, în ea deliberându-se şi despre teoria informaţiei, deschiderea în artele vizuale (informalul), în muzică, se discuta despre zen versus Occidentul ş.a., care confirmau rupturile dintre civilizaţia modernităţii şi raţionalismul cartezian.
Deschiderea  ca un mod de omniextensiune, în chip sferic, în toate dimensiunile posibile ale dezvăluirii şi afirmării semnificaţiilor artistice şi filozofice; posibilitate, disponibilitate ce ţine de ordinul infinitului. Motiv din care, atunci, în studenţie, şi subliniasem, probabil, un lung şi dificil pasaj (pentru înţelegerea pe care o aveam la acel moment de edificare spirituală), cu gândul de a reveni, de a-l desluşi în plenitudinea mesajului său: „Pentru a fi definit, obiectul trebuie să fie orientat spre sfera totală al cărui membru este, întrucât constituie una din posibilele ei apariţii. În acest sens, dualismul tradiţional dintre esenţă şi aparenţă este înlocuit de o polaritate de finit şi infinit, prin care infinitul se situează în însăşi centrul finitului. Acest tip de „deschidere” stă la baza fiecărui act de percepţie şi caracterizează fiecare moment al experienţei noastre de cunoaştere: orice fenomen ar apare astfel „locuit” de o anumită potenţă, „potenţa de a fi desfăşurat într-o serie de apariţii reale sau posibile”. Problema raportului dintre fenomen şi fundamentul său ontologic devine, într-o perspectivă de deschidere perceptivă, problema raportului dintre fenomen şi plurivalenţa percepţiilor pe care le putem avea despre el”. Astfel Eco rezuma opiniile lui Sartre despre fenomenul pe care îl analiza, mai reproducând în subsolul paginii un citat din acesta: „Geniul lui Proust, deşi restrâns la operele produse, echivalează cu infinitatea punctelor de vedere posibile care vor putea fi adoptate cu privire la această operă şi care se va numi «caracterul inepuizabil» al operei proustiene”. Eu încă nu citisem Proust, însă mă gândeam, într-un fel de – uşor infantil – pro domo, că respectiva constatare ar putea fi valabilă şi pentru opera lui Albert Camus, din care cunoşteam deja ceva – volumul Exilul şi împărăţia (eseuri şi nuvele), de care avusese amabilitatea să-mi facă rost amicul Eugen Cioclea, pe atunci student la fizică şi matematică la universitatea moscovită „Lomonosov”. Ba chiar, îmi aduc aminte, în acea perioadă Camus înfiripa o oarecare modă printre studenţii mai răsăriţi, care ironizau pe seama colegilor ce rosteau numele acestui autor exact cum se scrie, nu în conformitatea cu fonetica franceză. Erau în toate astea nu doar curiozitate, informare (despre, să zicem, conştiinţa estetică occidentală), dar şi stimulente pentru un travaliu psihologic şi intelectual formativ într-un spirit „deviat” de la, uneori, enormităţile pe care le debitau la cursuri „profesori” alde Crăciun, Dobrovolschi, Lazo sau Klobuţki.
Opera deschisă apărea într-o Românie pe atunci destul de tolerantă în ceea ce ţinea de libertatea de expresie, în timp ce la Chişinău, precum în întreaga URSS, era în toi campania de re-implantare (după „dezgheţ”) a căluşurilor în creiere. Ar fi fost inadmisibil ca în spaţiul dintre Prut şi Nistru să se fi „scăpat”, să se fi trecut cu vedere idei care ar fi pus la îndoială doctrina ideologică „de nezdruncinat”. Însă din lucrarea lui Umberto Eco puteai să-ţi dai seama că în programele şcolare, universitare pe care le trecuseşi sau le treceai, în care se trâmbiţa până la alienare despre Marx, Engels şi mai ales (de ne-alesul) Lenin, de cele mai multe ori se trişa, se escamota, se falsifica, se parafraza aiurea atât opera acestora, cât şi interpretările ei, date drept canon imuabil pentru „constructorii viitorului luminos al omenirii”. Spre exemplu, la pag. 232 a acelei lecturi de acum treizeci şi cinci de ani, aflam că însuşi Marx vedea comunismul ca ceva provizoriu, în Manuscrise economico-filozofice din 1844 precizând: „Comunismul este forma necesară şi principiul dinamic al viitorului apropiat. Dar comunismul ca atare nu este scopul dezvoltării umane, nu este forma societăţii omeneşti”. Iar „la noi” se trâmbiţa stupid-vociferant, gregar, că în 1980 (ce... precizie!) cetăţenii sovietici vor trăi în comunism, precum declarase (iresponsabilul!) Hruşciov, prin 1960, la nu mai ţin minte ce congres al partidului-buldog. (Iar astăzi, zău că am putea exclama: „Uite, dom’le, avu totuşi mare dreptate Marx cu provizoratul comunismului!)

Aşadar, acea lectură cu creionul în mână, prin urmele pe care i le redescopăr astăzi, tăinuia timida, şovăielnica, dar tot mai conştientizata intenţie de a ieşi din  perimetrul unui model cultural viciat, crispat, constrâns ca amploare şi perimat ca ideaţie; un sistem impus „de sus”, dirijat, cenzurat. Dincolo, deja, de enormităţile pe care le auzisem în şcoală la orele de „ştiinţe sociale”, „istoria p.c.u.s.” şi pe care le mai auzeam în universitate la multe cursuri, mi se întâmpla – prin Opera deschisă, precum şi prin lecturile celebrei reviste Secolul XX – altfel de asimilări informaţional-estetice, racordate la suflul contemporaneităţii (de acum trei decenii şi jumătate...), cu toate mutaţiile ei inerente, inclusiv – cele al psihosensibilităţii artistice. Deci, acum îmi pot da seama cam de ce subliniasem atunci, în primele timpuri de studenţie, (şi), să zicem, următorul precept: „O altă condiţie a supravieţuirii noastre ca fiinţe gânditoare este tocmai ştiinţa de a face să evolueze inteligenţa şi sensibilitatea noastră, în aşa fel încât orice experienţă dobândită să îmbogăţească şi să modifice sistemul asimilărilor noastre”. Aşa scrie în  Opera deschisă care chiar de nu a fost cea mai importantă carte în formarea mea, e sigur că una din cele care mi-au accelerat şi oricum mi-au orientat o posibilă formare – a fost, fapt pentru care şi astăzi o mai iau din raftul bibliotecii cu juvenilă curiozitate şi pasiune. 

leo butnaru